ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1858/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1858/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

negativ de competență

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția contencios

administrativ și fiscal, reclamanții comuna A. prin Primar și

Primarul comunei A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi

a României - Camera de Conturi Constanța anularea procesului-verbal de

constatare din 08 aprilie 2011 întocmit de Curtea de Conturi a României -

Camera de Conturi a Județului Constanța, a deciziei nr. 22 din 04 mai 2011

emisă de Camera de Conturi Constanța și a încheierii nr. 3 din 30 mai 2011

emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a

României - Camera de Conturi Constanța.

În motivarea

contestației, reclamanții au arătat că prin decizia nr. 22 din 04 mai 2011,

Camera de Conturi Constanța a constatat în privința anumitor sume plătite

salariaților că acestea au un caracter nelegal, impunându-se măsurile prevăzute

în decizie, motivarea nelegalității acordării sumelor de bani fiind evidențiată

în cadrul procesului verbal din 08 aprilie 2011.

Împotriva deciziei

nr. 22 din 04 mai 2011 reclamanții au formulat contestație administrativă în procedura

prevăzută de art. 92-105 din H.G. nr. 1/2009, la care s-a răspuns prin încheierea

nr. 3 din 30 mai 2011 prin care contestația a fost respinsă, argumentele reținute

în cadrul acesteia fiind similare celor cuprinse în procesul verbal și în decizia

administrativă contestată.

Tribunalul Constanța,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1635

din 06 octombrie 2011 a admis excepția necompetenței materiale invocată

de pârâtă și pe cale de consecință a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanța.

Pentru a pronunța

această soluție, Tribunalul a reținut că

actul supus cenzurii instanței este

încheierea emisă de Comisia

de Soluționare a Contestațiilor, din cadrul Curții de Conturi a României, astfel

că, potrivit dispozițiilor art. 228 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea

activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate

din aceste activități, c

ompetența de soluționare a sesizării formulate

de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de Soluționare

a Contestațiilor aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul

Curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate,

în condițiile Legii contenciosului administrativ.

A

mai reținut Tribunalul că în cadrul procedurii reglementate de art. 228 precitat,

instanța are a verifica în primul rând legalitatea încheierii prin care s-a soluționat

contestația administrativă și doar pe cale incidentală va analiza și legalitatea

deciziei emise de Camera de Conturi a Județului Constanța, întrucât capătul principal

al cererii, în funcție de care se apreciază competența materială a instanței, are

ca obiect anularea acestei încheieri.

Prin urmare, competența

materială a instanței de contencios administrativ este dată de ierarhia autorității

publice emitente a actului administrativ supus controlului de legalitate, astfel

că în raport de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, cererea privind anularea

încheierii emise de Curtea de Conturi este de competența Curții de apel,

învestită cu soluționarea

cauzei, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, prin sentința nr. 35 din 18 ianuarie 2012 a admis

excepția de necompetență materială invocată din oficiu și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Prin aceeași sentință

a constatat ivit conflictul negativ de competență și în conformitate cu art. 22

C. proc. civ., a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării conflictului

negativ de competență.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de Apel a reținut că obiectul cererii vizează

anularea încheierii nr. 3 din 30 mai 2011 emisă de Camera de Conturi Constanța,

a deciziei nr. 22 din 4 mai 2011 și a raportului de control din 08 aprilie 2011

emise de Camera de Conturi a Județului Constanța.

Așadar, se contestă acte

administrative

emise

de Camera de Conturi a Județului Constanța, structură fără personalitate juridică

ce exercită, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 94/1992, funcțiile Curții de

Conturi în unitatea administrativ-teritorială a județului Constanța.

Împrejurarea că pârâta

nu are personalitate juridică nu prezintă nicio relevanță sub aspectul stabilirii

competenței instanței care soluționează acțiunea în anularea actelor administrative

emise de aceasta, neputându-se considera că, în lipsa personalității juridice a

emitentului actului, actele au fost emise de o autoritate publică centrală, singura

care are personalitate juridică.

A mai reținut Curtea de

Apel că nu pot fi incidente dispozițiile art. 228 din Regulamentul Curții de Conturi

aprobat prin Hotărârea Curții de Conturi nr. 130 în vigoare începând cu 1

ianuarie 2011, în condițiile în care, aceste dispoziții au înlocuit fără o anumită

justificare dispozițiile din Hotărârea nr. 1/2009 (art. 107 și 108) a Curții de

Conturi, prin care se reglementa o competență materială diferită, în funcție de

emitentul actului, respectiv: secția de contencios administrativ și fiscal a Curții

de Apel București, pentru încheierile emise de către structurile centrale ale Curții

de Conturi și secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalelor județene

- în cazul încheierilor emise la nivelul camerelor de conturi.

Prin extinderea competenței

materiale a Curții de apel la toate încheierile date în soluționarea contestațiilor,

fără a distinge cu privire la emitentul actului contestat, se încalcă dispozițiile

imperative ale art. 10 din Legea nr. 554/2004, transformându-se Curtea de apel într-o

instanță de fond pentru toate litigiile rezultate din activitatea Curții de Conturi,

aspect nereglementat prin Legea nr. 94/1992.

Ori, ținând seama de ierarhia

actelor normative și având în vedere că prin atribuțiile conferite de lege Curtea

de Conturi nu are îndrituirea de a stabili o competență specială și derogatorie

a instanțelor de judecată, Curtea a reținut competența instituită de lege și nu

pe cea stabilită de hotărârea Curții de Conturi.

Având în vedere că litigiul

privește acte emise de o autoritate publică locală, s-a apreciat că revine Tribunalului

Constanța, secția de contencios-administrativ, competența materială de soluționare

a cauzei,

potrivit

dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată.

de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca regulator

de competență Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 20 C. proc. civ., reține

că a fost legal învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență.

Pentru a soluționa conflictul

negativ de competență, în raport de actele depuse la dosarul cauzei, se reține că

obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea procesului-verbal

de constatare din 08 aprilie 2011 întocmit de Curtea de Conturi a României - Camera

de Conturi a Județului Constanța, a deciziei nr. 22 din 04 mai 2011 și a încheierii

nr. 3 din 30 mai 2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul

Camerei de Conturi Constanța.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea

de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual

sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate,

se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau

stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui

obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor

art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității

specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate

din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în

M. Of. al României nr. 832/13.12.2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin

decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15

zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către

Comisia de Soluționare a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie

de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor,

prin care se respinge integral sau parțial contestația”.

În raport de dispozițiile

legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice,

fiind supus obligației executării este decizia structurii Curții de Conturi prin

care se respinge integral sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește

cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel

cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul

menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale

Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de Comisia

de Soluționare a Contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza

instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului

administrativ.

Potrivit art. 228 din

același Regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul

entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de Soluționare a Contestațiilor,

aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de apel

în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii

contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența

instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale,

iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluționează în fond

de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile

sus-menționate din regulament fac trimitere la Legea contenciosului administrativ,

se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare

la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta

fiind emis de o structură județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate

publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă

dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește

competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut

de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se poate deroga doar prin dispoziții

speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin

Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor

organice speciale, astfel că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul

în care se respinge total sau parțial contestația împotriva deciziei structurii

Curții de Conturi, revine competența materială de soluționare a cauzei Tribunalului,

secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un

act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, ca autoritate

publică județeană.

În cazul în care, în procedura

instituită de Regulament pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/anularea

deciziei emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de Comisia

de Soluționare a Contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene,

competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios

administrativ și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care

produce efecte juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”,

fiind supus executării este această încheiere emisă de o comisie care funcționează

în cadrul Curții de Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar

dacă soluțiile în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice

doar între părțile din litigiu, faptul că prin decizia nr. 4522 din 4 octombrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva sentinței

civile nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate

și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse

anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel de cauze.

În același sens, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a pronunțat

și prin deciziile nr. 5657 din 24 noiembrie 2011 și nr. 5658 din 24 noiembrie 2011.

Cum în cauză, contestația

împotriva deciziei nr. 22 din 04 mai 2011 emisă de Camera de Conturi Constanța a

fost respinsă prin încheierea nr. 3 din 30 mai 2011 emisă de Comisia de Soluționare

a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României - Camera de Conturi Constanța,

Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse și în temeiul art. 22 alin.

(5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Constanța, secția de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanții comuna A. prin Primar și Primarul

comunei A. și pe pârâta Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului

Constanța în favoarea Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie

2012.