ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4336/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 124 din 23 februarie 2010, Curtea

de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată

de reclamanta SC T.H.C. SRL Băile Herculane, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P.

Caraș-Severin și D.G.F.P. Dolj, și a suspendat executarea Deciziei de impunere fiscală

din 29 noiembrie 2008 și a Raportului de inspecție fiscală din 29 noiembrie 2008,

emise de această din urmă pârâtă, precum și a Deciziei din 26 februarie 2008, emisă

de prima pârâtă, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a Dosarului nr.

1319/59/2008 al Curții de Apel Timișoara.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Din perspectiva dispozițiilor

art. 14 alin. (1) și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cererea reclamantei

este întemeiată, cazul bine justificat fiind demonstrat prin invocarea unor motive

de nelegalitate a actelor de impunere fiscală, cerință prevăzută de art. 2

alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 iar iminența producerii prejudiciului rezultă

din caracterul executoriu al actelor de impunere fiscală și prin demararea procedurii

de executare silită împotriva reclamantei, așa cum rezultă din adresa nr. 590

din 17 decembrie 2009 emisă de A.F.P. pentru contribuabili mijlocii Caraș-Severin,

în temeiul art. 149 C. proc. fisc.

De asemenea, reține prima

instanță, reclamanta este societate comercială cu număr substanțial de angajați,

așa cum rezultă din consemnările cuprinse în Raportul de inspecție fiscală atacat,

are o activitate comercială în baza unor raporturi contractuale și a achitat cauțiunea

stabilită de instanță, conform Recipisei de consemnare C.E.C. din 22 noiembrie 2010,

în temeiul art. 214 C. proc. fisc.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâtele D.G.F.P. Caraș-Severin

și D.G.F.P. Dolj.

Recurentele aduc, în esență,

aceleași critici sentinței atacate, arătând că greșit a fost admisă cererea de suspendare

formulată de reclamantă întrucât aceasta nu a dovedit îndeplinirea celor două condiții

cumulative prevăzute de legiuitor în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. De

asemenea, suspendarea în cauză putea fi dispusă doar până la soluționarea pe fond

a acțiunii în contencios administrativ.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile

care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente cât și prin prisma

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., constată că acesta este fondat.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, „ în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei

pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care

a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară

instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral

până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, pentru a admite

o cerere de suspendare a executării unui act administrativ fiscal, care este, ca

regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și

să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de art. 14

alin. (1) menționat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură

excepțională.

Îndeplinirea condițiilor

cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului,

care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor

de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare

a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube

în cazul particular supus evaluării.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare

legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra

legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra

legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări

sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării,

pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea

fondului litigiului.

După cum se constată,

prima instanța soluționând cererea de suspendare a apreciat în mod eronat că simpla

formulare a acțiunii în contencios administrativ împotriva actelor din prezenta

cauză conduce la îndeplinirea condiției referitoare la cazul bine justificat.

Mai mult, în speță, motivele

invocate de intimata-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne

prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal, ci necesită o analiză pe

fond a raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, în mod greșit

instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiția „cazului bine justificat”,

în cuprinsul hotărârii recurate nefiind indicate fapte sau împrejurări de natură

să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal

fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul instanței care va soluționa

cererea pe fond referitoare la anularea Deciziei de impunere din 29 februarie 2008,

a Deciziei nr. 23/2008 în Dosarul nr. 1319/59/2008 al Curții de Apel Timișoara.

Cât privește criticile

referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, Înalta Curte constată, de

asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt nefondate, pentru că

paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe

concludente.

Intimata-reclamantă nu

a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în

sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior

în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului

de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei

pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, în cazul actelor

administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei

sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită

și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective conduce la producerea

unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia

că această cerință este presupusă în majoritatea actelor administrative din această

categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării

executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.

În concluzie, în raport

de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că sunt îndeplinite

cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ

fiscal în cauză.

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I,

alin. (3) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentința recurată și va

respinge cererea de suspendare formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâtele D.G.F.P. Caraș-Severin și D.G.F.P. Dolj împotriva Sentinței nr. 124

din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința recurată

și respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta SC T.H.C. SRL, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 14 octombrie 2010.