ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5580/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Reclamanta C.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, pârâtul să fie obligat la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, în cuantum de 250.000 euro, și respectiv despăgubiri de 50.000 euro reprezentând valoarea bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative de strămutare din localitatea de domiciliu. În motivarea acțiunii s-a arătat că în noaptea de 18 iunie 1951, reclamanta împreună cu părinții săi P.D. și P.I. au fost dislocați, prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951, din comuna S.G., județul Timiș, forțați să-și părăsească locuința, bunurile mobile și imobile, cu câteva haine luate în grabă, suiți într-un tren marfă și transportați în județul Ialomița, debarcați într-un lan de grâu, având apoi domiciliul forțat în comuna V., județul Ialomița, unde au fost nevoiți să-și ridice o locuință fără nici un ajutor până-n iarnă, fără a recupera nimic din bunurile din Timiș – întrucât s-au opus colectivizării. Reclamanta în vârstă de nouă ani a fost obligată să presteze muncă în orezărie, la cules de bumbac, la chirpici, alături de părinți, sub pază armată, fără plată, aceștia fiind verificați și numărați zilnic, fără drept la asistență medicală și școală, fiind priviți „reacționari” în localitățile învecinate.

Pe actele de identitate ale părinților reclamantei era aplicată ștampila „domiciliu obligatoriu”, măsura dislocării fiind ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iunie 1955, care menținea interdicția reîntoarcerii în zona din care au fost deportați, astfel familia a rămas până în anul 1958 în comuna V., când părinții reclamantei au decis să părăsească această localitate în care erau marginalizați, ulterior reclamanta fiind discriminată politic, măsurile administrativ-politice aplicate, marcându-i copilăria, adolescența și viața în general. În comuna S.G., județul Timiș – s-a mai arătat, familia reclamantei a lăsat o casă de locuit cu anexe gospodărești, 5 ha. de teren arabil cu recolta neculeasă, hambare cu recolte din anii precedenți dislocării, două vaci cu lapte, păsări, fără a beneficia de măsuri reparatorii pentru aceste bunuri, în baza Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005.

Reclamanta a precizat că a beneficiat de o recunoaștere a vechimii în muncă pe perioada dislocării între 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, aspect menționat în decizia de pensionare. În drept s-au invocat prevederile Legii nr. 221/1990. În sprijinul cererii s-a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri și declarații de martori. Prin sentința civilă nr. 342 din 12 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, în Dosarul nr. 46967/3/2009, s-a admis acțiunea, s-a constatat că reclamanta a suferit o măsură administrativă cu caracter politic potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și în consecință: Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata către reclamantă a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, ca efect al măsurii administrative, în cuantum de 10.000 euro, în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății.

S-a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate, ca efect al măsurii administrative, ca neîntemeiat. S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Tribunalul București a analizat probele administrate din care a rezultat că reclamanta și familia sa a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în condițiile art. 1 pct. 3 din Legea nr. 221/2009, ca urmare a dislocării din comuna S.G., județul Timiș, în comuna V., județul Ialomița, prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951, până la data de 27 iulie 1955. Prin această măsură, fiind dovedit prin declarațiile de martori și înscrisuri, s-a creat reclamantei și familiei sale, suferințe în plan moral și profesional, marcându-le existența, astfel că se impune acordarea reclamantei de despăgubiri potrivit art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, apreciate în cuantum de 10.000 euro, respectiv în echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României, din ziua plății, care fără a acoperi integral prejudiciul, este menit să dea o satisfacție de ordin moral, printr-o reparație firească. S-au respins despăgubirile solicitate pentru prejudiciul material, respectiv valoarea bunurilor confiscate ca urmare a măsurii administrative, pentru care nu s-au administrat dovezi pertinente privind existența bunurilor imobile și mobile pe care nu le-a mai recuperat familia, din județul Timiș, care să se coroboreze cu declarațiile martorilor, potrivit art. 1169 C. civ.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, reclamanta C.A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. 1. În apelul declarat de reclamantă, s-a arătat că în mod greșit i-au fost admise parțial pretențiile de 250.000 euro – prejudiciu moral și 50.000 euro contravaloarea bunurilor confiscate, întrucât din probele administrate – înscrisuri și declarații de martori – a reieșit fără echivoc faptul că reclamanta a suferit prin aplicarea acestei măsuri administrative de dislocare din localitatea de domiciliu, marcându-i copilăria, adolescența și viața în general – ca o pată neagră în viața sa, ca și în istoria românilor, suferințele fiind de ordin fizic, psihic, prin lipsirea de libertate, hrană, medicamente și educație.

Acordarea doar a sumei de 10.000 euro nu poate acoperi suferințele încercate, fiind stabilită fără criterii științifice, în mod arbitrar, deși recunoaște însăși instanța că acest cuantum nu acoperă suferințele morale și drepturile nepatrimoniale lezate prin măsura administrativă abuzivă dispusă de către stat, or lezarea drepturilor sale fundamentale determină o indemnizație echitabilă de 250.000 euro cu titlu de despăgubiri morale. S-a solicitat astfel, admiterea apelului. 2. În apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a arătat că hotărârea este netemeinică și nelegală, întrucât, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009, despăgubirile sunt prevăzute și pot fi acordate doar pentru condamnările politice, nu și pentru măsurile administrative cu caracter politic, astfel cum este situația în care se află reclamanta, citând în acest sens, mai multe sentințe pronunțate de Tribunalul Ialomița.

În consecință, s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii. În subsidiar, s-a arătat, că în situația în care, instanța constată că Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri și în cazul măsurilor administrative cu caracter politic, urmează a se constata, că suma de 10.000 euro, acordată reclamantei, de către prima instanță, este exagerat de mare, care nu are la bază criterii de determinare, cum ar fi prejudiciul moral real suferit, consecințele negative de ordin fizic și psihic, situația profesională sau socială a celui care se simte victima măsurii luate. În plus, urmează a ține seama în speță, și de faptul că reclamanta a beneficiat și de acordarea de despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fapt ce nu a fost reținut de către instanța de fond, astfel cum trebuie procedat, citând o speță similară din practica judiciară.

În apel nu s-au administrat noi probe. Prin decizia civilă nr. 529A din 4 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile ca nefondate. În motivarea deciziei s-a reținut că despăgubirile în baza legii sus-menționate, se acordă atât pentru condamnările politice, cât și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru suferințele morale determinate de aceste abuzuri – aspect ce rezultă în primul rând din însăși titulatura acestei legi speciale, dar și din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate în înțelesul lor, prin O.U.G. nr. 62 din 30 iulie 2010, intrat în vigoare după pronunțarea sentinței apelate.

Criticile din cele două apeluri pe aspectul cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță pentru daunele morale, în sensul că ele ar fi exagerate ori dimpotrivă, foarte mici față de prejudiciul real moral suferit și cuantumul solicitat s-a apreciat ca nefondate. Din probele administrate – înscrisuri și declarații de martori, a rezultat că în perioada 1951 – 1955, peste patru ani, reclamantei și familiei sale le-a fost aplicată măsura dislocării din localitatea de domiciliul, fiind lipsite de locuință, hrană, asistență, școală și suferind și oprobriul public, - aspecte ce au marcat profund negativ și cu consecințe în timp, viața reclamantei și familiei sale. Legea nr. 221/2009 a fost concepută spre a oferi o despăgubire pentru aceste suferințe, care urmează a fi apreciate de judecător, ținând seama și de alte reparații primite în temeiul altor legi similare.

Cuantumul de 10.000 euro s-a apreciat în mod legal și temeinic, de către prima instanță, în raport de prejudiciul real moral suferit de reclamantă, într-o perioadă trecută, care să constituie o satisfacție în plan moral, printr-o despăgubire într-un cuantum rezonabil, fără pretenția de acoperire efectivă a prejudiciului moral încercat, acesta fiind practic incomensurabil, și ținând seama și de recunoașterea vechimii în muncă pentru perioada respectivă, în scopul primirii unei indemnizații de către reclamantă, astfel cum rezultă din înscrisurile administrate în cauză în baza Legii nr. 118/1990. În raport de aceste criterii pe care prima instanță le-a avut în vedere, nu s-a reținut critica apelantei că suma de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri ar fi un cuantum foarte mic.

Tot astfel, nici critica apelantului – pârât nu s-a apreciat ca fondată, întrucât altfel, s-ar goli de conținut, însăși legea specială de reparație nr. 221/2009, ar deveni o lege formală, or scopul legiuitorului nu a fost formal, ci unul fundamentat, în sensul reținut mai sus. Invocarea unor spețe similare care au primit în concret anumite soluții (nedefinitive) nu pot fi reținute, spre a reforma sentința apelată, practica judiciară nefiind izvor de drept. Este adevărat că prin O.U.G.

nr. 62/2010, de modificare și completare a Legii nr. 221/1990, au fost plafonate despăgubirile ce ar urma să fie acordate de către instanțe, victimelor abuzurilor suferire prin măsurile prevăzute de această lege, dar recent (21 octombrie 2010), Curtea Constituțională tocmai s-a pronunțat, statuând neconstituționalitatea Ordonanței nr. 62/2010, în măsura în care limitează cuantumul despăgubirilor, în speță însă, prima instanță a analizat în concret situația reclamantei, fără a avea în vedere se limitările impuse prin ordonanța de modificare, intrată în vigoare, ulterior pronunțării sentinței apelate. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta C.A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta C.A. a criticat decizia sub aspectul greșitei aplicări a legii susținând că în raport de situația de fapt, instanța nu a avut în vedere toate criteriile prevăzute de lege pentru determinarea și cuantificarea daunelor morale. În argumentarea acestui motiv de recurs s-a expus situația de fapt dar nu s-a indicat care sunt criteriile prevăzute de lege care nu au fost avute în vedere de instanță. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea invocând Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și prin care s-au declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, susținând că nu mai există temei legal pentru acordarea de despăgubiri morale.

În susținerea acestui motiv de recurs s-au reprodus considerente din decizia Curții Constituționale. O altă critică a vizat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, susținându-se că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cazul măsurilor administrative cu caracter politic. Ultima critică vizează greșita aplicare a legii în determinarea și cuantificarea daunelor morale, susținându-se că instanța nu a avut în vedere toate criteriile și elementele prevăzute de lege, precum și practica convențională, suma de 10.000 euro fiind prea mare. Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral persoanelor condamnate politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Însă, în cauza de față, se constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu produce niciun efect în privința situației reclamantei, având în vedere că aceasta a intervenit după pronunțarea deciziei apelate, care a fost pronunțată la 4 octombrie 2010, iar Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010și publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010. Cum în termenul de 45 de zile autoritățile competente nu au intervenit în scopul compatibilizării cu dispozițiile Constituției a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al acțiunii deduse judecății în prezenta cauză, față de efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, urmează a se reține că prezumția de constituționalitate a textului de lege atacat este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curții Constituționale. Pentru acest motiv, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată, iar Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care a intervenit în timpul soluționării cauzei în recurs, nu se poate aplica în această etapă procesuală.

O atare soluție se impune și din perspectiva normelor convenționale care reglementează dreptul la respectarea bunurilor. Astfel, aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate realiza în recurs, fiind incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., având în vedere că, potrivit art. 376 alin (1) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă constituie titlu executoriu , dând naștere unei „valori patrimoniale” în sensul Convenției, care intră în sfera de protecția a art. 1 din Protocolul nr. 1, iar punerea în aplicare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bun”.

Prin urmare, reclamanta este titulara unui „bun” în sensul Convenției, aceasta fiind în posesia unei hotărâri judecătorești definitive de recunoaștere a dreptului pretins, respectiv decizia pronunțată în apel, prin care i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic. Statul Român a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, susținând că a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 221/2009, deoarece acest text de lege arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnare cu caracter politic, și anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească pe când, în speță, reclamanta a fost supusă unor măsuri administrative cu caracter politic și nu a suferit o condamnare.

Această susținere nu este întemeiată, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma nemodificată, orice persoană poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, dacă a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau dacă a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv. Familia reclamantei a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora, măsură întemeiată pe decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor interne, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată.

Prin urmare, reclamanta beneficiază de dreptul de a obține despăgubiri morale de la stat, în condițiile Legii nr. 221/2009, conform art. 3 lit. e), și nu în condițiile art. 1 alin. (1) și (2) din același act normativ, cum greșit susține recurentul Statul Român. Recurentul-pârât a contestat și cuantumul daunelor morale stabilite în apel, susținând că acesta este nejustificat în raport de prejudiciul moral suferit de reclamantă, că nu respectă criteriile legale și jurisprudențiale în materie. Ca situație de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 C. proc.

civ., s-a reținut în etapele procesuale anterioare că reclamanta și familia acesteia au fost dislocați din localitatea de domiciliu S.G., li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna V. din B. Această măsură administrativă cu caracter politic, așa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată, a produs reclamantei un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condițiile acestui act normativ. Astfel, prin strămutarea obligatorie a reclamantei și familiei acesteia din localitatea de domiciliu, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunele morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamantă.

În speță, în mod legal au apreciat instanțele de fond și apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamantei și al membrilor acestora a fost susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestora, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamanți. Or, prin raportare la datele concrete ale cauzei, ținând cont și de faptul că reclamanta a beneficiat de indemnizație în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirilor acordate de către instanța de fond pentru repararea prejudiciului moral, în sumă totală de 10.000 euro, față de perioada deportării, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate reclamanților, este echitabilă și justificată.

Cât privește aprecierile de ordin general, pur teoretic, privitoare la daunele morale și cuantificarea prejudiciului moral, acestea nu pot face obiectul unei analize în recurs atâta timp cât nu se constituie în critici de nelegalitate care să se raporteze, în concret, la decizia pronunțată în apel. În considerarea acelorași motive de mai sus, se constată că și critica invocată de către recurenta-reclamantă privind daunele morale și cuantificarea prejudiciului moral este nefondată. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta C.A. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului București împotriva deciziei nr. 529A din 4 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2011.