Decizia nr. 2845/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 310/2015 a Curții de Apel Cluj

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri - Organismul Intermediar pentru I.M.M., pentru A.M.P.O.S. C.E.E., București și Ministerul Finanțelor Publice, a formulat cerere în anularea actului administrativ, recunoașterea dreptului pretins și acordare de despăgubiri, prin care a solicitat, în baza art. 18 din Legea nr. 544/2004: anularea Deciziei cu nr. 266266 din 30 octombrie 2012 emisă de către pârâtul de rd. 1 prin care s-a constatat rezilierea Contractului de finanțare nr. 2m/270 din 19 august 2010; să se constate că rezilierea contractului menționat nu a avut loc, iar reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate; să fie obligat pârâtul de rd. 1 să avanseze reclamantei sumele aferente cererii de rambursare finale, în cuantum total de 265.663,9 RON, la care să se adauge dobânda legală, începând cu data cererii de chemare în judecată; obligarea pârâtului de rd. 2 să pună la dispoziția pârâtului de rd. 1 suma necesară în vederea despăgubirii reclamantei; obligarea pârâților în solidar la restituirea cheltuielilor judiciare ocazionate de prezentul litigiu.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 310 din data de 28 mai 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâții Ministerul Fondurilor Europene și Ministerul Finanțelor Publice.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs atât reclamanta, cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ambele criticând-o pentru nelegalitate. 3.1. Reclamanta SC A. SRL a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii, iar în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Susține recurenta-reclamantă că modalitatea de motivare și soluția dispusă conduc la concluzia că instanța de fond a lipsit de conținut principiul forței obligatorii a contractului, încălcând norma conținută în art. 969 C. civ. (1864). Deși potrivit dispozițiilor art. 14 din Contractul de finanțare era indicată adresa poștală ce urma să fie utilizată pentru comunicarea între părți în derularea contractului, adresa nr. 252658 din 20 martie 2013 a fost comunicată la un număr de fax ce nu îi aparține, astfel că nu a avut posibilitatea de a cunoaște faptul respingerii cererii de prelungire. În aceste condiții, consideră reclamant că cererea sa nr. 252658 din 9 martie 2015 trebuie considerată ca fiind aprobată tacit potrivit dispozițiilor O.G. nr. 27/2003. Hotărârea recurată este nelegală întrucât încalcă dispozițiile art. 969 C. civ., privind forța obligatorie a contractelor, dar și dispozițiile care reglementează rezoluțiunea sau rezilierea judiciară a contractelor și, respectiv, regimul juridic aplicabil pactelor comisorii exprese. 3.2. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și-a întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat casarea în parte a sentinței, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și respingerea acțiunii față de M.F.P., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice critică soluția instanței de fond sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive. Instanța de fond nu a ținut seama de faptul că, în raport de obiectul acțiunii, chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor Publice este nejustificată, având în vedere că reclamanta nu a avut nici un fel de raport juridic cu Ministerul Finanțelor Publice.

Procedura derulată în recurs Prin raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. s-a apreciat că recursurile sunt admisibile, opinându-se în sensul soluționării căilor de atac, conform alin. (7) al aceluiași articol. Ulterior, în temeiul încheierii din data de 9 februarie 2017, s-a dispus comunicarea raportului către părțile litigante, iar prin încheierea din data de 18 mai 2017, recursurile au fost admise în principiu, conform propunerii raportului. În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de casare formulate, Înalta Curte constată următoarele: 5.1. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține că, prin sentința recurată, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, apreciind că această are o astfel de calitate raportat la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 500/2012, în cauză fiind vorba de administrarea și urmărirea modului de utilizare a fondurilor publice destinate cofinanțării în bani rezultate din contribuția financiară externă acordată Guvernului României, fonduri a căror destinație a fost aprobată și stabilită anterior inclusiv de legislativ. Soluția instanței de fond nu este împărtășită de instanța de control judiciar, motivat de faptul că obiectul cererii de chemare în judecată este constituit de anularea actului administrativ - Decizia nr. 266266 din 30 octombrie 2012 emisă de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și obligarea acestuia la avansarea sumelor aferente cererii de rambursare finale în cuantum de 265.663,9 RON la care să se adauge dobânda legală. Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Calitatea procesuală pasivă în acțiunile prin care se solicită aplicarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 o are autoritatea publică emitentă a actului administrativ, astfel cum aceasta e definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din lege. În cauză emitentul actului administrativ contestat, anume Decizia nr. 266266 din 30 octombrie 2012 este Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri - Organismul Intermediar pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii pentru A.M.P.O.S.C.E.E. (devenit Ministerul Economiei, conform art. 4 din O.U.G. nr. 96/2012 și ulterior Ministerul Fondurilor Europene, conform O.U.G. nr, 9/2014), astfel că poate avea calitate de pârât numai autoritatea publică emitentă a actului contestat. Așadar, în raport de ambele capete ale cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză revine autorității publice emitente a actului administrativ vătămător. În aceste condiții, recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice este fondat și, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va fi admis, casată în parte sentința, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice cu consecința respingerii acțiunii față de acesta. 5.2. Recurenta-reclamantă a încheiat cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri (ale cărei drepturi și obligații au fost preluate de către Ministerul Fondurilor Europene, conform O.U.G. nr. 9/2014) Contractul de finanțare nr. 2m/270 din 19 august 2010, conform căruia a primit finanțare nerambursabilă pentru implementarea Proiectului înregistrat sub nr. 114 din 9 iunie 2009, cod SMIS 11405 intitulat "Modernizare și Extindere a Activității MEGAMIX". Valoarea totală a proiectului care face obiectul finanțării nerambursabile este de 1.893.110 RON, din care 1.540.845 RON - valoare eligibilă, iar perioada de implementare a fost stabilită la 8 luni începând cu data semnării, 19 august 2010. Conform alin. (5) al art. 2 din contractul părților, perioada de implementare a proiectului nu poate depăși 24 luni de la data semnării contractului de finanțare. Potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (4) reclamanta avea obligația să informeze autoritatea pârâtă despre orice situație de natură să determine întârzierea executării contractului, cu depășirea executării contractului, cu depășirea perioadei de implementare prevăzută la art. 2 alin. (2) și a datei de depunere a cererii de rambursare, având totodată posibilitatea de a solicita, cu cel puțin 30 de zile calendaristice înainte de sfârșitul perioadei de implementare a Proiectului, prelungirea duratei de implementare. O primă cerere de prelungire a duratei contractului a fost formulată de către reclamantă, la data de 15 decembrie 2010, soluționată prin încheierea Actului adițional nr. 1 din 5 ianuarie 2011, prin care perioada de implementare a proiectului prevăzut de art. 2 alin. (2) din contract a fost stabilită de la 8 luni la 16 luni, începând cu 19 august 2010, stabilindu-se un nou grafic al cererilor de rambursare. O a doua cerere de prelungire a fost formulată la data de 31 octombrie 2011, iar prin Actul adițional nr. 2 din 13 decembrie 2011 durata contractului a fost prelungită de la 16 luni la 18 luni, anume până la data de 19 februarie 2012. Până la această ultimă dată, 19 februarie 2012, recurenta-reclamantă nu a finalizat implementarea proiectului și nici nu a formulat o cerere prin care să justifice această întârziere în implementarea proiectului. Ulterior acestei date, în afara perioadei contractuale, recurenta-reclamantă a înregistrat o nouă solicitare de prelungire a perioadei de implementare a proiectului până la 23 de luni. În aceste condiții, în mod corect autoritatea pârâtă, în temeiul dispozițiilor art. 17 alin. (3) din contractul de finanțare a comunicat reclamantei Adresa nr. 266266 din data de 30 octombrie 2012 prin care a constatat că a intervenit rezilierea Contractului nr. 2m/270 din 19 august 2010. Societatea recurentă-reclamantă susține că la momentul emiterii deciziei de reziliere, proiectul era finalizat, astfel încât contractul de finanțare nu ar mai fi putut înceta în alt mod. Înalta Curte reține că prin ultima cerere depusă la data de 17 iulie 2012 aceasta solicită "prelungirea duratei de implementare sau repunerea în termen pentru finalizarea proiectului în beneficiul tuturor părților", solicitare ce contrazice susținerea recurentei privind finalizarea contractului. Recurenta susține că soluția și motivarea sentinței se înscriu în cea de a doua ipoteză specificată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța aplicând în mod greșit dispozițiile art. 977 - 985 C. civ., dispozițiile art. 1020 - 1021 (1864), art. 1079 C. civ. (1864), dar și în prima ipoteză, respectiv încălcarea de către instanța de fond a principiului forței obligatorii a contractelor, consacrat de art. 969 C. civ. Așa cum s-a mai arătat, potrivit dispozițiilor alin. (5) al art. 2 din contractul părților, perioada inițială de implementare a contractului de 8 luni putea fi prelungită, dar nu mai mult de 24 de luni. Așadar, în intervalul maxim de 24 luni trebuiau finalizate toate activitățile proiectului și înregistrată ultima cerere de rambursare, dintre cele trei prevăzute. Conform dispozițiilor art. 5 alin. (12) din contractul părților, dacă beneficiarul nu depune ultima cerere de rambursare la data menționată în grafic și nu justifică în scris motivele nerespectării acesteia, OIIMM are dreptul de a rezilia contractul cu recuperarea integrală a sumelor rambursate. În ceea ce privește încetarea contractului prevăzută la art. 17 alin. (3), contractul se consideră reziliat de drept după punerea în întârziere printr-o notificare scrisă (pact comisoriu de gradul III), urmând ca beneficiarul să restituie sumele rambursate până la acel moment. În acest caz, al pactelor comisorii de gradul III, părțile prin voința lor expresă înlocuiesc acțiunea în rezoluțiunea judiciară cu o clauză rezolutorie convențională, astfel că instanța de judecată nu este îndreptățită să se pronunțe cu privire la oportunitatea desființării contractului, în condițiile în care pactul comisoriu și-a produs efectele, contractul fiind rezolvit de plin drept. În consecință rezoluțiunea intervenită în cauză este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, operând prin punerea în întârziere și simpla declarație de rezoluțiune. În aceste condiții instanța de fond nu a făcut decât să statueze în sensul desființării de plin drept a Contractului de finanțare 2m/270 din 19 august 2010, motiv pentru care nu i se poate reproșa că a nesocotit norme ce țin de rezoluțiunea judiciară. De altfel, prima instanță nu se putea pronunța asupra motivelor invocate în cererea de chemare în judecată ce vizau oportunitatea rezilierii, ci eventual putea doar să constată că rezilierea nu a intervenit întrucât debitorul și-a îndeplinit tardiv obligațiile, dar totuși înainte de punerea în întârziere. În cauză este de necontestat faptul că reclamanta este cea care nu a respectat clauzele contractuale, atât prin depășirea perioadei contractuale de implementare a proiectului, cât și prin nedepunerea în acest termen a cererii de rambursare finală, culpa aparținând acesteia. Nu pot fi reținute nici criticile recurentei-reclamante referitoare la lipsa unui răspuns din partea autorității pârâte la solicitarea de prelungire a duratei de implementare a proiectului, aceasta i-a transmis adresa nr. 252658 din 20 martie 2012, prin care i-a comunicat că nu poate aviza favorabil solicitarea sa de modificare a contractului de finanțare, întrucât cererea a fost formulată ulterior expirării termenului de implementare a proiectului. Adresa a fost comunicată la același număr de fax la care au fost comunicate și celelalte răspunsuri la solicitările reclamantei de prelungire a perioadei de implementare a proiectului. Mai solicită recurenta ca instanța de recurs să observe că la momentul emiterii Deciziei de reziliere nr. 266266 din 30 octombrie 2012, proiectul era finalizat, astfel încât contractul de finanțare nu ar mai fi putut înceta prin reziliere. Înalta Curte reține însă că, la data de 20 martie 2012 cu adresa nr. 252658 autoritatea pârâtă comunica reclamantei respingerea ultimei cereri de rambursare depuse cu depășirea termenului de implementare a proiectului, deci cu nerespectarea prevederilor contractuale. În aceste condiții, statuarea instanței de fond în sensul că o obligare a pârâtului de a mai cere și de a permite reclamantei executarea obligațiilor contractuale în alt termen decât cel maxim, prevăzut la art. 2 alin. (5) din contract ar echivala cu înlăturarea clauzelor contractuale prevăzute la art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (12) și 15, art. 15 alin. (4), ceea ce evident nu s-a urmărit la încheierea contractului de finanțare, este corectă și este împărtășită de instanța de control judiciar. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte reținând că în cauză nu sunt motive care să conducă la reformarea soluției instanței de fond va respinge recursul ca nefondat.