ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 138/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 138/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra conflictului negativ
de competență de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Obiectul acțiunii judiciare
Prin cererea de chemare
în judecată înregistrată la data de 27 mai 2011 pe rolul Curții de Apel Constanța,
reclamanta Compania Națională Poșta Română S.A., în contradictoriu cu pârâta Curtea
de Conturi a României, a solicitat suspendarea executării măsurii I pct. 1 și 2
dispuse prin decizia nr. 12 din 11 martie 2011 a Camerei de Conturi Constanța și
anularea încheierii din 05 mai 2011 și a deciziei nr. 12 din 11 martie 2011 măsura
I pct. 1 și 2.
În motivarea acțiunii,
reclamanta a criticat măsurile dispuse de către organele de control prin Decizia
nr. 12 din 11 martie 2011, susținând că a aplicat în mod corect prevederile
legale în vigoare referitoare la calculul și plata drepturilor în valută acordate
pe perioada deplasării în străinătate, în misiuni cu caracter temporar.
Hotărârea primei instanțe
aflate în conflict
Prin sentința civilă
nr. 288/CA din 19 septembrie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția comercială,
maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a admis excepția
necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța și a declinat contestația
formulată în contencios administrativ de reclamanta Compania Națională Poșta Română
S.A., prin sucursala Rețea Poștală București- Centrul Regional Rețea Poștală Constanța
în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, având ca obiect suspendare
executare act administrativ - anulare act administrativ, în favoarea Tribunalului
Constanța.
Pentru a pronunța
această soluție, Curtea de Apel a constatat că, deși se contestă încheierea
emisă de Curtea de Conturi a României, litigiul privește decizia nr. 12 din 11
martie 2011 emisă de Camera de Conturi Constanța, structură fără personalitate juridică
ce exercită, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 94/1992, funcțiile Curții de
Conturi în unitatea administrativ-teritorială a județului Constanța.
Prin urmare, actul administrativ
supus cenzurii instanței este, în fapt, decizia emisă de Camera de Conturi a Județului
Constanța prin care au fost stabilite anumite măsuri în sarcina entității publice
controlate, măsuri a căror legalitate este analizată de către instanță.
Curtea a apreciat că împrejurarea
conform căreia, prin Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților
specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste
activități, s-a prevăzut dreptul conducătorului entității verificate de a sesiza
instanța de contencios administrativ doar împotriva încheierii emise de comisia
de soluționare a contestațiilor nu este în măsură să determine o altă competență
materială decât cea instituită de art. 10 din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult
cu cât, potrivit aceluiași text de lege, excepția de la regulă trebuie să fie reglementată
prin lege organică.
Pentru aceleași considerente,
instanța a reținut că dispozițiile art. 228 din Regulamentul Curții de
Conturi aprobat prin Hotărârea Curții de Conturi nr. 130/2010, în vigoare începând
cu 1 ianuarie 2011, nu pot înfrânge dispozițiile legale mai sus menționate.
Hotărârea ceRON de-a
doua instanțe aflate în conflict
Prin sentința civilă
nr. 2062/2011 din 04 noiembrie 2011, Tribunalul Constanța, secția contencios
administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului
Constanța, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel
Constanța, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul
Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.
Pentru a pronunța această
hotărâre, Tribunalul a reținut că, în condițiile în care verificarea activității
de audit desfășurată de către Curtea de Conturi se poate face doar cu raportare
la încheierea emisă
de Comisia de soluționare a contestațiilor,
Curtea de Conturi
reprezentând un organ al administraței publice centrale,
actele emise de pârâtă urmează a fi supuse controlului de legalitate exercitat de
către Curtea de Apel, cu raportare la dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc.
civ. și art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Totodată, Tribunalul a
reținut că, în raport cu data pronunțării încheierii ce formează obiectul
analizei judiciare, se aplică dispozițiile hotărârii nr. 130/2001, prin care
a fost modificată hotărârea nr. 1/2009 în ceea ce privește instanța care
soluționează contestația formulată împotriva încheierii emise de Curtea
de Conturi.
4.Regulatorul de competență
Înalta Curte,
constatând îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 și art. 22 alin. (3) C.
proc. civ., va pronunța, în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile
legale incidente pricinii, regulatorul de competență și va stabili competența
de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția contencios
administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Pentru a soluționa conflictul
negativ de competență, în raport cu actele depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte
reține că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie suspendarea executării
măsurii pct. 1 și 2 dispuse prin decizia nr. 12 din 11 martie 2011 a Camerei de
Conturi Constanța, anularea Încheierii din 05 mai 2011 emisă de Curtea de Conturi
a României, precum și anularea deciziei nr. 12 din 11 martie 2011 măsura I pct.
1 și 2.
Potrivit art. 2 alin.
(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea
de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual
sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea
organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere,
modifică sau stinge raporturi juridice”.
În raport de obiectul
cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate,
se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau
stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui
obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.
Potrivit dispozițiilor
art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității
specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate
din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în
M. Of. al României, Partea I, nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin
decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15
zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către
Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie
de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor,
prin care se respinge integral sau parțial contestația”.
În raport de dispozițiile
legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice,
fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin
care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește
cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel
cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările
și completările ulterioare.
Este adevărat că regulamentul
menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale
Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia
de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza
instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului
administrativ.
Potrivit art. 228 din
același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul
entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor,
aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel
în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii
contenciosului administrativ”.
Referindu-se la competența
instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004 prevăd că: „Litigiile privind actele administrative
emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care
privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora
de până la 500.000 RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale,
iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice
centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,
precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond
de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curților de Apel, dacă prin
lege organică specială nu se prevede altfel”.
Dat fiind faptul că dispozițiile
din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se
pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare
la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta
fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate
publică județeană.
Dispozițiile art. 228
din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,
sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă
dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește
competența instanțelor de contencios administrativ.
De la dreptul comun prevăzut
de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate deroga doar prin dispoziții
speciale cuprinse într-o lege organică specială.
Regulamentul aprobat prin
Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor
organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile
art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În concluzie, față de
toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10
alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 din C. proc. civ., stabilește că în cazul
în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii
Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului,
secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un
act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate
publică județeană.
În cazul în care, în procedura
instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/anularea
deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia
de soluționare a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene,
competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios
administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care
produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”,
fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează
în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.
În altă ordine, chiar
dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice
doar între părțile din litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie
2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ
și fiscal, a fost soluționată irevocabil în sensul admiterii excepției de nelegalitate
și constatării faptului că sunt nelegale dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul
aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele
expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel
cauze.
În cauza dedusă judecății,
contestația împotriva deciziei nr. 12 din 11 martie 2011 emisă de Camera de Conturi
a Județului Constanța a fost respinsă prin încheierea din 05 mai 2011 emisă
de Curtea de Conturi a României, astfel încât Înalta Curte, ținând seama de considerentele
expuse și în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare
a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului
Constanța, secția
contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare
a cauzei privind pe reclamanta Compania Națională Poșta Română S.A., prin sucursala
Rețea Poștală București- Centrul Regional Rețea Poștală Constanța și pe pârâta
Curtea de Conturi a României, în favoarea Tribunalului Constanța, secția
contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie
2012.