ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3507/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3507/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Soluția instanței de fond.
Prin sentința nr. 162
din 12 iulie 2010, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ
și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A.C., în contradictoriu
cu D.G.F.P. Suceava, prin care acesta a solicitat anularea deciziei din 25 mai 2010,
prin care autoritatea pârâtă a dispus suspendarea contestației fiscale formulate
împotriva deciziei de impunere din 15 martie 2010, privind suma de 509.257 RON,
reprezentând 211.710 RON TVA și majorări de întârziere, precum și obligarea autorității
fiscale competente la soluționarea contestației respective.
Pentru a pronunța această
soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:
Prin decizia din 25
mai 2010, emisă de D.G.F.P. Suceava, în temeiul art. 209 alin. (1) lit. a),
art. 214 și art. 215 din O.G. nr. 92/2003, s-a dispus suspendarea soluționării contestației
formulate de A.C. împotriva deciziei de impunere din 15 martie 2010.
S-a mai reținut că procesul-verbal
din 12 martie 2010, încheiat de inspectorii din cadrul autorității fiscale, anexă
la decizia de impunere din 15 martie 2010, a fost înaintat organelor de cercetare
penală cu adresa din 23 martie 2010, existând indiciile săvârșirii unei infracțiuni
a cărei constatare are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie
dată cu privire la contestația formulată.
Instanța de fond a apreciat
că apărarea reclamantului, referitoare la faptul că nu s-a început împotriva sa
urmărirea penală, nu poate fi primită în condițiile în care temeiul suspendării,
respectiv art. 24 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 nu prevede o atare condiție
pentru luarea măsurii suspendării soluționării contestației pe cale administrativă.
Calea de atac exercitată.
2.1. Împotriva hotărârii
instanței de fond a declarat recurs reclamantul A.C., criticând-o pentru nelegalitate
și netemeinicie și, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., potrivit cărora o hotărâre poate fi recurată dacă a fost pronunțată fără temei
legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Astfel, susține recurentul-reclamant,
instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 214 alin. (1)
lit. a) C. proc. fisc., ignorând cerința legală că suspendarea soluționării contestației
fiscale trebuie făcută prin decizie motivată.
De asemenea, susține recurentul-reclamant,
instanța de fond a ignorat că organul fiscal nu a indicat care sunt indiciile săvârșirii
unei infracțiuni și nici nu a argumentat care ar fi înrâurirea asupra soluționării
contestației.
În concluzie, recurentul-reclamant
a solicitat ca recursul să fie admis, să fie admisă acțiunea și anulată decizia
din 25 mai 2010, cu consecința obligării autorității fiscale pârâte să soluționeze
contestația fiscală pe care a formulat-o împotriva deciziei de impunere din 15
martie 2010.
2.2. Autoritatea fiscală
intimată nu a depus întâmpinare și nici concluzii scrise.
Soluția instanței de
recurs.
Recursul este întemeiat
și a fost admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Într-adevăr, potrivit
dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., organul de soluționare
a contestației poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci
când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept
cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare
ar avea o înrâurire asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
În cauză, așa cum în mod
corect a reținut și instanța de fond, organul de control, cu adresa din 23
martie 2010, a înaintat organelor de constatare penală procesul-verbal de inspecție
fiscală din 12 martie 2010, însă, din conținutul textului legal citat mai sus, rezultă
că, pentru ca organul fiscal competent să dispună suspendarea soluționării unei
contestații fiscale, este necesar ca, prin decizia de suspendare, să motiveze existența
unor indicii privind săvârșirea unei infracțiuni, precum și existența unei înrâuriri
hotărâtoare asupra soluționării contestației.
Or, în cauză, în considerentele
deciziei, organul fiscal s-a limitat să citeze textul legal, fără să numească pretinsa
infracțiune săvârșită și fără să evidențieze indiciile care există sau presupușii
autori.
De asemenea, în ceea ce
privește motivarea condiției „înrâuririi hotărâtoare”, prevăzută de textul legal
citat mai sus, organul fiscal s-a limitat să citeze textul art. 19 alin. (2) C.
proc. pen., fără orice argumentare a raționamentului pe baza căruia a ajuns la concluzia
îndeplinirii condiției legale.
Procedând în acest mod,
organul fiscal a adoptat un act administrativ nemotivat în condițiile cerute la
art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., motivarea actului administrativ fiscal
fiind o condiție de legalitate a acestuia, impusă de legiuitor pentru garantarea
dreptului la apărare al persoanei vătămate și pentru a crea posibilitatea pentru
instanțele de contencios administrativ și fiscal să-și exercite în mod real și eficient
atribuțiile legale de control.
Astfel fiind, soluția
instanței de fond este netemeinică și nelegală și, la fel, decizia din 25 mai 2010,
urmând ca recursul să fie admis, cu consecința desființării sentinței recurate,
admiterea acțiunii și obligarea autorității fiscale să procedeze la soluționarea
contestației fiscale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de A.C. împotriva sentinței nr. 162 din 12 iulie 2010 a Curții de Apel Suceava,
secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința recurată.
Admite acțiunea și anulează
decizia din 25 mai 2010.
Obligă autoritatea fiscală
să soluționeze contestația formulată de reclamant.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 16 iunie 2011.