ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2909/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC Q.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor - O.P.C.P., suspendarea executării procesului verbal de constatare din 03 septembrie 2010 încheiat de autoritatea pârâtă, privind calculul accesoriilor aferente debitului stabilit in cadrul contractului prin procesul verbal de constatare din 04 august 2008, până la soluționarea irevocabila a cauzei. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în fapt, la data de 30 noiembrie 2006 între Ministerul Finanțelor Publice - O.P.C.P.

în calitate de autoritate cu competențe în gestionarea fondurilor comunitare și SC Q.I. SRL a fost încheiat contractul de finanțare având ca obiect "Furnizarea de echipamente care sa permită noii Agenții de Plata sa implementeze în mod corespunzător/eficient secțiunea Garanție a fondului FEOGA". Reclamanta a mai arătat că împotriva procesului-verbal din data de 24 iulie 2008, în baza căruia reclamanta a fost obligată să restituie integral suma de 4.391.122 euro, reprezentând prețul încasat în baza contractului, a formulat contestație la autoritatea pârâtă, care, prin decizia din 10 noiembrie 2008, a respins-o. Ulterior, a contestat și decizia din 10 noiembrie 2008, iar Curtea de Apel București, prin sentința din 6 aprilie 2009, a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată.

Împotriva acestei sentinței a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia din 18 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, reținând că suma pe care Ministerul Finanțelor Publice trebuie să o primească înapoi, ca urmare a declarării unei cheltuieli neeligibile este de 715.365 euro și nu de 4.391.122 euro, așa cum se stabilise în actul de impunere. În concluzie, reclamanta a arătat că la data de 05 mai 2010 a achitat această sumă către autoritatea pârâtă, autoritate care, în opinia sa, în mod nelegal și netemeinic, a stabilit obligația societății de a achita suma de 422.781 euro, reprezentând majorări de întârziere, prin procesul verbal atacat în cauză. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta SC Q.I.

SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor - O.P.C.P. și, în consecință, a dispus suspendarea executării procesului verbal de constatare din 03 septembrie 2010 încheiat de autoritatea pârâtă, până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 10538/2/2010 al Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond, a reținut, în esență, că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și anume sesizarea prealabilă a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

În aprecierea condițiilor privind cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, prima instanță a apreciat că se justifică măsura suspendării actului administrativ atacat. În ceea ce privește cazul bine justificat, a reținut existența unor împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității procesului verbal de constatare atacat, având în vedere că dreptul de a calcula majorări de întârziere există în cazul în care debitorul nu își execută obligația de plată a creanței bugetare certă, lichidă și exigibilă.

În speță, suma datorată de reclamantă a fost determinată numai ca urmare a pronunțării deciziei din 18 februarie 2010 de către instanța supremă, astfel că de la această dată creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă, astfel că apare ca nelegală decizia autorității pârâte de a calcula majorări de întârziere raportat la suma de 715.365 euro, începând cu ziua imediat următoare termenului de plata stabilit pentru procesul verbal de constatare din data de 24 iulie 2008, față de prevederile art. 45 C. proc. fisc. Referitor la paguba iminentă, instanța de fond a reținut că executarea silită a actului administrativ, ar conduce la imposibilitatea reclamantei de a-și executa obligațiile asumate prin contractele încheiate, veniturile obținute în baza acestor contracte fiind necesare pentru acoperirea costurilor serviciilor ce vor fi prestate, precum și pentru achiziția echipamentelor ce urmează a fi livrate.

Totodată, ar fi lipsită reclamanta de disponibilitățile financiare necesare pentru achitarea sumelor datorate furnizorilor și salariaților, implicit ar fi împiedicată derularea contractelor încheiate cu clienții pentru prestări de servicii sau consultanța de specialitate. 2. Calea de atac exercitată. 2.1. Împotriva acestei soluții a formulat recurs O.P.C.P. din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, care a invocat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia o hotărâre poate fi recurată atunci când a fost pronunțată fără temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Astfel, argumentează autoritatea publică recurentă, instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 14 și 15 C. proc.

civ., reținând fără temei existența unui caz bine justificat și iminența unei pagube, dispunând în mod nelegal suspendarea actului administrativ fiscal atacat. A mai susținut autoritatea publică recurentă, că instanța de fond, reținând că în perioada când actul administrativ fiscal a fost suspendat nu pot fi calculate majorări de întârziere, nu a identificat un caz bine justificat ci s-a antepronunțat pe una dintre criticile care vizează nelegalitatea/ legalitatea actului administrativ atacat. În ceea ce privește condiția existenței unei pagube iminente, recurenta a susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit incidența art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, executarea unei obligații bugetare nefiind, prin ea însăși, o pagubă în sensul legii.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, desființarea sentinței recurate și respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată, în cauză neexistând condițiile prevăzute la art. 14 și 15 din Legea nr. 554/ 2004. 2.2. Societatea comercială reclamantă a depus întâmpinare prin care a combătut criticile recursului, a susținut în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică și a solicitat ca recursul formulat să fie respins. 2.3. La termenul din 5 mai 2011, când cauza s-a aflat în stare de judecată, fiind reluată după soluționarea unei cereri de recuzare a membrilor completului, cum părțile nu au mai rămas după soluționarea cererii de recuzare, instanța de recurs a amânat pronunțarea la data de 19 mai 2011, pentru a oferi părților să depună concluzii scrise.

2.4. La data de 17 mai 2011 societatea comercială intimată a depus o cerere prin care a solicitat repunerea cauzei pe rol, cerere care a fost apreciată de instanța de recurs ca fiind formulată fără temei legal. 3. Soluția instanței de recurs. Recursul formulat este întemeiat și a fost admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. Într-adevăr, prin procesul-verbal de constatare privind calculul accesoriilor aferente debitului stabilit în cadrul contractului din 3 septembrie 2010, în sarcina societății comerciale intimate au fost calculate obligații bugetare fiscale suplimentare în sumă de 422.781,00 euro reprezentând majorări de întârziere, sumă ce a fost menținută prin decizia din 7 octombrie 2010, contestația formulată împotriva procesului-verbal fiind respinsă.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și ale O.G. nr. 92/2003 – C. proc. fisc., rezultă că actul administrativ, în general, dar și actul administrativ fiscal, ca specie a actului administrativ, se bucură de prezumția de legalitate, fiind executoriu din oficiu. Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14 și 15, cât și din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ (act administrativ-fiscal) este o măsură excepțională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept – ope legis) ori, când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate).

Într-adevăr, potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., suspendarea executării unui act administrativ fiscal poate surveni în condițiile Legii nr. 554/2004 și cu condiția depunerii prealabile a unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate sau de până la 2.000 RON în cazul actelor administrative fiscale neevaluabile în bani. Or, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat. Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Or, în cauză, instanța de fond a reținut ca împrejurări de fapt și de drept care au fost de natură să-i creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal a cărui suspendare a dispus-o, tocmai criticile de nelegalitate invocate de instituția publică reclamantă.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc. De asemenea, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, este necontestat că punerea în executare a unui act administrativ fiscal va avea drept consecință diminuarea patrimoniului societății comerciale intimate, dar atâta vreme cât acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumția de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerințelor art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege. Astfel fiind, rezultă că instanța de fond a dat o hotărâre netemeinică și nelegală, în condițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., ca urmare a interpretării eronate a prevederilor art. 14 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004, urmând ca recursul să fie admis, sentința să fie casată, iar cererea de suspendare să fie respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de repunere pe rol. Admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice - O.P.C.P. împotriva sentinței nr. 5204 din 17 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată. Respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2011.