ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2641/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 466 din 25 ianuarie 2012, Curtea de

Apel București - secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC D.P. SA Ialomița,

în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi

Ialomița, prin care solicita suspendarea executării încheierii nr. VI/405 din 30

noiembrie 2011 emisă de Curtea de Conturi a României, precum și a Deciziei nr. 50

din 19 septembrie 2011, emisă de Camera de Conturi Ialomița.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut, în esență, că nu sunt

întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr.

554/2004.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică

și nelegală, a declarat recurs reclamanta.

Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de

casare de ordine publică privind necompetența materială a curții de apel de a

soluționa în primă instanță cauza,

prevăzut

de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu,

înalta

Curte va admite recursul, pentru considerentele care vor fi arătate în

continuare.

Obiectul acțiunii formulate în cauză îl constituie

suspendarea executării încheierii nr. VI/405 din 30 noiembrie 2011 emisă de

Curtea de Conturi a României, precum și a Deciziei nr. 50 din 19 septembrie 2011

emisă de Camera de Conturi Ialomița, temeiul cererii de chemare în judecată

fiind art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din acest din urmă

act normativ, actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual

sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în

vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care

dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

În raport de obiectul cererii

de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 554/2004, mai sus citate, se

impune a stabili care este actul

administrativ

ce dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus

executării

și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204

și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și

valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin

Hotărârea nr. 130/2010 publicată în

M. Of.

al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor

dispuse prin

decizia camerei de conturi județene se poate formula

contestație în termen de 15 zile,

care „suspendă

obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de

Soluționare

a Contestațiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data

comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor,

prin care se respinge integral sau parțial contestația".

Rezultă, deci, din prevederile legale citate, că

actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației

executării, în cazul în care se respinge sau admite, în parte, contestația

formulată împotriva deciziei emise de Camera de Conturi Județeană, este însăși

această decizie, prin care se stabilesc măsuri în sarcina entității controlate,

acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi considerat ca având

natura juridică a unui act administrativ, în sensul dispozițiilor art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Într-adevăr, regulamentul menționat cuprinde

procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de

Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de

soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza

instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii

contenciosului administrativ; de asemenea, potrivit art. 228 din același

regulament, „competența de soluționare a

sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii

emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține s

ecției de

contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază

teritorială se află sediul entității verificate, în condițiile Legii

contenciosului administrativ".

Prevederile Regulamentului

aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu pot înfrânge,

însă, dispozițiile Legii nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia

contenciosului administrativ și la care însuși actul respectiv face trimitere.

Astfel, referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004 prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise

sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 de lei se

soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în

fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel,

dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Cum nu sunt prevăzute „prin lege organică specială",

ci printr-un act administrativ cu forță juridică inferioară, dispozițiile

Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010

nu pot prevala celor prevăzute de

art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, care rămân aplicabile în speță, alături de cele ale

art. 2 C. proc. civ.

De altfel, prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011

pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ

și fiscal, în dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva sentinței

civile nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău, prin care s-a admis excepția de

nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din

Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010,

ceea ce întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența

materială de soluționare a unor astfel de cauze, chiar dacă soluțiile privind

excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din

litigiu.

De asemenea, în continuarea raționamentului, în

aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că măsurile

administrative contestate nu se încadrează în sfera litigiilor „care privesc

taxe și impozite, contribuții, datorii vamale precum și accesorii ale

acestora", se va reține că, în cauză, nu este incident criteriul valoric,

ci criteriul poziționării autorității emitente în sistemul administrației

publice, potrivit căruia litigiile privind actele administrative ale

autorităților publice locale și județene sunt în competența tribunalelor, iar

cele privind actele autorităților publice centrale, în competența curților de

apel.

Față de cele arătate, cum obiectul litigiului îl

constituie un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de

Conturi, deci de o autoritate publică de nivel local, competența de soluționare

a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

Pentru aceste considerente, înalta Curte, apreciind

că este întemeiat motivul de

recurs de

ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va

admite recursul și, în baza art. 312 alin. (6) din

același cod, va casa sentința atacată și va

trimite cauza, spre

competentă soluționare, la Tribunalul Ialomița - secția contencios

administrativ și fiscal, în raza căruia își are sediul reclamanta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC D.P. SA

Ialomița împotriva sentinței nr. 466 din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel

București - secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza, spre

competentă soluționare, la Tribunalul Ialomița - secția de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 mai 2012.