ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4336/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 124 din 23 februarie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC T.H.C. SRL Băile Herculane, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Caraș-Severin și D.G.F.P. Dolj, și a suspendat executarea Deciziei de impunere fiscală din 29 noiembrie 2008 și a Raportului de inspecție fiscală din 29 noiembrie 2008, emise de această din urmă pârâtă, precum și a Deciziei din 26 februarie 2008, emisă de prima pârâtă, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a Dosarului nr. 1319/59/2008 al Curții de Apel Timișoara.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Din perspectiva dispozițiilor art. 14 alin. (1) și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cererea reclamantei este întemeiată, cazul bine justificat fiind demonstrat prin invocarea unor motive de nelegalitate a actelor de impunere fiscală, cerință prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 iar iminența producerii prejudiciului rezultă din caracterul executoriu al actelor de impunere fiscală și prin demararea procedurii de executare silită împotriva reclamantei, așa cum rezultă din adresa nr. 590 din 17 decembrie 2009 emisă de A.F.P. pentru contribuabili mijlocii Caraș-Severin, în temeiul art. 149 C. proc.

fisc. De asemenea, reține prima instanță, reclamanta este societate comercială cu număr substanțial de angajați, așa cum rezultă din consemnările cuprinse în Raportul de inspecție fiscală atacat, are o activitate comercială în baza unor raporturi contractuale și a achitat cauțiunea stabilită de instanță, conform Recipisei de consemnare C.E.C. din 22 noiembrie 2010, în temeiul art. 214 C. proc. fisc. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâtele D.G.F.P. Caraș-Severin și D.G.F.P. Dolj. Recurentele aduc, în esență, aceleași critici sentinței atacate, arătând că greșit a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamantă întrucât aceasta nu a dovedit îndeplinirea celor două condiții cumulative prevăzute de legiuitor în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, suspendarea în cauză putea fi dispusă doar până la soluționarea pe fond a acțiunii în contencios administrativ. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente cât și prin prisma dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., constată că acesta este fondat. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „ în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ fiscal, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de art. 14 alin. (1) menționat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională. Îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului. După cum se constată, prima instanța soluționând cererea de suspendare a apreciat în mod eronat că simpla formulare a acțiunii în contencios administrativ împotriva actelor din prezenta cauză conduce la îndeplinirea condiției referitoare la cazul bine justificat.

Mai mult, în speță, motivele invocate de intimata-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiția „cazului bine justificat”, în cuprinsul hotărârii recurate nefiind indicate fapte sau împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul instanței care va soluționa cererea pe fond referitoare la anularea Deciziei de impunere din 29 februarie 2008, a Deciziei nr. 23/2008 în Dosarul nr. 1319/59/2008 al Curții de Apel Timișoara.

Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente. Intimata-reclamantă nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004. În concluzie, în raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ fiscal în cauză.

Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentința recurată și va respinge cererea de suspendare formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtele D.G.F.P. Caraș-Severin și D.G.F.P. Dolj împotriva Sentinței nr. 124 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta SC T.H.C. SRL, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2010.