ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3507/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin sentința nr. 162 din 12 iulie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A.C., în contradictoriu cu D.G.F.P. Suceava, prin care acesta a solicitat anularea deciziei din 25 mai 2010, prin care autoritatea pârâtă a dispus suspendarea contestației fiscale formulate împotriva deciziei de impunere din 15 martie 2010, privind suma de 509.257 RON, reprezentând 211.710 RON TVA și majorări de întârziere, precum și obligarea autorității fiscale competente la soluționarea contestației respective.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin decizia din 25 mai 2010, emisă de D.G.F.P. Suceava, în temeiul art. 209 alin. (1) lit. a), art. 214 și art. 215 din O.G. nr. 92/2003, s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de A.C. împotriva deciziei de impunere din 15 martie 2010. S-a mai reținut că procesul-verbal din 12 martie 2010, încheiat de inspectorii din cadrul autorității fiscale, anexă la decizia de impunere din 15 martie 2010, a fost înaintat organelor de cercetare penală cu adresa din 23 martie 2010, existând indiciile săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată cu privire la contestația formulată.

Instanța de fond a apreciat că apărarea reclamantului, referitoare la faptul că nu s-a început împotriva sa urmărirea penală, nu poate fi primită în condițiile în care temeiul suspendării, respectiv art. 24 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 nu prevede o atare condiție pentru luarea măsurii suspendării soluționării contestației pe cale administrativă. 2. Calea de atac exercitată. 2.1. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamantul A.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora o hotărâre poate fi recurată dacă a fost pronunțată fără temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, susține recurentul-reclamant, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., ignorând cerința legală că suspendarea soluționării contestației fiscale trebuie făcută prin decizie motivată. De asemenea, susține recurentul-reclamant, instanța de fond a ignorat că organul fiscal nu a indicat care sunt indiciile săvârșirii unei infracțiuni și nici nu a argumentat care ar fi înrâurirea asupra soluționării contestației. În concluzie, recurentul-reclamant a solicitat ca recursul să fie admis, să fie admisă acțiunea și anulată decizia din 25 mai 2010, cu consecința obligării autorității fiscale pârâte să soluționeze contestația fiscală pe care a formulat-o împotriva deciziei de impunere din 15 martie 2010. 2.2.

Autoritatea fiscală intimată nu a depus întâmpinare și nici concluzii scrise. 3. Soluția instanței de recurs. Recursul este întemeiat și a fost admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., organul de soluționare a contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În cauză, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, organul de control, cu adresa din 23 martie 2010, a înaintat organelor de constatare penală procesul-verbal de inspecție fiscală din 12 martie 2010, însă, din conținutul textului legal citat mai sus, rezultă că, pentru ca organul fiscal competent să dispună suspendarea soluționării unei contestații fiscale, este necesar ca, prin decizia de suspendare, să motiveze existența unor indicii privind săvârșirea unei infracțiuni, precum și existența unei înrâuriri hotărâtoare asupra soluționării contestației. Or, în cauză, în considerentele deciziei, organul fiscal s-a limitat să citeze textul legal, fără să numească pretinsa infracțiune săvârșită și fără să evidențieze indiciile care există sau presupușii autori.

De asemenea, în ceea ce privește motivarea condiției „înrâuririi hotărâtoare”, prevăzută de textul legal citat mai sus, organul fiscal s-a limitat să citeze textul art. 19 alin. (2) C. proc. pen., fără orice argumentare a raționamentului pe baza căruia a ajuns la concluzia îndeplinirii condiției legale. Procedând în acest mod, organul fiscal a adoptat un act administrativ nemotivat în condițiile cerute la art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., motivarea actului administrativ fiscal fiind o condiție de legalitate a acestuia, impusă de legiuitor pentru garantarea dreptului la apărare al persoanei vătămate și pentru a crea posibilitatea pentru instanțele de contencios administrativ și fiscal să-și exercite în mod real și eficient atribuțiile legale de control.

Astfel fiind, soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală și, la fel, decizia din 25 mai 2010, urmând ca recursul să fie admis, cu consecința desființării sentinței recurate, admiterea acțiunii și obligarea autorității fiscale să procedeze la soluționarea contestației fiscale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.C. împotriva sentinței nr. 162 din 12 iulie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată. Admite acțiunea și anulează decizia din 25 mai 2010. Obligă autoritatea fiscală să soluționeze contestația formulată de reclamant. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2011.