ÎCCJ, Decizia nr. 414/2011

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1601 din 27 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 6468/1/2010 a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petenta A.N.I. împotriva Rezoluției 1230/P/2009 din 29 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin Rezoluția nr. 1230/P/2009 din 29 martie 2010 a dispus neînceperea urmăririi penale față de B.G. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen., apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni și în cauză sunt incidente prevederile art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât actele premergătoare efectuate nu au condus la concluzia certă că sus-numitul a urmărit să facă declarații necorespunzătoare adevărului la 8 aprilie 2009.

La data de 10 iunie 2010, A.N.I. a formulat plângere împotriva acestei rezoluții, în temeiul art. 278 alin. (1) C. proc. pen. și a susținut că nu au fost valorificate toate elementele furnizate de înscrisurile aflate la dosar, potrivit cărora, la 8 aprilie 2009, B.G. nu a declarat terenul vândut SC M.D.R. SRL în anul 2008 și nici totalitatea acțiunilor deținute de acesta la SC A.I. SA și SC R. SA, iar faptele îi sunt imputabile și se impune infirmarea soluției și începerea urmăririi penale împotriva acestuia.

Procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Rezoluția nr. 2603/II/2/2010 din 30 iunie 2010 a respins ca neîntemeiată plângerea A.N.I. împotriva soluției dispusă în Dosarul nr. 1230/P/2009 al secției menționate.

Pentru a adopta această măsură, procurorul ierarhic superior a reținut că B.G. a completat și semnat declarațiile de avere și de interese la 8 aprilie 2009 alături de alte documente necesare depunerii candidaturii pentru alegerile europarlamentare, iar din actele premergătoare efectuate rezultă că neinserarea în declarația de avere a vânzării unui teren intravilan constituie o omisiune și nu o tentativă de a ascunde tranzacția, pe care de altfel a făcut-o publică la postul R.T.V., anterior publicării informației în ziarul „C.”. Cu privire la neconcordanța procentelor acțiunilor reținute și menționate în declarația de avere din 8 aprilie 2009, cu cele reale, procurorul ierarhic superior a apreciat că nu se datorează relei-credințe, ci necunoașterii lor cu exactitate.

La 20 iulie 2010 în temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., A.N.I. a formulat plângere împotriva Rezoluției nr. 1230/P/2009 din 29 martie 2010 și a Rezoluției nr. 2603/II/2/2010 din 30 iunie 2010 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, adresată instanței și înregistrată la 29 iulie 2010, plângere care a fost respinsă ca inadmisibilă, fiind făcută de o persoană fără calitate de persoană vătămată sau persoană ale cărei interese legitime ar fi vătămate, de către Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Sentința nr. 1601 din 27 octombrie 2010, cu motivarea că fapta lui B.G. de a depune la 8 aprilie 2009, în calitate de candidat la alegerile europarlamentare, o declarație de avere la Biroul Electoral Central, declarație care ar putea fi necorespunzătoare adevărului și care are caracter provizoriu, deoarece în termen de 15 zile de la alegerea într-o demnitate publică avea obligația să depună o nouă declarație, cu posibilitatea legală să o rectifice în termen de 30 de zile, nu este de natură să aducă o vătămare intereselor întemeiate pe lege ale A.N.I., care este o persoană juridică de drept public, al cărei obiect de activitate îl constituie verificarea averilor dobândite în perioada exercitării mandatelor, a îndeplinirii funcțiilor ori demnităților publice și nu constatarea săvârșirii unor infracțiuni din studiul presei.

Chiar și în situația în care A.N.I. constata existența unor probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unor fapte penale cu prilejul verificării averilor dobândite în perioada exercitării mandatelor și nu pe timpul candidaturii la o demnitate publică, ea avea doar obligația să sesizeze organele de urmărire penală cu aceste fapte, potrivit normelor analizate, fără a dobândi prin aceasta, calitatea de persoană vătămată într-un interes legitim al său și implicit, dreptul să formuleze plângere contra actelor procurorului sau împotriva rezoluțiilor de netrimitere în judecată ale acestuia, drept pe care legea îl recunoaște doar acestor categorii de persoane, din care Agenția nu face parte.

Împotriva acestei sentințe, petenta A.N.I. a declarat recurs, susținând că, potrivit motivelor de recurs depuse la dosar (filele 2 - 7), activitatea de evaluare efectuată de inspectorii de integritate din cadrul Agenției se desfășoară cu privire la situația averii existente pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice, a conflictelor de interese și a incompatibilității persoanelor care fac obiectul legii.

S-a apreciat că, în cauză, există un interes legitim comun cu cel al parchetului, și anume acela de a descoperi și combate, într-un anumit domeniu, orice act sau faptă cu caracter infracțional.

Interesul legitim al A.N.I. rezultă din însăși legea sa de organizare și funcționare, potrivit art. 8 din Legea nr. 176/2010.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei de către instanța de recurs.

Pe fondul cauzei, s-a apreciat că nu au fost verificate și coroborate toate înscrisurile și nici nu au fost efectuate verificări suplimentare specifice, de competența parchetului.

Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petentă nu este fondat.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține următoarele:

La data de 5 mai 2009 Președintele A.N.I., s-a sesizat din oficiu cu privire la faptul că în ziarul „C.” din 29 aprilie 2009 a fost publicat articolul „B. și-a făcut-o iar cu mâna lui” din care rezulta că B.G. nu a respectat dispozițiile legale privind completarea și depunerea declarațiilor de avere și interese, și a dispus ca Inspecția de Integritate să efectueze verificările prevăzute de lege.

Inspecția de Integritate, prin actul de constatare din 6 mai 2009 a reținut că potrivit art. 41 alin. 2 din Legea nr. 144/2007 privind organizarea și funcționarea A.N.I., declarația de avere se face pe proprie răspundere și cuprinde bunurile proprii comune și cele deținute în indiviziune, precum și ale copiilor aflați în întreținere, iar numitul B.G. are într-adevăr o declarație de avere depusă de alte persoane la 8 aprilie 2009, în dosarul de candidat la alegerile europarlamentare la Biroul Electoral Central, declarație în care nu s-a menționat înstrăinarea unui teren intravilan situat în localitatea Pipera către firma „M.D.R.”, iar procentele acțiunilor deținute de semnatar și menționate în aceiași declarație, nu corespund realității.

Prin același act de constatare s-a mai reținut și împrejurarea că respectiva declarație de avere făcută la 8 aprilie 2009 se afla în termenul de rectificare prevăzut de art. 11 din Legea nr. 144/2007 și până la expirarea acestuia, A.N.I. nu putea declanșa procedurile de control a averii, dar aspectele semnalate în articolul din ziar constituie indicii pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. și a sesizat parchetul pentru efectuarea de cercetări penale.

Din actele premergătoare efectuate, cu referire la sesizarea A.N.I., rezultă că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 1389 din 24 decembrie 2008, B.G. și B.L. au vândut SC M.D.R. SRL un teren de 1936 mp cu 2.000.000 euro, iar venitul din vânzarea acestui teren a fost înregistrat la A.N.A.F. - D.G.F.P. Ilfov, iar pe de altă parte, la Bursa de Valori București se aflau înregistrate acțiunile emise de SC A.I. SA și SC R. SA cu toate detaliile.

Cu prilejul audierii sale la 18 martie 2010, B.G. a arătat că el este cel care a declarat pe postul R.T.V. faptul că a vândut terenul respectiv, astfel că A.N.I. a aflat din declarația publică făcută chiar de el, iar pe de altă parte, tranzacția respectivă a fost evidențiată la instituțiile publice de specialitate și nu a fost ascunsă. Același B.G. a mai arătat că anterior datei de 8 aprilie 2009 nu a deținut funcții publice și nu avea obligația să facă declarații de avere și de interese, la data întocmirii acesteia se afla în stare de arest, iar respectivele declarații erau menite să completeze dosarul de candidat la alegerile europarlamentare întocmit potrivit art. 12 pct. 5 lit. a)-e) din Legea nr. 33/2007.

Analizând elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen., procurorul a apreciat că în privința laturii subiective, această infracțiune se săvârșește numai cu intenție directă, rezultată din cerința expresă a textului incriminator ca declarația necorespunzătoare adevărului să fie făcută în vederea producerii unei consecințe juridice, într-un scop determinat, urmărit de făptuitor, împrejurare care nu se regăsește în declarațiile de avere și interese semnate de B.G. la 8 aprilie 2009.

Prima instanță a reținut că, potrivit cadrului juridic existent la data sesizării „din oficiu” a președintelui A.N.I., obiectul de activitate al acestei agenții - autoritatea administrativă „autonomă” era acela al verificării averii dobândită în perioada exercitării mandatelor sau a îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice, a conflictelor de interese și a incompatibilităților, iar activitatea de verificare a averii dobândită în perioada menționată se realizează de inspectori de integritate, potrivit art. 2 din Legea nr. 144 din 21 mai 2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.I.

Printre categoriile de persoane obligate să depună declarații de avere, în afara celor alese sau numite în anumite funcții nu se aflau și candidații pentru funcția de deputat în Parlamentul European.

Este adevărat că potrivit art. 12 pct. 5 lit. d) din Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, candidații pentru funcția de deputat aveau obligația să depună la Biroul Electoral Central pe lângă alte acte și declarația de avere și de interese, prevăzută de Legea nr. 115/1996, iar această autoritate avea doar obligația să publice o astfel de declarație pe internet, fără a avea și obligațiile de implementare a prevederilor legale privind declarațiile de avere și de interese și desemnare a unor persoane cu astfel de atribuții.

La prevederile legale analizate mai sus, adăugăm și împrejurarea că persoanele alese sau numite în funcție, aveau atribuția să depună o declarație de avere și de interese în termen de 15 zile de la data delegării sau numirii, altele decât cele depuse în calitate de candidați - obligație prevăzută de art. 44 din Legea nr. 144 din 21 mai 2007.

Potrivit normelor de implementare a prevederilor legale privind declarațiile de avere și interese din aceeași lege, în termen de 10 zile de la primirea declarației, dacă persoana desemnată cu implementarea acestora sesiza deficiențe, recomanda persoanei în cauză rectificarea declarației în termen de cel mult 20 de zile, iar până la expirarea acestuia Agenția nu putea declanșa procedurile prevăzute de lege.

În sfârșit, legea sancționa cu nulitate de drept actele întocmite de inspectorii de integritate fără ca persoana verificată să fie înștiințată despre declanșarea procedurii de verificare - potrivit art. 5 alin. (9) din legea menționată.

Interpretarea normelor de lege analizate mai sus, conduce la concluzia că declarațiile de avere și de interese depuse de candidații la funcția de deputat în Parlamentul European la Biroul Electoral Central, nu se transmiteau la A.N.I. pe de o parte, iar pe de altă parte, Agenția era competentă să verifice averea dobândită numai în perioada exercitării unui mandat sau a îndeplinirii unei funcții, nu pe timpul candidaturii, iar procedura de verificare nu se putea declanșa decât după o perioadă de 30 de zile în care persoana avea posibilitatea să rectifice declarația, după înființarea acesteia de Agenție. Nerespectarea acestor norme imperative atrăgea sancțiunea nulității absolute a actelor întocmite de inspectorul de integritate.

În cauză, la 15 mai 2009 președintele A.N.I., în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 144/2007 a întocmit un proces-verbal de sesizare din oficiu, cu privire la faptul că în zarul „C.” din data de 29 aprilie 2009 s-a publicat un articol din care rezultă că B.G. nu a respectat dispozițiile legale privind completarea și depunerea declarațiile de avere și interese și a dispus ca Inspecția de Integritate să efectueze verificări în conformitate cu prevederile legii.

La rândul său, Inspecția de Integritate a întocmit actul de constatare din 6 mai 2009 prin care a reținut că potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 144/2007, B.G. este în termenul de depunere a unei eventuale declarații rectificative și nu poate fi verificat de Agenție, dar aspectele semnalate de articolul apărut în „C.” la 29 aprilie 2009 constituie indicii privind săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzute de art. 292 C. pen. pentru care a sesizat parchetul pentru a efectua cercetări.

Prin decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010 publicată în M. Of. Partea I nr. 294 din 5 mai 2010 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a art. 1-9, art. 11 lit. e), f), g), art. 12 alin. (2), art. 14 lit. c), d), e), f), art. 42 alin. (2), (3) și art. 45-50 din Legea nr. 144/2007, norme care au fost suspendate de drept începând cu data de 5 mai 2010 până la 21 iunie 2010, dată la care au încetat efectele juridice ale acestora potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție.

Ulterior a fost adoptată Legea nr. 176 din 1 septembrie 2010, republicată în M. Of. Partea I nr. 621 din 2 septembrie 2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, lege care a abrogat prevederile art. 1-12, art. 13 alin. (3), art. 14, art. 17, art. 41-57 din Legea nr. 144/2007.

Examinând dispozițiile art. 221 C. proc. pen. și art. 145 C. pen., a condus la concluzia că președintele A.N.I. a acționat în afara cadrului legal în vigoare la 5 mai 2009, când a întocmit procesul-verbal de sesizare din oficiu, substituindu-se organelor de urmărire penală.

Sesizarea din oficiu a acestuia, astfel cum este reglementată de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 144/2007, nu putea privi decât activitatea de verificare a averii dobândită de B.G. în perioada exercitării unui mandat public, dar acesta avea doar calitatea de candidat pentru Parlamentul European, după dobândirea calității de deputat avea obligația ca în termen de 15 zile de la alegere să depună o nouă declarație, care la rândul ei era supusă procedurii de implementare, cu posibilitatea rectificării acesteia, din inițiativă proprie sau la sesizarea deficiențelor de către A.N.I., prin persoana desemnată cu această procedură, într-un termen de 30 de zile.

În cauza de față, președintele A.N.I. s-a sesizat cu faptul că în presă a apărut un articol despre B.G. și a dispus ca Inspecția de Integritate să efectueze verificări cu privire la averea dobândită, deși Legea nr. 144/2007 nu instituie dreptul A.N.I. de a verifica averea dobândită de candidații la anumite funcții publice - de Președinte al României deputat, senator, consilier județean, consilier local sau primar - fiind îndreptățită doar să primească declarațiile de avere și de interese depuse de aceștia la Biroul Electoral Central și să le publice în M. Of., Partea a III-a și pe pagina de internet a Agenției. Mai mult decât atât, Legea nr. 144/2007 nu conținea norme referitoare la declarațiile de avere și de interese ale candidaților la alegerile europarlamentare și nici obligația Biroului Electoral Central de a transmite aceste declarații la Agenție a se vedea în acest sens adresa din 19 mai 2009 (fila 25 dosar de urmărire penală).

De altfel, prin actul de constatare din 6 mai 2009 al Inspecției de Integritate s-a reținut că B.G. se află în termenul de depunere a unei eventuale declarații rectificative și Agenția nu poate desfășura activități de verificare a averii acestuia (fila 12 dosar de urmărire penală).

Așadar, funcționarii A.N.I. au declanșat o procedură de verificare a averii lui B.G. pe 5 mai 2009 pe care au oprit-o pe 6 mai 2009 deoarece nu era îngăduită de lege, prin culegerea unei informații din presă și nu din activitatea proprie, pentru a declanșa cercetări penale împotriva acestuia, deși această activitate de sesizare din oficiu cu privire la săvârșirea unei infracțiuni este atributul exclusiv al organelor de urmărire penală.

Împotriva măsurilor și actelor de urmărirea penală orice persoană poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, iar împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale date de procuror, persoana vătămată și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, potrivit normelor arătate mai sus.

Din examinarea dispozițiilor Legii nr. 176/2010, activitatea de evaluare a declarației de avere, cât și cea de evaluare a declarației de interese se concretizează în întocmirea unui raport de evaluare, care se comunică, între altele, organului de urmărire penală, atunci când inspectorul de integritate constată fie existența unor diferențe nesemnificative, în sensul legii, între modificările intervenite în averea persoanei în cauză și veniturile realizate de aceasta, fie existența unui conflict de interese sau a unei incompatibilități.

Ținând seama de modalitățile de sesizare enumerate în art. 221 C. proc. pen., este evident că în aceste situații nu putem fi decât în prezența unor denunțuri, în sensul art. 222 C. proc. pen.

În cazul A.N.I. nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret și actual pe care l-ar avea denunțătorul pentru a depăși demersul inițial, de încunoștințare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârșire a unei infracțiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanță să acționeze (o obligație legală sau propria conștiință).

Procedura instituită în art. 278

1

C. proc. pen. are esențialmente un caracter privat, dedus din cerința unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiției, în drepturile sau interesele sale legitime.

Or, încunoștințând organele judiciare cu privire la săvârșirea unei presupuse infracțiuni, denunțătorul acționează în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societății, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoștință pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu).

Acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală și nu conferă denunțătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanței de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată.

Menirea A.N.I. constă în asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale, însă interesul public pentru înființarea și funcționarea unei asemenea instituții nu este suficient pentru a justifica un demers al Agenției în fața judecătorului, în procedura instituită în art. 278

1

C. proc. pen., căci pe această cale s-ar depăși atribuțiile A.N.I, clar limitate la „responsabilități în evaluarea declarațiilor de avere, a datelor și informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice” (a se vedea art. 8 din Legea nr. 176/2010).

Prin urmare, atribuțiile Agenției se limitează la această evaluare, putându-se dosar sesiza alte organe (fiscale, de urmărire penală sau comisia de cercetare a averilor ori, după caz, disciplinare), care vor decide în mod suveran, potrivit propriilor competența, dacă au fost încălcate dispozițiile legii fiscale ori sunt întrunite condițiile răspunderii penale sau disciplinare, după caz.

În concluzie, sesizând organele de urmărire penale, A.N.I. acționează ca un denunțător și nu este îndrituită, față de cele expuse anterior, la un demers în fața instanței, în procedura instituită de art. 278

1

C. proc. pen.

De altfel, prin Decizia nr. 13 pronunțată de Secții Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., A.N.I. nu are calitatea procesuală de a ataca soluțiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate, urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278

1

alin. (8) lit. a) teza a II-a C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta

A.N.I.

împotriva sentinței nr. 1601 din 27 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 6468/1/2010.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petentă va fi obligată la plata

sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta A.N.I. împotriva sentinței nr. 1601 din 27 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 6468/1/2010.

Obligă recurenta petentă la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2011.