ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1263/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 3 mai 2007, reclamanții

G.V., G.C.N., I.M., L.C., P.C.M., R.Z.V. au solicitat, în contradictoiu cu pârâții

Ministerul Internelor și Reformei Administrative, I.G.P.R., I.G.P.F., I.G.P.R. și

D.G.P. a Municipiului București, plata primelor de concediu cuvenite pentru anii

2004-2006 și plata sporului de fidelitate pentru anul 2005, ambele actualizate cu

indicele de inflație până la data efectuării plății.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2055

din 10 septembrie 2007 a admis acțiunea, a obligat pârâții la plata către reclamanți

a drepturilor bănești constând în prima de concediu 2004-2006, precum și sporul

de fidelitate pe anul 2005, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței

până la plata efectivă; a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului

Economiei și Finanțelor formulată de Ministerului Internelor și Reformei Administrative,

precum și excepțiile invocate de chematul în garanție.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că cererea reclamanților privind acordarea drepturilor menționate

în acțiune este întemeiată întrucât suspendarea exercițiului drepturilor legale

nu echivalează cu însăși înlăturarea acestora.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție s-a reținut că nu sunt întrunite cerințele art. 60 C.

proc. civ.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâtul I.G.P.F., susținând că hotărârea atacată este netemeinică

și nelegală.

Recurentul a arătat că

textul de lege prin care se suspendă acordarea primei de concediu are caracter temporar,

legiuitorul fiind îndreptățit să acorde acest drept salarial suplimentar, să-l modifice

ori să înceteze acordarea acestuia, precum și să stabilească perioada în care îl

acordă.

S-a mai susținut că instanța

de judecată nu se poate substitui legiuitorului și nici nu poate intra în sfera

de soluționare a Curții Constituționale.

În legătură cu sporul

de fidelitate, recurentul a susținut, de asemenea, că acest drept este prevăzut

de art. 6 din O.G. nr. 38/2003, prevedere a cărei aplicare a fost suspendată prin

art. 2 din O.U.G. nr. 118/2004, situație în care nu au fost stabilite sume în acest

scop.

În consecință, a susținut

recurentul că instituirea în sarcina sa a obligației de plată a drepturilor pretinse

de reclamanți s-a făcut cu încălcarea prevederilor imperative ale legii bugetare

amintite.

Examinând cauza în raport

cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În conformitate cu

art. 37 alin. (1) teza I din O.G. nr. 38/2003, aprobată prin Legea nr. 353/2003

privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor „la plecarea în concediul

de odihnă, polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu”.

Ulterior, aplicarea acestei

prevederi legale a fost suspendată prin art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003

privind bugetul de stat pe anul 2004 până la 31 decembrie 2004, prin art. 8

alin. (7) din Legea nr. 511/2004 privind bugetul de stat pe anul 2005 până la 31

decembrie 2005 și prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 privind bugetul de

stat pe anul 2006 până la 31 decembrie 2006.

Succesiunea în timp a

actelor normative la care s-a făcut referire impune a se reține că dreptul polițiștilor

la primă pentru concediul de odihnă, instituit prin art. 37 alin. (2) din O.G.

nr. 38/2003 și-a produs efectele începând cu data menționată, suspendarea exercițiului

acestui drept neechivalând cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție

legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea

textului de lege care prevede acest drept.

De altfel, fiind un drept

câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată

prin actele normative menționate.

Așa fiind, un atare drept

nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a

fost suspendat, iar nu înlăturat.

În ceea ce privește sporul

de fidelitate prevăzut de art. 6 din O.G. nr. 38/2003, se reține, de asemenea, că

suspendarea acestor prevederi legale, prin art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 118/2004,

pentru anul 2005, nu echivalează cu însăși înlăturarea dreptului.

Ca urmare nu se poate

considera că drepturile bănești constând în prima de concediu cât și sporul de fidelitate

nu au existat în perioada pentru care exercițiul acestora a fost suspendat.

Astfel, s-ar ajunge la

situația cu un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat

de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

În atare situație, concluzia

ce se impune este aceea de a se considera că prevederile O.G. nr. 38/2003, astfel

cum a fost aprobată prin Legea nr. 353/2003, au fost numai suspendate, amânate,

prin acte normative temporare, emise datorită unor condiții financiare deosebite.

Față de cele ce preced,

în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat,

menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul I.G.P.F. împotriva sentinței civile nr. 2055 din 10 septembrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 martie 2008.