ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5580/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5580/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Reclamanta C.A. a chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, pârâtul să fie obligat la plata de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca efect al măsurii administrative

cu caracter politic, în cuantum de 250.000 euro, și respectiv despăgubiri de 50.000

euro reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative

de strămutare din localitatea de domiciliu.

În motivarea acțiunii s-a arătat că în noaptea

de 18 iunie 1951, reclamanta împreună cu părinții săi P.D. și P.I. au fost dislocați,

prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, din comuna S.G., județul Timiș, forțați să-și

părăsească locuința, bunurile mobile și imobile, cu câteva haine luate în grabă,

suiți într-un tren marfă și transportați în județul Ialomița, debarcați într-un

lan de grâu, având apoi domiciliul forțat în comuna V., județul Ialomița, unde au

fost nevoiți să-și ridice o locuință fără nici un ajutor până-n iarnă, fără a recupera

nimic din bunurile din Timiș – întrucât s-au opus colectivizării.

Reclamanta în vârstă de

nouă ani a fost obligată să presteze muncă în orezărie, la cules de bumbac, la chirpici,

alături de părinți, sub pază armată, fără plată, aceștia fiind verificați și numărați

zilnic, fără drept la asistență medicală și școală, fiind priviți „reacționari”

în localitățile învecinate.

Pe actele de identitate

ale părinților reclamantei era aplicată ștampila „domiciliu obligatoriu”, măsura

dislocării fiind ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iunie 1955, care menținea

interdicția reîntoarcerii în zona din care au fost deportați, astfel familia a rămas

până în anul 1958 în comuna V., când părinții reclamantei au decis să părăsească

această localitate în care erau marginalizați, ulterior reclamanta fiind discriminată

politic, măsurile administrativ-politice aplicate, marcându-i copilăria, adolescența

și viața în general.

În comuna S.G., județul

Timiș – s-a mai arătat, familia reclamantei a lăsat o casă de locuit cu anexe gospodărești,

5 ha. de teren arabil cu recolta neculeasă, hambare cu recolte din anii precedenți

dislocării, două vaci cu lapte, păsări, fără a beneficia de măsuri reparatorii pentru

aceste bunuri, în baza Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005.

Reclamanta a precizat

că a beneficiat de o recunoaștere a vechimii în muncă pe perioada dislocării între

18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, aspect menționat

în decizia de pensionare.

În drept s-au invocat

prevederile Legii nr. 221/1990.

În sprijinul cererii s-a

solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri și declarații de martori.

Prin sentința civilă

nr. 342 din 12 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă,

în Dosarul nr. 46967/3/2009, s-a admis acțiunea, s-a constatat că reclamanta a suferit

o măsură administrativă cu caracter politic potrivit art. 1 alin. (3) din Legea

nr. 221/2009 și în consecință:

Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a fost obligat la plata către reclamantă a despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit, ca efect al măsurii administrative, în cuantum de 10.000

euro, în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății.

S-a respins capătul de

cerere privind acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate,

ca efect al măsurii administrative, ca neîntemeiat.

S-a luat act că nu se

solicită cheltuieli de judecată.

Tribunalul București a

analizat probele administrate din care a rezultat că reclamanta și familia sa a

suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în condițiile art. 1 pct. 3

din Legea nr. 221/2009, ca urmare a dislocării din comuna S.G., județul Timiș, în

comuna V., județul Ialomița, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, până la data de 27

iulie 1955.

Prin această măsură, fiind

dovedit prin declarațiile de martori și înscrisuri, s-a creat reclamantei și familiei

sale, suferințe în plan moral și profesional, marcându-le existența, astfel că se

impune acordarea reclamantei de despăgubiri potrivit art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea

nr. 221/2009, apreciate în cuantum de 10.000 euro, respectiv în echivalent în RON

la cursul Băncii Naționale a României, din ziua plății, care fără a acoperi integral

prejudiciul, este menit să dea o satisfacție de ordin moral, printr-o reparație

firească.

S-au respins despăgubirile

solicitate pentru prejudiciul material, respectiv valoarea bunurilor confiscate

ca urmare a măsurii administrative, pentru care nu s-au administrat dovezi pertinente

privind existența bunurilor imobile și mobile pe care nu le-a mai recuperat familia,

din județul Timiș, care să se coroboreze cu declarațiile martorilor, potrivit

art. 1169 C. civ.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat apel, reclamanta C.A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

de reclamantă, s-a arătat că în mod greșit i-au fost admise parțial pretențiile

de 250.000 euro – prejudiciu moral și 50.000 euro contravaloarea bunurilor confiscate,

întrucât din probele administrate – înscrisuri și declarații de martori – a reieșit

fără echivoc faptul că reclamanta a suferit prin aplicarea acestei măsuri administrative

de dislocare din localitatea de domiciliu, marcându-i copilăria, adolescența și

viața în general – ca o pată neagră în viața sa, ca și în istoria românilor, suferințele

fiind de ordin fizic, psihic, prin lipsirea de libertate, hrană, medicamente și

educație.

Acordarea doar a sumei

de 10.000 euro nu poate acoperi suferințele încercate, fiind stabilită fără criterii

științifice, în mod arbitrar, deși recunoaște însăși instanța că acest cuantum nu

acoperă suferințele morale și drepturile nepatrimoniale lezate prin măsura administrativă

abuzivă dispusă de către stat, or lezarea drepturilor sale fundamentale determină

o indemnizație echitabilă de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri morale.

S-a solicitat astfel,

admiterea apelului.

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a arătat că hotărârea este

netemeinică și nelegală, întrucât, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, despăgubirile

sunt prevăzute și pot fi acordate doar pentru condamnările politice, nu și pentru

măsurile administrative cu caracter politic, astfel cum este situația în care se

află reclamanta, citând în acest sens, mai multe sentințe pronunțate de Tribunalul

Ialomița.

În consecință, s-a solicitat

admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii.

În subsidiar, s-a arătat,

că în situația în care, instanța constată că Legea nr. 221/2009 prevede acordarea

de despăgubiri și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, urmează

a se constata, că suma de 10.000 euro, acordată reclamantei, de către prima instanță,

este exagerat de mare, care nu are la bază criterii de determinare, cum ar fi prejudiciul

moral real suferit, consecințele negative de ordin fizic și psihic, situația profesională

sau socială a celui care se simte victima măsurii luate.

În plus, urmează a ține

seama în speță, și de faptul că reclamanta a beneficiat și de acordarea de despăgubiri

în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fapt ce nu a fost reținut de către instanța

de fond, astfel cum trebuie procedat, citând o speță similară din practica judiciară.

În apel nu s-au administrat

noi probe.

Prin decizia civilă

nr. 529A din 4 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile ca nefondate.

În motivarea deciziei

s-a reținut că despăgubirile în baza legii sus-menționate, se acordă atât pentru

condamnările politice, cât și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate

în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru suferințele morale determinate

de aceste abuzuri – aspect ce rezultă în primul rând din însăși titulatura acestei

legi speciale, dar și din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate în înțelesul

lor, prin O.U.G. nr. 62 din 30 iulie 2010, intrat în vigoare după pronunțarea sentinței

apelate.

Criticile din cele două

apeluri pe aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță pentru

daunele morale, în sensul că ele ar fi exagerate ori dimpotrivă, foarte mici față

de prejudiciul real moral suferit și cuantumul solicitat s-a apreciat ca nefondate.

Din probele administrate

– înscrisuri și declarații de martori, a rezultat că în perioada 1951 – 1955, peste

patru ani, reclamantei și familiei sale le-a fost aplicată măsura dislocării din

localitatea de domiciliul, fiind lipsite de locuință, hrană, asistență, școală și

suferind și oprobriul public, - aspecte ce au marcat profund negativ și cu consecințe

în timp, viața reclamantei și familiei sale.

Legea nr. 221/2009 a fost

concepută spre a oferi o despăgubire pentru aceste suferințe, care urmează a fi

apreciate de judecător, ținând seama și de alte reparații primite în temeiul altor

legi similare.

Cuantumul de 10.000 euro

s-a apreciat în mod legal și temeinic, de către prima instanță, în raport de prejudiciul

real moral suferit de reclamantă, într-o perioadă trecută, care să constituie o

satisfacție în plan moral, printr-o despăgubire într-un cuantum rezonabil, fără

pretenția de acoperire efectivă a prejudiciului moral încercat, acesta fiind practic

incomensurabil, și ținând seama și de recunoașterea vechimii în muncă pentru perioada

respectivă, în scopul primirii unei indemnizații de către reclamantă, astfel cum

rezultă din înscrisurile administrate în cauză în baza Legii nr. 118/1990.

În raport de aceste criterii

pe care prima instanță le-a avut în vedere, nu s-a reținut critica apelantei că

suma de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri ar fi un cuantum foarte mic.

Tot astfel, nici critica

apelantului – pârât nu s-a apreciat ca fondată, întrucât altfel, s-ar goli de conținut,

însăși legea specială de reparație nr. 221/2009, ar deveni o lege formală, or scopul

legiuitorului nu a fost formal, ci unul fundamentat, în sensul reținut mai sus.

Invocarea unor spețe similare

care au primit în concret anumite soluții (nedefinitive) nu pot fi reținute, spre

a reforma sentința apelată, practica judiciară nefiind izvor de drept.

Este adevărat că prin

O.U.G. nr. 62/2010, de modificare și completare a Legii nr. 221/1990, au fost plafonate

despăgubirile ce ar urma să fie acordate de către instanțe, victimelor abuzurilor

suferire prin măsurile prevăzute de această lege, dar recent (21 octombrie 2010),

Curtea Constituțională tocmai s-a pronunțat, statuând neconstituționalitatea Ordonanței

nr. 62/2010, în măsura în care limitează cuantumul despăgubirilor, în speță însă,

prima instanță a analizat în concret situația reclamantei, fără a avea în vedere

se limitările impuse prin ordonanța de modificare, intrată în vigoare, ulterior

pronunțării sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs reclamanta C.A. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs reclamanta C.A. a criticat decizia sub aspectul greșitei aplicări a legii

susținând că în raport de situația de fapt, instanța nu a avut în vedere toate criteriile

prevăzute de lege pentru determinarea și cuantificarea daunelor morale.

În argumentarea acestui

motiv de recurs s-a expus situația de fapt dar nu s-a indicat care sunt criteriile

prevăzute de lege care nu au fost avute în vedere de instanță.

Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice a criticat hotărârea invocând Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și prin care s-au declarat neconstituționale prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, susținând că nu mai există

temei legal pentru acordarea de despăgubiri morale.

În susținerea acestui

motiv de recurs s-au reprodus considerente din decizia Curții Constituționale.

O altă critică a vizat

greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, susținându-se că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cazul măsurilor

administrative cu caracter politic.

Ultima critică vizează

greșita aplicare a legii în determinarea și cuantificarea daunelor morale, susținându-se

că instanța nu a avut în vedere toate criteriile și elementele prevăzute de lege,

precum și practica convențională, suma de 10.000 euro fiind prea mare.

Recursurile sunt nefondate

pentru următoarele considerente:

Prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral

persoanelor condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care

au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Însă, în cauza de față,

se constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu produce niciun efect

în privința situației reclamantei, având în vedere că aceasta a intervenit după

pronunțarea deciziei apelate, care a fost pronunțată la 4 octombrie 2010, iar Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, a fost pronunțată

la data de 21 octombrie 2010și publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010.

Cum în termenul de 45

de zile autoritățile competente nu au intervenit în scopul compatibilizării cu dispozițiile

Constituției a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009,

care constituie temeiul juridic al acțiunii deduse judecății în prezenta cauză,

față de efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale, care înseamnă aplicarea

lor doar pentru viitor, urmează a se reține că prezumția de constituționalitate

a textului de lege atacat este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curții

Constituționale.

Pentru acest motiv, aplicarea

legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității

nu poate fi înlăturată, iar Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu se

poate aplica în această etapă procesuală.

O atare soluție se impune

și din perspectiva normelor convenționale care reglementează dreptul la respectarea

bunurilor.

Astfel, aplicarea Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs,

fiind incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.,

având în vedere că, potrivit art. 376 alin (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească

definitivă constituie titlu executoriu , dând naștere unei „valori patrimoniale”

în sensul Convenției, care intră în sfera de protecția a art. 1 din Protocolul

nr. 1, iar punerea în aplicare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se

bucura în mod efectiv de „bun”.

Prin urmare, reclamanta

este titulara unui „bun” în sensul Convenției, aceasta fiind în posesia unei hotărâri

judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins, respectiv decizia

pronunțată în apel, prin care i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic.

Statul Român a criticat

decizia recurată pentru nelegalitate, susținând că a fost dată cu aplicarea greșită

a prevederilor art. 1 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 221/2009, deoarece acest

text de lege arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnare cu caracter politic, și

anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească pe când, în speță, reclamanta

a fost supusă unor măsuri administrative cu caracter politic și nu a suferit o condamnare.

Această susținere nu este

întemeiată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, în forma nemodificată, orice persoană poate beneficia de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, dacă a suferit o condamnare cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau dacă a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.

Familia reclamantei a

făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în dislocarea

și stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora, măsură întemeiată pe decizia

nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor interne, potrivit art. 3 lit. e) din Legea

nr. 221/2009, nemodificată.

Prin urmare, reclamanta

beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de la stat, în condițiile

Legii nr. 221/2009, conform art. 3 lit. e), și nu în condițiile art. 1 alin. (1)

și (2) din același act normativ, cum greșit susține recurentul Statul Român.

Recurentul-pârât a contestat

și cuantumul daunelor morale stabilite în apel, susținând că acesta este nejustificat

în raport de prejudiciul moral suferit de reclamantă, că nu respectă criteriile

legale și jurisprudențiale în materie.

Ca situație de fapt stabilită

pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură

a art. 304 C. proc. civ., s-a reținut în etapele procesuale anterioare că reclamanta

și familia acesteia au fost dislocați din localitatea de domiciliu S.G., li s-a

stabilit domiciliul obligatoriu în comuna V. din B.

Această măsură administrativă

cu caracter politic, așa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009,

nemodificată, a produs reclamantei un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condițiile

acestui act normativ.

Astfel, prin strămutarea

obligatorie a reclamantei și familiei acesteia din localitatea de domiciliu, s-a

adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului

daunele morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic,

importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și intensitatea

cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamantă.

În speță, în mod legal

au apreciat instanțele de fond și apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al

reclamantei și al membrilor acestora a fost susceptibilă de a produce suferințe

morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestora, criterii care definesc

persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor

solicitate de reclamanți.

Or, prin raportare la

datele concrete ale cauzei, ținând cont și de faptul că reclamanta a beneficiat

de indemnizație în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și cu respectarea principiului

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirilor acordate

de către instanța de fond pentru repararea prejudiciului moral, în sumă totală de

10.000 euro, față de perioada deportării, de atingerea adusă de această măsură prestigiului,

demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate reclamanților, este echitabilă

și justificată.

Cât privește aprecierile

de ordin general, pur teoretic, privitoare la daunele morale și cuantificarea prejudiciului

moral, acestea nu pot face obiectul unei analize în recurs atâta timp cât nu se

constituie în critici de nelegalitate care să se raporteze, în concret, la decizia

pronunțată în apel.

În considerarea acelorași

motive de mai sus, se constată că și critica invocată de către recurenta-reclamantă

privind daunele morale și cuantificarea prejudiciului moral este nefondată.

Având în vedere aceste

considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge

recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta C.A. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului București împotriva deciziei

nr. 529A din 4 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2011.