ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4341/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 3783 din 19 august 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și, fiscal a respins, ca nefondat, recursul declarat de V.M. împotriva Sentinței nr. 1247 din 24 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele: Așa cum în mod corect a statuat și instanța de fond, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual în speță Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 3 aprilie 1995 emis de Ministerul Industriilor în favoarea SC E. SA pentru o suprafață de teren de 6.188 mp, se analizează în raport de actele normative în temeiul și în exercitarea cărora a fost emis potrivit dispozițiilor cuprinse În Legea nr. 29/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate în esență a fost emis în baza art. 1 din H.G.

nr. 834/1991, de punere în aplicare a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, la momentul emiterii acestui act terenul aflându-se în administrarea SC E. SA fiindu-i necesar desfășurării activității. Așa cum de altfel în mod just reține și instanța de fond din situația privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, capitolul A „Titlul asupra terenurilor din str. P.I., sector 5 rezultă că pentru suprafața de 7.148 mp teren (din care face parte și terenul al cărui proprietar pretinde că este recurentul) este menționat Decretul Prezidențial nr. 126 din 27 aprilie 1976 ca fiind baza legală în temeiul căreia a trecut în proprietatea statului, acesta la rândul său transferându-l în administrarea SC E. SA.

Chiar dacă, cu referire la această suprafață de teren a intervenit a doua expropriere dispuse în baza Decretului nr. 45/1986, așa cum corect reține instanța de fond, legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis nu a fost afectată, cât timp terenul se afla în continuare în administrarea SC E. SA fiindu-i necesar desfășurării activității. De precizat că, față de cele relatate, se constată că instanța de fond nu a încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii, prima instanță aducând argumente legale și susținute de probele din dosar cu privire la soluția pronunțată de respingere a excepției de nelegalitate.

Dar, de altfel, instanța fondului, nici nu trebuie să analizeze pe fond admisibilitatea acestei excepții de nelegalitate, practica constantă a instanței supreme fiind' cea de respingere ca neîntemeiată a excepției de nelegalitate ce vizează acte administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior apariției Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de drept al excepției invocate) „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 „Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ” dar prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la practica C.E.D.O.

precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, aceste dispoziții trebuiesc înlăturate în măsura în care ele permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului. Ele încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aduc atingere „principiului securității juridice” care se regăsește în totalitatea Articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept.

Practica C.E.D.O. a stabilit și ea că „posibilitatea de a se anula fără limită în timp o hotărâre definitivă, obligatorie și executată, trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție” garantat de art. 6 din Convenție, iar jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg a statuat și ea că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate.

Cât privește recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială, încheiere ce face parte integrantă din sentință, instanța de recurs a apreciat că acesta nu este necesar a fi analizat, câtă vreme recurentul prin procuratorul său în fața instanței de recurs nu l-a mai susținut, această atitudine a sa fiind determinată și de faptul că atât partea adversă cât și instanța de judecată din oficiu nu au pus în discuție excepția de tardivitate a introducerii cererii de recurs, recursul fiind considerat formulat în termenul prevăzut de lege. Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare V.M.A., care a invocat ca temei prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ., susținând, în esență, următoarele critici: - instanța de recurs „a omis elemente importante” care puteau influența soluția dată; - instanța de recurs a invocat în mod greșit „principiul stabilității raporturilor juridice”; - într-o situație similară, prin Decizia nr. 2057/1999 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus anularea Certificatului de atestare nr. 1793 din 3 aprilie 1995 pentru o suprafață de 1.578 m.p.; - instanța de recurs a reținut în mod greșit că SC E. SA beneficiază de hotărâri definitive și irevocabile; - instanța de recurs a săvârșit greșeli de fapt ce au denaturat soluționarea recursului. Societatea comercială intimată a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea contestației în anulare, susținând că decizia atacată este legală și temeinică.

Contestația în anulare este neîntemeiată și va fi respinsă ca atare. Așa cum s-a reținut în expunerea rezumativă făcută mai sus, cererea de contestație în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 3783/2009 a fost întemeiată legal pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I din C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale (…)”. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că prima ipoteză de la art. 318 alin. (1) din C. proc. civ.

vizează exclusiv erorile materiale care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspecte formale ale judecății, iar nu stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul în care instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale incidente. Or, în cauză, petentul, prin criticile invocate în cererea de contestație în anulare, impută instanței de recurs greșeli de judecată, iar nu simple erori materiale, astfel că dacă s-ar admite susținerile petentului s-ar ajunge, pe o cale ocolită, neprevăzută de lege, să fie judecat un nou recurs împotriva aceleiași hotărâri. Astfel fiind, cererea de contestație în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de V.M.A. împotriva deciziei nr. 3783 din 19 august 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2010.