ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3783/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1247/2009 pronunțată la data de 24 martie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate vizând certificatul de atestare a dreptului de proprietate Seria M 03 nr. 1793 din 3 aprilie 1995 emis de Ministerul Industriilor în favoarea SC E. SA, excepție invocată de numitul V.M.A. în dosarul nr. 31521/3/2008 al Tribunalului București, secția a VIII-a civilă. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate ce face obiectul litigiului a fost emis în baza dispozițiilor H.G.

nr. 834/1991, care în art. 1 instituie procedura prin care se determină terenurile aflate în patrimoniul societății comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, în speță terenul în suprafață de 7148 mp trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 126/1976 – art. 10, fiind dat în administrarea directă a întreprinderii E. București în scopul construirii unei școli profesionale. Reține instanța de fond că împrejurarea ca scopul exproprierii nu a fost atins, atâta timp cât aceasta școală profesională nu a mai fost construită, nu este de natură a afecta legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, deoarece aceeași suprafață de teren a fost supusă unei noi exproprieri dispusă în baza Decretului Consiliului de Stat al R.S.R.

nr. 45/1986, ea fiind dată în administrarea SC E. SA, fiind necesară pentru desfășurarea activității. Faptul că cele două suprafețe de teren aparținând SC E. SA și V.M.A. se suprapun pe o suprafață de 274,70 mp, mai reține instanța de fond, reprezintă o chestiune ce poate fi tranșată pe acela acțiunii în revendicare, ocazie cu care instanța va analiza și compara titlurile celor două părți. Excepțiile tardivității formulări excepției de nelegalitate și inadmisibilității excepției de nelegalitate, invocate de SC E. SA au fost respinse de către instanța de fond față de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii lui poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs V.M.A., partea care a invocat excepția de nelegalitate, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate invocând prevederile art. 304 1 C. proc. civ., potrivit cărora „recursul declarat împotriva unei hotărâri, care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele”. În motivarea recursului său, recurentul susține că este titularul unui drept real de necontestat cu privire la suprafața de teren ce face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, astfel că în mod nelegal s-a dispus eliberarea acestui certificat, aspect față de care instanța de fond trebuia incontestabil să admită excepția de nelegalitate invocată.

Fiind expropriat prin Decretul nr. 45/1986, pentru utilitate publică, intimata nu mai deținea nici un drept asupra acestui teren, nici măcar cel de administrare, pentru a putea să beneficieze de prevederile H.G. nr. 834/1991 și cele ale Legii nr. 15/1990. Recurentul aduce critici hotărârii instanței de fond și sub aspectul nerespectării dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. referitoare motivarea hotărârii, aceasta fiind deficitară și nerespectând principiile enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în special respectarea dreptului la un proces echitabil. Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței instanței de fond în sensul admiterii excepției de nelegalitate.

De precizat că recurentul a formulat cerere de recurs și împotriva încheierii pronunțată de aceeași instanță în camera de consiliu din data de 30 iunie 2009, prin care s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 1247 din 24 martie 2009, în sensul că la calea de atac se va trece „recurs în termen de 5 zile de la comunicare” în loc de recurs în 15 zile de la comunicare”, cum din eroare s-a trecut, criticând-o pentru încălcarea formelor de procedură a art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimata SC E. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor de recurs invocate și în raport de dispozițiile legale incidente Înalta Curte îl va respinge potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. Așa cum în mod corect a statuat și instanța de fond, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual în speță certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1793 din 3 aprilie 1995 emis de Ministerul Industriilor în favoarea SC E. SA pentru o suprafață de teren de 6188 mp, se analizează în raport de actele normative în temeiul și în exercitarea cărora a fost emis potrivit dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 29/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate în esență a fost emis în baza art. 1 din H.G. nr. 834/1991, de punere în aplicare a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, la momentul emiterii acestui act terenul aflându-se în administrarea SC E. SA fiindu-i necesar desfășurării activității. Așa cum de altfel în mod just reține și instanța de fond din situația privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, capitolul A „Titlul asupra terenurilor din sector 5 rezultă că pentru suprafața de 7148 mp teren (din care face parte și terenul al cărui proprietar pretinde că este recurentul) este menționat Decretul Prezidențial nr. 126 din 27 aprilie 1976 ca fiind baza legală în temeiul căreia a trecut în proprietatea statului, acesta la rândul său transferându-l în administrarea SC E. SA.

Chiar dacă cu privire la aceasta suprafața de teren a intervenit a doua expropriere dispuse în baza Decretului nr. 45/1986, așa cum corect reține instanța de fond, legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis nu a fost afectată, cât timp terenul se afla în continuare în administrarea SC E. SA fiindu-i necesar desfășurării activității. De precizat că, față de cele relatate, se constată că instanța de fond nu a încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii, prima instanță aducând argumente legale și susținute de probele din dosar cu privire la soluția pronunțată de respingere a excepției de nelegalitate.

Dar, de altfel, instanța fondului, nici nu trebuie să analizeze pe fond admisibilitatea acestei excepții de nelegalitate, practica constantă a instanței supreme fiind cea de respingere ca neîntemeiată a excepției de nelegalitate ce vizează acte administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior apariției Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de drept al excepției invocate) „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 „Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ” dar prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la practica CEDO precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, aceste dispoziții trebuiesc înlăturate în măsura în care ele permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

Ele încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aduc atingere „principiului securității juridice” care se regăsește în totalitatea Articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept. Practica CEDO a stabilit și ea că „posibilitatea de a se anula fără limită în timp o hotărâre definitivă, obligatorie și executată, trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție” garantat de art. 6 din Convenție, iar jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg a statuat și ea că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate.

Având în vedere considerentele expuse instanța de control judiciar constată legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond, hotărâre pe care o va menține ca urmare a respingerii ca nefondat a recursului declarat de autorul excepției de nelegalitate V.M.A. Cât privește recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială, încheiere ce face parte integrantă din sentință acesta nu este necesar a fi analizat, câtă vreme recurentul prin procuratorul său în fața instanței de recurs nu l-a mai susținut, această atitudine a sa fiind determinată și de faptul că atât partea adversă cât și instanța de judecată din oficiu nu au pus în discuție excepția de tardivitate a introducerii cererii de recurs, recursul fiind considerat formulat în termenul prevăzut de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de V.M. împotriva sentinței civile nr. 1247 din 24 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal , ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 august 2009.