ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1303/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 11 mai 2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, reclamanții A.L., A.Ț.J., B.R.M., B.V., B.D., B.D.A., B.S., B.C.S., B.V.A., B.N., C.V., C.D., C.A.I., C.C.F., C.S.G., C.R.M., C.C., D.D., D.T.C., D.T., E.C., F.E.M., F.F.I., G.I., G.C., H.Ș., H.C.N., I.I., I.V., I.I.V., I.M.C., I.F., M.E., N.G.A., N.M., O.C., P.P., P.I., P.C., R.I., R.I., R.V., R.D., S.M., S.V., S.L., S.L.M., S.N., S.C., S.L., S.M., V.G., Z.I.D., Z.M., Z.O.G., D.S., N.M. au solicitat obligarea în solidar a pârâților Ministerul Internelor și Reformei Administrative, I.G.P.R., I.G.P.F., D.G.P.

a Municipiului București și I.P.J. Ilfov la plata primelor de concediu pentru anii 2004, 2005 și 2006 și a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflație până la data efectuării plății. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că pentru perioadele precizate în cerere nu au beneficiat de drepturile bănești reprezentând primă de concediu și spor de fidelitate, întrucât acordarea acestor drepturi prevăzute de art. 6 și art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 a fost suspendată prin legile bugetului de stat pe anii 2004, 2005 și 2006, respectiv prin O.U.G. nr. 118/2004. Pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, susținând că în ipoteza admiterii acțiunii, acest minister care gestionează bugetul de stat trebuie să vireze sumele necesare efectuării plății.

Prin sentința civilă nr. 2298 din 26 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal: - a admis acțiunea formulată de reclamanți; - i-a obligat pe pârâți în solidar la plata către reclamanți a sumelor reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2004-2006 și a sporului de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la data efectuării plății; - a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și a lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții; - a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele aspecte: Conform actelor depuse la dosar, reclamanții sunt polițiști, angajați ai instituțiilor chemate în judecată în calitate de pârâți, și au dreptul la plata primei de concediu și a sporului de fidelitate conform art. 6 și art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 pentru perioadele precizate în acțiune. A reținut instanța că suspendarea exercitării drepturilor respective prin până la 31 decembrie 2006 în cazul primei de concediu și până la data de 31 decembrie 2005 în cazul sporului de fidelitate nu a înlăturat existența lor, afectând doar temporar posibilitatea de realizare.

În privința actualizării cu indicele de inflație a sumelor solicitate, instanța a reținut că este întemeiat acest capăt de cerere în considerarea principiul echității și a principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamanți prin devalorizarea produsă prin întârzierea acordării drepturilor respective. Instanța a mai reținut că este admisibilă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, întrucât Ministerul Internelor și Reformei Administrative poate formula o astfel de cerere, iar excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.F. este neîntemeiată întrucât ministerul are atribuții în domeniul bugetar. Curtea de Apel a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor reținând că sumele a căror plată se solicită nu sunt prevăzute în bugetul ministerului.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâtul I.G.P.F., solicitând modificarea sentinței în baza art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant. Prin motivele de recurs, recurentul-pârât susține, în esență, că drepturile bănești solicitate prin acțiune au fost greșit acordate de instanța de fond, în condițiile în care a fost suspendată acordarea lor prin acte normative succesive, emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs invocate și de dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat pentru următoarele considerente: 1. Potrivit art. 37 alin. (2) din O.G.

nr. 38/2003: „La plecarea în concediul de odihnă polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Polițistul are dreptul să solicite acordarea salariului de bază cuvenit pentru perioada de concediu, cu anticipație. Salariul de bază și prima de concediu se plătesc cumulat, cu cel puțin 5 zile înaintea datei plecării în concediu. În cazul în care concediul de odihnă se efectuează fracționat, prima de concediu și salariul de bază se acordă cu anticipație, o singură dată.

” Este adevărat că aplicarea dispozițiilor respective a fost suspendată în perioada 2004-2006, prin dispozițiile: art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003, până la 31 decembrie 2004; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004, până la 31 decembrie 2005; art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005, până la 31 decembrie 2006. Însă, în mod corect a reținut instanța fondului că suspendarea nu echivalează cu anularea dreptului, ci doar cu amânarea punerii lui în executare, deoarece prin dispozițiile de suspendare nu se poate aduce atingere existenței acestui drept. În acest sens, este edificator faptul că, prin decizia din 5 februarie 2007 a secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reținându-se: „În aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din O.G.

nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc: Prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004-2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată.” Astfel fiind, soluția Curții de Apel este legală și temeinică, având în vedere și jurisprudența constantă a Înaltei Curți în această materie, precum și dispozițiile O.U.G. nr. 146/2007 care reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006” . 2. Prin dispozițiile art. 6 din O.G.

nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor a fost consacrat dreptul polițiștilor la un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază. Este adevărat că acordarea acestui drept, instituit prin prevederile legale susmenționate, a fost suspendată, pentru anul 2005, prin O.U.G. nr. 118/2004 privind acordarea unor drepturi salariale personalului M.A.I., însă, așa cum corect a reținut și instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia. Nu se poate considera, deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistența sa în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate.

Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, îngrădire care ar contraveni atât art. 53 din Constituția României, revizuită, care reglementează situațiile în care se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Or, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

3. În privința respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, soluția instanței de fond este legală și temeinică, având în vedere următoarele: Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă plata unor drepturi bănești, iar reclamanții nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel că este lipsit de orice echivoc faptul că o instituție publică nu poate fi obligată la plata drepturilor bănești cuvenite salariaților unei alte instituții. Totodată, în raport cu dispozițiile art. 60 din C. proc. civ., nu se poate reține existența în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii.

În jurisprudență s-a reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv. Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuția de a adopta legi.

Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuțiile ce revin ministerului în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de organizare și funcționare a fostului Minister al Finanțelor Publice, în prezent, Ministerul Economiei și Finanțelor, (începând cu H.G. nr. 208/2005, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată și abrogată de H.G. nr. 495/2007; H.G. nr. 386/2007). În consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.

În aceste condiții, Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuția de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat. De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispozițiile art. 2 din O.G., astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.”.

Față de cele arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică și, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de I.G.P.F. împotriva sentinței civile nr. 2298 din 26 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.G.P.F. împotriva sentinței civile nr. 2298 din 26 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2008.