ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5178/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5178/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond

Reclamanții Primăria Comunei D., Comuna D.,

prin primar și Primarul Comunei D., în contradictoriu cu Camera de Conturi

Constanța și Curtea de Conturi a României au formulat contestație împotriva

procesului-verbal de constatare nr. 1073 din 6 septembrie 2010 întocmit de

Camera de Conturi a Județului Constanța, numai cu referire la constatările

concretizate prin aplicarea măsurii nr. 1 din Decizia nr. 42 din 9 noiembrie

2010, solicitând anularea acestuia, precum și a Deciziei nr. 42 din 9 noiembrie

2010 emisă de Structura Curții de Conturi Constanța sub aspectul măsurilor

dispuse la pct. 1 și a Încheierii nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011 emisă de

Comisia de Soluționare a Contestațiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României.

În motivarea

contestației, reclamanții au arătat că prin Decizia nr. 42 din 9 noiembrie

2010, Camera de Conturi Constanța a constatat că anumite sume plătite

salariaților au caracter nelegal, impunându-se măsurile prevăzute la pct. 1 din

decizie, pentru stabilirea întinderii prejudiciului și recuperarea acestuia.

Contestația formulată

de reclamanți împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Încheierea nr.

VI.24 din 24 ianuarie 2011.

Curtea de Apel

Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin

Sentința civilă nr. 394/CA din 11 noiembrie 2011 a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanți în sensul că a respins ca inadmisibil capătul de cerere

privind anularea procesului-verbal de constatare nr. 1073 din 6 septembrie

2010, a anulat Decizia nr. 42/2010 sub aspectul măsurilor dispuse la pct. 1,

precum și Încheierea nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011, obligând pârâta Camera de

Conturi a României la plata către reclamanți a sumei de 1.240 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință instanța a reținut următoarele:

Excepția

inadmisibilității capătului de cerere privind anularea procesului-verbal de

constatare nr. 1073 din 6 septembrie 2010 este întemeiată, întrucât acest act

nu poate fi supus controlului de legalitate prevăzut de Legea nr. 554/2004,

fiind un simplu act de control în baza căruia se întocmește actul administrativ

de restabilire a ordinii juridice încălcate.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că motivele invocate de reclamanți sunt fondate în parte, urmând a se

anula Încheierea nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011 emisă de Curtea de Conturi și

Decizia nr. 42 din 9 noiembrie 2010 în ceea ce privește măsura dispusă la pct.

1.

Astfel, s-a reținut

că obligațiile decurgând din contractul/acordul colectiv de muncă nu puteau fi

încălcate deoarece el a fost înregistrat, devenind opozabil și obligatoriu

pentru părțile contractante, potrivit art. 243 C. muncii și art. 30 alin. (1)

din Legea nr. 130/1996, iar obligativitatea executării contractului colectiv de

muncă derivă și din prevederile Convenției OIM nr. 131/1970.

exercitată

Împotriva Sentinței

nr. 394/CA din 11 noiembrie 2011 a formulat recurs Curtea de Conturi a

României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei

legal dispozițiile art. 304

1

și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenta-pârâtă susține, în esență, că hotărârea pronunțată a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât prin pct. 1 din actul a

cărui anulare s-a dispus de către instanța de fond, nu se încalcă competența și

atribuțiile Curții de Conturi, așa cum au fost stabilite de lege. În mod corect

s-a constatat că au existat abateri de la legalitate și regularitate la

entitatea verificată, prin acordarea unor drepturi de natură salarială, care

exced cadrului legal, iar în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992,

republicată, a adus la cunoștința conducerii unității administrativ-teritoriale

acest fapt, singura în măsură să dispună stabilirea întinderii prejudiciului și

să întreprindă demersurile necesare în vederea recuperării acestuia.

De asemenea, se

susține că instanța de fond nu a analizat probele depuse la dosar și actul

dedus judecății, astfel că în mod greșit nu a ținut cont de faptul că primarul,

în calitate de ordonator de credite, a avut un mandat limitat de a negocia

drepturile salariale ale personalului încadrat în Primăria Comunei D.,

limitarea fiind impusă de prevederile Legii nr. 273/2006 și Legea nr. 130/1996

republicată.

Regimul juridic al

drepturilor salariale ale personalului bugetar, inclusiv al "drepturilor

speciale reținute în actul de control", se stabilesc exclusiv prin lege,

astfel cum s-a statuat și prin Deciziile Curții Constituționale nr. 818, nr.

819, nr. 820/2008 și nr. 838/2009.

Astfel, se conchide

că hotărârea recurată s-a făcut cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2

alin. (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractele colective de muncă și ale

art. 238 alin. (3) C. muncii, fără a ține cont de prevederile art. 33 alin. (3)

din Legea nr. 94/1992, republicată și ale cadrului legal de salarizare a

personalului din sistemul bugetar.

O altă critică,

vizează greșita sa obligare la cheltuielile de judecată, motivat de faptul că

este o entitate publică finanțată de la bugetul de stat, iar plata acestor

cheltuieli ar contribui la cheltuirea nejustificată a banului public, nefiind

incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ..

de recurs

Înalta Curte,

analizând recursul formulat, apreciază că acesta este fondat pentru

considerentele ce urmează a fi expuse.

Din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei se reține faptul că prin Decizia nr. 3980 din 24

august 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, instanța de fond a fost desemnată ca instanță

competentă să soluționeze litigiul dedus judecății.

Criticile formulate

de recurenta-pârâtă se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 cât și dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., acestea fiind

fondate.

Prin Decizia nr. 42

din 9 noiembrie 2010 a Camerei de Conturi Constanța s-a constatat că salariații

Primăriei D. au încasat pe statele de plată sume reprezentând drepturi speciale

pentru menținerea sănătății și securității muncii, în valoare totală de 69.009

RON, dispunându-se la pct. 1 al acestei decizii ca ordonatorul de credite al

acestei primării să dispună măsurile legale pentru stabilirea întinderii și

mărimii prejudiciului reprezentând aceste plăți nelegale cât și pentru

recuperarea acestora conform prevederilor legale, stabilind un termen de

realizare - 31 ianuarie 2011.

Contestația împotriva

acestei decizii a fost respinsă prin Încheierea nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011

a Curții de Conturi a României.

Actele a căror

anulare a fost solicitată de către reclamantă, au fost emise de către

autoritățile pârâte, cu respectarea dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea

nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată,

coroborate cu dispozițiile art. 89 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, aprobat prin Hotărârea

Plenului nr. 1/2009, publicat în M. Of. nr. 78/10.02.2009.

În esență, prin

sentința recurată, instanța de fond a reținut că drepturile salariale ale

personalului din administrația publică locală, au fost acordate în baza

contractului/acordului colectiv de muncă, încheiat între sindicate și

autoritatea publică locală, ce a fost înregistrat la Direcția de Muncă

Județeană Constanța, devenind opozabil și-n același timp obligatoriu pentru

părțile contractante, potrivit art. 243 C. muncii și art. 30 alin. (1) din

Legea nr. 130/1996, iar obligativitatea executării contractului colectiv de

muncă derivă și din prevederile Convenției OIM nr. 131/1970, astfel că se

impune anularea măsurii dispusă la pct. 1 din Decizia nr. 42 din 9 noiembrie

2010 și a Încheierii nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011 emisă de Curtea de Conturi.

Însă, soluția

instanței de fond în raport de considerentele reținute, este netemeinică și

nelegală, întrucât ordonatorul de credite al Primăriei Comunei D. a efectuat

plăți de natură salarială în afara prevederilor O.G. nr. 6/2007 și O.G. nr.

10/2008, cu modificările și completările ulterioare, incidente cu privire la

salarizarea personalului bugetar pentru anul 2009.

Instanța de fond, s-a

rezumat la a susține că drepturile salariale au fost acordate în baza

contractului/acordului colectiv de muncă, care odată înregistrat, devine

opozabil și obligatoriu pentru părțile contractante.

În mod corect, prin

actele contestate, s-a reținut, în esență, că autoritatea locală a depășit

cadrul legal în negocierea, contractarea și acordarea drepturilor speciale ce

fac obiectul acordului/contractului colectiv de muncă aprobate prin H.C.L. D.

nr. 33 din 3 decembrie 2008, fiind eludate prevederile legislației specifice

privind drepturile salariale ale personalului din instituțiile publice și cele

privind protecția muncii. În cuprinsul contractului/acordului colectiv de muncă

au fost cuprinse drepturi care nu au justificare legală, nefiind respectate la

acordarea acestora prevederile legale, respectiv: art. 14 alin. (2) și (4),

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, art.

8, art. 12, art. 24 din Legea nr. 130/1996, art. 3 din Contractul colectiv de

muncă nr. 25 din 29 decembrie 2006, art. 25 din H.G. nr. 833/2007, fiind

încălcate și dispozițiile art. 72 din Legea nr. 188/1999 republicată, art. 157

din Legea nr. 53/2003.

Pe de o parte, în mod

constant, din jurisprudența Curții Constituționale, se desprinde concluzia

potrivit căreia legiuitorul are atributul exclusiv de a adopta reglementări

privind stabilirea drepturilor salariale (ex. Deciziile nr. 818, nr. 819, nr.

820/2008 și nr. 838/2009).

Potrivit art. 147 din

Constituția României, republicată, deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii.

Or, în respectarea

atribuțiilor, recurenta a constatat abateri de la legalitate în ceea ce

privește acordarea unor drepturi de natură salarială care exced cadrului legal.

Potrivit art. 12

alin. (1), art. 24 alin. (1) și art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele

colective de muncă și cele inserate în cuprinsul acestora, trebuie să fie în

acord și numai în limitele și condițiile prevăzute de dispozițiile legale.

Deci, respectarea

legislației speciale în domeniul salarizării personalului bugetar, se impunea

imperios la momentul încheierii contractelor/acordurilor colective de muncă,

iar recurenta-pârâtă, potrivit competenței sale prevăzută de art. 33 alin. (3)

din Legea nr. 94/1992 trebuia să verifice legalitatea acordării drepturilor

salariale de către autoritatea publică reclamantă.

În altă ordine, după

cum se constată, reclamanta nu aduce critici actelor a căror anulare o solicită

cu referire la cele reținute, în sensul că drepturile salariale exced cadrului

legal special referitor la salarizarea personalului bugetar, astfel cum s-a

reținut în cuprinsul actelor contestate, justificându-le doar în baza

contractului/acordului colectiv de muncă.

Mai mult, nu se

indică actele normative care să justifice temeiul legal al drepturilor

acordate, fiind indicat ca temei al acestora doar acordurile colective care,

astfel cum s-a reținut anterior, nu pot să cuprindă drepturile salariale fără o

justificare legală, fiind atributul legiuitorului să stabilească categoria de

drepturi salariale cât și cuantumul acestora.

Pe de altă parte,

nici reglementările care vizează statutul funcționarului public sau al

personalului contractual, respectiv Legea nr. 188/1999, Legea nr. 53/2004,

Legea nr. 130/1996, nu prevăd categoriile de drepturi salariale și nici

cuantumul acestora de natura celor acordate de autoritatea publică reclamantă.

Prin urmare, măsura

dispusă la pct. 1 al Deciziei nr. 42/2010 este legală, drepturile salariale

speciale acordate excedând cadrului legal referitor la sistemul de salarizare

pentru salariații din instituțiile bugetare.

În consecință, față

de toate considerentele expuse, se reține că instanța de fond a pronunțat o

sentință netemeinică și nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 cu raportare la art. 304

1

C. proc. civ.,

impunându-se, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ.,

art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, admiterea recursului,

modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii privind anularea

Deciziei nr. 42 din 9 noiembrie 2010 și a Încheierii nr. VI.24 din 24 ianuarie

2011, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Urmare a soluției

instanței de recurs asupra fondului cauzei și în temeiul art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., se va respinge și cererea privind cheltuielile de judecată

formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

formulat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței civile nr. 394 din

11 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

recurată în sensul că respinge acțiunea privind anularea Deciziei nr. 42 din 9

noiembrie 2010 și a Încheierii nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011 și cererea

privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiate.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 decembrie 2012.

Procesat de GGC - GV