ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 829/2007

Prin sentința penală nr. 1269 din 09 noiembrie 2006, pronunțată de

Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 6534/3/2006, a fost

respinsă, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de condamnatul T.I.L. împotriva

sentinței penale nr. 1550 din 07 decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul

București, secția a II-a penală, prin care acesta a fost condamnat la 15 ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat.

În motivarea cererii de revizuire, condamnatul a invocat nevinovăția

sa, apreciind că acest aspect poate fi dovedit prin administrarea probei cu

martori. De asemenea, a invocat faptul că, în faza de urmărire penală, s-au

exercitat presiuni asupra sa.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că

motivele de revizuire invocate de revizuientul condamnat nu se regăsesc între

cazurile de revizuire, expres și limitativ prevăzute de lege.

Împotriva acestei hotărâri, revizuientul condamnat a declarat apel,

arătând că martorii propuși prin cererea de revizuire pot face dovada că acesta

nu a săvârșit fapta, pe care a fost obligat s-o recunoască.

Prin decizia penală nr. 871/ A din 12 decembrie 2006, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

în dosarul nr. 19209/3/2006, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de

revizuientul condamnat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că

motivele de revizuire invocate nu se încadrează în niciuna dintre situațiile

prevăzute de lege. Astfel, a reținut că, martorul A.D.C. a avut calitatea de

coinculpat, fiind condamnat în aceeași cauză, iar cel de-al doilea martor,

respectiv martorul C.B.E., putea fi propus ca martor atât în faza urmăririi

penale cât și a cercetării judecătorești, însă condamnatul nu a înțeles să

propună în apărare această probă, motiv pentru care, a apreciat instanța de

apel, martorii propuși prin cererea de revizuire, nu pot relata împrejurări

care să nu fi fost cunoscute de instanță la momentul judecății.

Împotriva acestei hotărâri, revizuientul condamnat a declarat recurs,

fără a arăta în scris care sunt criticile de nelegalitate și netemeinicie a

acesteia.

Printr-un memoriu depus la dosar, recurentul revizuient a arătat că nu

este vinovat și a solicitat instanței să încuviințeze și să administreze orice

probă pertinentă cauzei.

În concluziile orale, apărătorul recurentului revizuient a arătat că

lasă la aprecierea instanței soluția ce se va pronunța în cauză.

Prealabil analizării legalității hotărârii atacate, Înalta Curte

constată că inculpatul nu s-a conformat dispozițiilor art. 385

10

C. proc. pen., referitoare la

motivarea recursului, iar în concluziile orale, atât apărătorul său cât și

recurentul revizuient nu au invocat critici ale hotărârii atacate, astfel încât

să faciliteze instanței de recurs posibilitatea încadrării juridice a cererii

în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen.

Or, potrivit dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen.,

hotărârile pot fi casate în recurs numai dacă sunt întrunite unul sau mai multe

dintre cazurile de casare menționate expres și limitativ de lege.

Înalta Curte va efectua însă analiza legalității și temeiniciei

hotărârii atacate, dar numai prin prisma cazurilor de casare ce se iau în

considerare întotdeauna din oficiu, având în vedere prevederile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

Analizând legalitatea hotărârii recurate prin prisma cazurilor de

casare ce se iau în considerare din oficiu, Înalta Curte constată că recursul

se impune a fi respins pentru considerentele ce succed:

În motivarea cererii de revizuire, condamnatul a invocat existența unor

elemente noi, care nu au fost cunoscute de către instanțe la soluționarea

fondului cauzei.

În acest sens, revizuientul condamnat a arătat că martorii A.D.C. și C.B.E.

cunosc că acesta nu a participat la săvârșirea faptei penale pentru care a fost

condamnat, impunându-se audierea lor.

Tot ca motiv de revizuire, recurentul revizuient a invocat și faptul

că, în faza de urmărire penală, s-au exercitat presiuni asupra sa, în scopul

recunoașterii faptei pentru care era cercetat penal.

Analizând motivele de revizuire invocate, Înalta Curte constată că, în

mod corect instanța de fond a apreciat că acesta nu-și regăsesc corespondent în

niciunul dintre cazurile de revizuire prevăzute de dispozițiile art. 394 C.

proc. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.,

revizuirea poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce

nu au fost cunoscute de instanțe la soluționarea cauzei, fiind vorba despre

erori esențiale de fapt care afectează o hotărâre definitivă și care nu pot fi

probate decât ulterior.

Așa cum rezultă din conținutul cererii de revizuire, condamnatul

invocă, de fapt, apărări pe care ar fi trebuit să le valorifice în fața

instanțelor de control judiciar, cu ocazia soluționării fondului cauzei, asupra

cărora instanțele, în ceea ce-l privește pe martorul A.D.C., s-au pronunțat.

Cât privește situația martorului C.B.E., deși, pe parcursul cercetării

judecătorești condamnatul avut posibilitatea să-și formuleze toate apărările,

să propună audierea martorului indicat în cererea de revizuire, nu a înțeles să

uzeze de această posibilitate.

Or, este inadmisibil ca prin promovarea acestei căi de atac să se

obțină prelungirea probatoriului pentru fapte sau împrejurări deja cunoscute și

verificate de instanțe cu ocazia judecării fondului cauzei.

În deplină concordanță cu dispozițiile procesual penale române sunt și

prevederile art. 4 alin. (2) din Protocolul nr. 7 la C.A.D.O.L.F. potrivit

cărora, este posibilă redeschiderea procesului, conform legii și procedurii

penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu

fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze

hotărârea pronunțată. însă, în niciun caz revizuirea nu poate fi tratată ca un

apel deghizat, urmărindu-se de fapt substituirea unei analize.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art.

385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de condamnatul T.l.L. împotriva deciziei penale nr. 871/ A

din 12 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 19209/3/2006.

În baza dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat

va fi obligat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului din oficiu, se va suporta din

fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D I S P

U N E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul T.l.L. împotriva

deciziei penale nr. 871/ A din 12 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul condamnat la 200 lei cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului din

oficiu, se va suporta din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 februarie 2007.