ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1239/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 03

septembrie 2007 la Curtea de Apel Cluj, reclamantul C.Ș. a solicitat instanței pronunțarea

unei hotărâri prin care să se dispună anularea hotărârii nr. 21972 din 09 iulie

2007 emisă de către pârâta C.J.P. Cluj, cu consecința recunoașterii în favoarea

reclamantului a drepturilor prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că hotărârea pârâtei este nelegală și netemeinică și ca atare

se impune anularea acesteia întrucât în cursul lunii iulie 1940, împreună cu mama

sa au plecat din localitatea C. în localitatea C.A., unde mama sa s-a angajat ca

menajeră la un evreu, iar mai apoi, în cursul lunii octombrie 1940, s-au refugiat

în localitatea B., B.T., C.A.A. și T., reîntoarcerea din refugiu având loc în cursul

lunii aprilie a anului 1945. A mai arătat reclamantul că refugiul s-a datorat persecuțiilor

etnice ca urmare a Dictatului de la Viena.

Prin sentința civilă

nr. 665 din 26 noiembrie 2007, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios,

administrativ și fiscal, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată

de reclamantul C.Ș., împotriva pârâtei C.J.P. Cluj.

A dispus anularea hotărârii

din 9 iulie 2007 emisă de pârâtă.

A obligat pârâta să-i

recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 01 octombrie 1940 – 06

martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată

prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 01 martie

2007.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut din declarațiile date de martori în fața instanței

faptul că reclamantul împreună cu familia sa s-au refugiat de teama persecuțiilor

etnice.

Împotriva sentinței civile

sus-menționate a declarat recurs C.J.P. Cluj, care a motivat, în esență, că declarațiile

martorilor nu sunt concludente, întrucât nu s-a făcut dovada persecuției etnice

ca motiv al refugiului.

Examinând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurentă,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în

continuare.

Potrivit art. 1 lit. c)

din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de

către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până

la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare,

de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care în

perioada sus menționată a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost

refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din conținutul textului

de lege menționat rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care,

din motive etnice, au suferit persecuții exercitate de regimurile instaurate în

România în perioada precizată, sub forma refugiului, a expulzării sau strămutării

în altă localitate, fără a se face nici o distincție după cum persoana persecutată

era de o etnie sau alta ori după cum refugiul, expulzarea sau strămutarea s-au tăcut

pe teritoriul de atunci al României sau în afara acestuia. Or, potrivit unui principiu

de drept, unde legea nu distinge, nici noi nu o putem face.

De asemenea, în conformitate

cu art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate

prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din

ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente alin.

(1) sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori alin. (2).

Se reține că prin declarațiile

date de martorii C.M. și I.I. în fața instanței a fost confirmată calitatea de refugiați

a reclamantului și a membrilor familiei acestuia, refugiul fiind determinat de teama

persecuțiilor etnice, ca urmare a cedării Ardealului de Nord autorităților ungare.

Astfel, martorii au relatat

că au cunoscut personal familia reclamantului și știu că aceștia împreună cu reclamantul

s-au refugiat, motivat de teama persecuțiilor etnice. Mai mult de atât părinții

reclamantului au fost bătuți și jefuiți de către jandarmii maghiari, reîntoarcerea

din refugiu având loc în cursul lunii martie a anului 1945.

Cum potrivit legii s-a

făcut dovada refugiului, precum și a faptului că acesta a fost consecința persecuțiilor

etnice la care reclamantul și familia sa au fost supuși de regimul aflat la putere

în România în acea perioadă, în mod corect instanța de fond a admis acțiunea și,

anulând hotărârea emisă de pârâtă, a obligat–o să emită o nouă hotărâre, prin care

să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000 și să-i

acorde drepturile ce i se cuvin.

Pentru motivele arătate,

recursul va fi respins în temeiul art. 312 din

C. proc. civ.

, ca nefondat, menținându-se

sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.J.P. Cluj împotriva sentinței civile nr. 665 din 22 noiembrie 2007 a Curții

de Apel Cluj, secția de contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabil.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 25 martie 2008.