ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1303/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11 mai 2007 pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, reclamanții

A.L., A.Ț.J., B.R.M., B.V., B.D., B.D.A., B.S., B.C.S., B.V.A., B.N., C.V., C.D.,

C.A.I., C.C.F., C.S.G., C.R.M., C.C., D.D., D.T.C., D.T., E.C., F.E.M., F.F.I.,

G.I., G.C., H.Ș., H.C.N., I.I., I.V., I.I.V., I.M.C., I.F., M.E., N.G.A., N.M.,

O.C., P.P., P.I., P.C., R.I., R.I., R.V., R.D., S.M., S.V., S.L., S.L.M., S.N.,

S.C., S.L., S.M., V.G., Z.I.D., Z.M., Z.O.G., D.S., N.M. au solicitat obligarea

în solidar a pârâților Ministerul Internelor și Reformei Administrative, I.G.P.R.,

I.G.P.F., D.G.P. a Municipiului București și I.P.J. Ilfov la plata primelor de concediu

pentru anii 2004, 2005 și 2006 și a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate

cu indicele de inflație până la data efectuării plății.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că pentru perioadele precizate în cerere nu au beneficiat

de drepturile bănești reprezentând primă de concediu și spor de fidelitate, întrucât

acordarea acestor drepturi prevăzute de art. 6 și art. 37 alin. (2) din O.G.

nr. 38/2003 a fost suspendată prin legile bugetului de stat pe anii 2004, 2005 și

2006, respectiv prin O.U.G. nr. 118/2004.

Pârâtul Ministerul Internelor

și Reformei Administrative a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului

Economiei și Finanțelor, susținând că în ipoteza admiterii acțiunii, acest minister

care gestionează bugetul de stat trebuie să vireze sumele necesare efectuării plății.

Prin sentința civilă

nr. 2298 din 26 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios,

administrativ și fiscal:

- a admis acțiunea formulată

de reclamanți;

- i-a obligat pe pârâți

în solidar la plata către reclamanți a sumelor reprezentând prima de concediu aferentă

anilor 2004-2006 și a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele

de inflație de la data nașterii dreptului și până la data efectuării plății;

- a respins excepția inadmisibilității

cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și a lipsei

calității procesuale pasive a acestei instituții;

- a respins cererea de

chemare în

garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele aspecte:

Conform actelor depuse

la dosar, reclamanții sunt polițiști, angajați ai instituțiilor chemate în judecată

în calitate de pârâți, și au dreptul la plata primei de concediu și a sporului de

fidelitate conform art. 6 și art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 pentru perioadele

precizate în acțiune.

A reținut instanța că

suspendarea exercitării drepturilor respective prin până la 31 decembrie 2006 în

cazul primei de concediu și până la data de 31 decembrie 2005 în cazul sporului

de fidelitate nu a înlăturat existența lor, afectând doar temporar posibilitatea

de realizare.

În privința actualizării

cu indicele de inflație a sumelor solicitate, instanța a reținut că este întemeiat

acest capăt de cerere în considerarea principiul echității și a principiului reparării

integrale a prejudiciului suferit de reclamanți prin devalorizarea produsă prin

întârzierea acordării drepturilor respective.

Instanța a mai reținut

că este admisibilă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor,

întrucât Ministerul Internelor și Reformei Administrative poate formula o astfel

de cerere, iar excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.F. este neîntemeiată

întrucât ministerul are atribuții în domeniul bugetar.

Curtea de Apel a respins

ca neîntemeiată

cererea

de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor reținând că sumele

a căror plată se solicită nu sunt prevăzute în bugetul ministerului.

Împotriva acestei hotărâri,

a declarat recurs pârâtul I.G.P.F., solicitând modificarea sentinței în baza

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., în sensul respingerii acțiunii

formulate de reclamant.

Prin motivele de recurs,

recurentul-pârât susține, în esență, că drepturile bănești solicitate prin acțiune

au fost greșit acordate de instanța de fond, în condițiile în care a fost suspendată

acordarea lor prin acte normative succesive, emise cu respectarea normelor de tehnică

legislativă.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele de recurs invocate și de dispozițiile art. 304

și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat

pentru următoarele considerente:

alin. (2) din O.G. nr. 38/2003:

„La plecarea în concediul de odihnă

polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu. Polițistul are dreptul să solicite acordarea salariului de

bază cuvenit pentru perioada de concediu, cu anticipație. Salariul de bază și prima

de concediu se plătesc cumulat, cu cel puțin 5 zile înaintea datei plecării în concediu.

În cazul în care concediul de odihnă se efectuează fracționat, prima de concediu

și salariul de bază se acordă cu anticipație, o singură dată.

”

Este adevărat că aplicarea

dispozițiilor respective a fost suspendată în perioada 2004-2006, prin dispozițiile:

art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003, până la 31 decembrie 2004; art. 8

alin. (7) din Legea nr. 511/2004, până la 31 decembrie 2005; art. 5 alin. (5) din

Legea nr. 379/2005, până la 31 decembrie 2006.

Însă, în mod corect a

reținut instanța fondului că suspendarea nu echivalează cu anularea dreptului, ci

doar cu amânarea punerii lui în executare, deoarece prin dispozițiile de suspendare

nu se poate aduce atingere existenței acestui drept.

În acest sens, este edificator

faptul că, prin decizia din 5 februarie 2007 a secțiile unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, a fost admis recursul

în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, reținându-se:

„În aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din

O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată

cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare,

stabilesc:

Prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază

din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se

cuvine pentru perioada anilor 2004-2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția

legală menționată.”

Astfel fiind, soluția

Curții de Apel este legală și temeinică, având în vedere și jurisprudența constantă

a Înaltei Curți în această materie, precum și dispozițiile O.U.G. nr. 146/2007 care

reglementează chiar „modalitatea de plată

a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor

din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale

succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006”

.

art. 6 din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor

a fost consacrat dreptul polițiștilor la un spor de fidelitate de până la 20% din

salariul de bază.

Este adevărat că acordarea

acestui drept, instituit prin prevederile legale susmenționate, a fost suspendată,

pentru anul 2005, prin O.U.G. nr. 118/2004 privind acordarea unor drepturi salariale

personalului M.A.I., însă, așa cum corect a reținut și instanța de fond, suspendarea

nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziție

legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.

Nu se poate considera,

deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistența

sa în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituțional

ce garantează realizarea drepturilor acordate.

Un astfel de drept nu

poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost

suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept

prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării

lui, îngrădire care ar contraveni atât art. 53 din Constituția României, revizuită,

care reglementează situațiile în care se poate restrânge exercițiul unui drept,

cât și prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană

a drepturilor omului.

Or, respectarea principiului

încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate,

în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare

a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute

să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în

care au fost prevăzute de lege.

ca neîntemeiată, a cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor,

soluția instanței de fond este legală și temeinică, având în vedere următoarele:

Obiectul cererii de chemare

în judecată îl reprezintă plata unor drepturi bănești, iar reclamanții nu au raporturi

de serviciu cu Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel că este lipsit de orice

echivoc faptul că o instituție publică nu poate fi obligată la plata drepturilor

bănești cuvenite salariaților unei alte instituții.

Totodată, în raport cu

dispozițiile art. 60 din C. proc. civ., nu se poate reține existența în sarcina

Ministerului Economiei și Finanțelor a unei obligații de garanție sau despăgubire,

în ipoteza admiterii acțiunii.

În jurisprudență s-a reținut

în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei

obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care

transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros”

și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare,

cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat

se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului

simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor

nu are atribuția de a adopta legi.

Tot Legea nr. 500/2002

prevede, în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea

proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor

prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului

în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de

organizare și funcționare a fostului Minister al Finanțelor Publice, în prezent,

Ministerul Economiei și Finanțelor, (începând cu H.G. nr. 208/2005, în vigoare la

data introducerii cererii de chemare în judecată și abrogată de H.G. nr. 495/2007;

H.G. nr. 386/2007).

În consecință, Ministerul

Economiei și Finanțelor are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în

baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de

credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.

În aceste condiții, Ministerul

Economiei și Finanțelor nu are atribuția de a vira ordonatorilor principali de credite

alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici posibilitatea

de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse

în bugetul de stat.

De altfel, prin O.G.

nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice,

stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile

publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispozițiile

art. 2 din O.G., astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 110/2007,

prevăd expres că „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu

începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată

ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația

de plată.”.

Față de cele

arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică și,

în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va respinge ca nefondat

recursul

declarat de I.G.P.F. împotriva sentinței civile nr. 2298 din 26 septembrie 2007

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de I.G.P.F. împotriva sentinței civile nr. 2298 din 26 septembrie 2007 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2008.