ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5113/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Cererea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 1114/30/2010, la data de 18

februarie 2010, reclamanta S.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând constatarea caracterului politic

al măsurii administrative la care a fost supusă împreună cu părinții săi, A. și

F.S. prin dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea

Jegalia Nouă, sat Salcâmi, județul Ialomița (fost raion Fetești), în perioada

18 iunie 1951 - 20 ianuarie 1956, precum și obligarea pârâtului la plata de

despăgubiri morale în cuantum 50.000 euro pentru ea și de 100.000 euro pentru

autorii săi.

Prin Sentința civilă nr. 1467 din 8 iunie

2010, Tribunalul Timiș a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că din dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 rezultă că legiuitorul a

înțeles să împartă în mai multe categorii modalitatea de despăgubire a

persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, prevăzând acordarea daunelor morale doar în

cazul persoanelor condamnate politic, în timp ce contravaloarea bunurilor

confiscate să se poată dispune în oricare dintre situațiile celor două măsuri.

Având în vedere că despăgubirile pentru

prejudiciul de ordin moral se acordă doar în cazul condamnărilor, tribunalul a

reținut că nu sunt îndeplinite în speță premisele admiterii acțiunii.

Întrucât cererea de acordare de despăgubiri

bănești este neîntemeiată, tribunalul a apreciat că nici solicitarea din cadrul

primului petit nu trebuie admisă, reclamanta nemaiavând interes în constatarea

caracterului politic al măsurii de dislocare, atâta timp cât nu îi mai poate

aduce niciun folos practic.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin

Decizia nr. 992 din 27 iulie 2011, a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Fără a lua în discuție motivele de apel

invocate, instanța a analizat cauza prin prisma Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională, prin care a fost declarat

ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Curtea Constituțională a motivat că art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece a fost

adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică

legislativă, prevăzute în Legea nr. 24 /2000, această împrejurare determinând

existența unor reglementări paralele, cu același conținut și finalitate, ceea

ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai

reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și

încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest

aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total

diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate astfel regulile privind

existența unei norme de drept accesibile, precise și previzibile, astfel cum

reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

(Hotărâre din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei).

Față de această motivare și mai ales de

soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de apel a constatat

că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic

prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea.

Fiind declarat neconstituțional tocmai

izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și, în lipsa unei

manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul

intern, acțiunea reclamantei, cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text

de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Decizia curții de apel a fost atacată cu

recurs de către reclamantă, criticând-o ca fiind dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă

arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, considerând că

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu-și produce efectele asupra

drepturilor persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009 întrucât aceste

persoane au la dispoziție un cadru normativ vast prevăzut de legislația internă

și cea europeană în baza căruia pot obține despăgubiri.

Recurenta-reclamantă mai susține că, potrivit

practicii judiciare interne, persoanelor aflate în condiții egale li se aplică

un tratament diferențiat, ceea ce înseamnă o discriminare având în vedere că

alți justițiabili au obținut deja despăgubiri pentru același temei legal, în

cauze introduse în același timp pe rolul instanțelor.

Recursul este nefondat, potrivit celor ce

urmează:

Contrar susținerilor recurentei-reclamante,

instanța de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță,

aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat

cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

În acest sens, în mod legal curtea de apel a

reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în Monitorul

Oficial în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a

apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale, cu consecința respingerii acțiunii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen, respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se

prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul

Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr.

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată în

recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011,

obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în

prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul

cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147

alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei

generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi

confirmat dreptul.

Așadar, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului,

coerenței și stabilității juridice.

De asemenea, nu se poate reține nici că, prin

aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, s-ar fi

încălcat principiul nediscriminării.

Acest principiu cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi reclamanta, dat fiind faptul că cererea sa nu fusese soluționată

de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" constă în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Rezultă că, dând eficiență Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu

aplicarea corectă a dispozițiilor constituționale și legale în materie,

situație în care nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, față de prevederile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul reclamantei ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta S.G. împotriva Deciziei nr. 992 din 27 iulie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29

iunie 2012.

Procesat

de GGC - AZ