ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4219/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința nr. 3236 din 25 noiembrie 2008 a Curții de Apel București a fost admisă excepția prescripției cu privire la drepturile salariale aferente perioadei 1 septembrie 2002- 4 iunie 2005 și a fost respinsă acțiunea reclamanților B.L.C., B.C., B.M., M.B., B.G., C.A., C.N., C.I., C.V.I., C.I.D., C.O.C., C.M., C.T.F., C.I.C., D.F., E.V., F.S., G.D., H.L., L.H., H.F.S., I.I.G., I.G.I., L.M., M.G., M.D.F., M.L., N.I., N.A., O.R.C., O.L.C., P.D.P., P.D., P.V., P.D.A., P.F.L., P.T.R., R.S., R.D., R.I.L., S.V., S.L., S.D., S.C., T.D., Ț.C.C., T.M.L., T.V. și U.D. și cererea de intervenție formulată de C.C.

și S.L.S. în contradictoriu cu Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A., ca fiind prescrisă cu privire la drepturile aferente perioadei 1 septembrie 2002- 4 iunie 2005 și ca neîntemeiată cu privire la drepturile aferente perioadei ulterioare datei de 4 iunie 2005. De asemenea, instanța a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii introductive a reținut că reclamanții și intervenienții, angajați în cadrul D.N.A. ca specialiști (funcționari publici), au solicitat acordarea drepturilor reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% aplicat la salariul de bază, actualizate cu indicele de inflație, precum și drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, începând cu data numirii în funcție a fiecărui reclamant, la zi, conform tabelului aflat la dosar.

Instanța de fond a reținut că salarizarea specialiștilor din cadrul D.N.A. a fost reglementată succesiv de O.U.G. nr. 43/2002 și O.U.G. nr. 27/2006 în sensul că salariul de bază pentru specialiștii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. se stabilește în temeiul legii, aceștia beneficiind și de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru funcționarii publici. Instanța a reținut că din punct de vedere al salarizării s-a produs o asimilare între specialiștii arătați și magistrați, dar această asimilare vizează numai salariul de bază, fără a fi incluse sporurile specifice activității magistraților. De asemenea, instanța a reținut că secțiile unite ale Înaltei Curți prin decizia nr. 21 din 10 martie 2008 a statuat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, fără a fi menționați specialiștii din cadrul D.N.A.

ori D.I.I.C.O.T., ca beneficiari ai acestor sporuri. S-a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 137/2000, nefiind vorba de persoane aflate în situații similare. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs B.L.C., B.C., B.M., M.B., B.G., C.C., C.A., C.N., C.I., C.V.I., C.I.D., C.O.C., C.M., C.T.F., C.I.C., D.F., E.V., F.S., G.D., H.L., L.H., H.F.S., I.I.G., I.G.I., L.M., M.G., M.D.F., M.L., N.I., N.A., O.R.C., O.L.C., P.D.P., P.D., P.V., P.D., P.F.L., P.T.R., R.S., R.D., R.I.L., S.V., S.L., S.D., S.C., T.D., Ț.C.C., T.M.L., T.V. și U.D., criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală. Recurenții au arătat că, în calitate de specialiști de înaltă calificare numiți potrivit art. 11 din O.U.G.

nr. 43/2002, sunt funcționari publici și au drepturile acordate de lege acestora, cu excepțiile arătate în O.U.G. nr. 43/2002, fiind beneficiari și ai drepturilor prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților. Recurenții au precizat că prin art. 40 din O.U.G. nr. 92/2004, art. 42 din O.U.G. nr. 2/2006 și art. 41 din O.U.G. nr. 6/2007, acte normative ce reglementează drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici, s-a dispus că funcționarii publici beneficiază și de alte sporuri și drepturi salariale prevăzute în legislația specifică autorității sau instituție publice în care își desfășoară activitatea, iar pentru că magistrații beneficiază de sporul de 50% consideră că acest spor li se cuvine și lor.

Au invocat în sprijinul recursului formulat și dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la nediscriminare. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte a constatat, analizând actele dosarului, că recurenții nu pot invoca aplicarea deciziei nr. 21 a secțiilor unite ale Înaltei Curți, întrucât această decizie, cu putere de lege, nu se referă la categoria funcționarilor publici din care fac parte reclamanții și intervenienții din dosar, ci se referă strict la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori, magistrați asistenți și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor. Înalta Curte reține că în cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea funcționează, de regulă, magistrați, personal auxiliar de specialitate, funcționari publici și personal contractual (care desfășoară activități administrative, de gospodărire, întreținere-reparații și de deservire).

Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată: "(1) Pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcționarii publici beneficiază de prime și de alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici." Această dispoziție legală consacră, deci, principiul sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, indiferent de autoritatea, instituția publică sau unitatea bugetară în care își desfășoară activitatea.

În aceste condiții, funcționarii publici din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu pot fi salarizați diferit de funcționarii publici din celelalte autorități și instituții bugetare. Drepturile de natură salarială ale funcționarilor publici au fost ulterior reglementate prin mai multe acte normative, cum ar fi: O.U.G. nr. 192/2002 privind reglementarea drepturilor de natură salarială ale funcționarilor publici, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 228/2003, O.U.G. nr. 123/2003 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 164/2004, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G.

nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 243/2004, O.U.G. nr. 82/2004 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, aprobată prin Legea nr. 9/2005, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare etc. De asemenea, au fost adoptate o serie de O.U.G. referitoare la creșteri salariale pentru funcționarii publici din diverse domenii de activitate. Începând cu anul 2005, salarizarea funcționarilor publici s-a făcut potrivit prevederilor O.U.G. nr. 92/2004, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 1.091/23.11.2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 324/18.04.2005. Conform art. 1 alin. (2) din acest act normativ, adoptarea sistemului de salarizare a funcționarilor publici a avut în vedere crearea premiselor pentru implementarea din anul 2006 a sistemului unitar de salarizare a funcționarilor publici, crearea unei ierarhizări a sistemului de salarizare pe categorii, clase, grade profesionale și salarizarea în raport cu activitatea depusă, cu importanța și complexitatea atribuțiilor și responsabilităților prevăzute în fișa postului. Sistemul de salarizare cuprindea salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi.

Salariile de bază au fost stabilite în funcție de nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice și în raport cu categoria și, după caz, cu gradul profesional al funcției publice, precum și în raport cu nivelul la care se presta activitatea, respectiv la nivel central sau local, pentru fiecare grad profesional al funcției publice de execuție existând 3 trepte de salarizare.

Funcționarii publici beneficiau de: indemnizații de conducere, salarii de merit, spor de vechime în muncă, spor pentru activitatea desfășurată în timpul nopții, spor pentru orele prestate peste durata normală a timpului de lucru, spor pentru titlul științific de doctor, dacă își desfășurau activitatea în domeniul pentru care aveau titlul științific respectiv, premii lunare și un premiu anual, stimulente pentru activitatea de confiscare, valorificare de bunuri și încasarea de penalități, un concediu de odihnă plătit în raport cu vechimea în muncă, concedii plătite în cazul unor evenimente familiale deosebite, indemnizații de delegare și detașare, indemnizații de instalare, concedii de studii etc. Totodată, unii funcționari publici beneficiau de un spor de confidențialitate pentru activitatea prestată în cadrul unor anumite instituții ale administrației publice centrale.

Potrivit art. 40 din O.U.G. nr. 92/2004, funcționarii publici beneficiau de sporurile sau de alte drepturi salariale prevăzute de legislația specifică autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea. Aceste dispoziții au fost preluate de art. 42 din O.G. nr. 2/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 951/24.11.2006, precum și de art. 41 din O.G. nr. 6/2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 232/2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 474/16.07.2007. Începând cu anul 2006, funcționarii publici au beneficiat, în plus față de drepturile salariale prevăzute în O.U.G.

nr. 92/2004, de sporuri pentru condiții vătămătoare și sporuri pentru condiții periculoase de muncă, iar cei din cadrul Oficiului pentru Migrația Forței de Muncă, care participă la selecția și recrutarea forței de muncă pentru lucrul în străinătate, de un spor de până la 5% din salariul de bază. În ceea ce privește salarizarea personalului puterii judecătorești, aceasta a fost stabilită inițial prin Legea nr. 52/1991 cu privire la salarizarea personalului din organele judecătorești. Dispoziții referitoare la salarizarea acestui personal se găseau și în Legea nr. 56/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Curții Supreme de Justiție, ale magistraților asistenți și ale celorlalte categorii de personal, modificată și completată prin O.G.

nr. 55/1997, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 126/2000. Un nou sistem de salarizare pentru autoritatea judecătorească s-a stabilit prin Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, modificată și completată prin O.G. nr. 83/2000, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 425/1.09.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 339/2001.

Acest act normativ avea mai multe capitole, el reglementând și salarizarea personalului din laboratoarele de expertiză criminalistică, a personalului Institutului Național al Magistraturii, personalului din serviciile de reintegrare socială și supraveghere, precum și a personalului din Direcția Generală a Penitenciarelor, din unitățile subordonate acesteia, din Serviciul Independent de Protecție și Anticorupție, din Direcția medicală și unitățile sanitare subordonate, precum și a personalului din Ministerul Justiției care coordona și controla aceste instituții. Capitolul I al legii avea mai multe secțiuni, una reglementând salarizarea și alte drepturi ale magistraților, iar alta salarizarea personalului auxiliar de specialitate și a altor categorii de personal, drepturile salariale, precum și alte drepturi comune întregului personal fiind prevăzute în cap. V al actului normativ respectiv.

Începând cu anul 2003, salarizarea și alte drepturi ale magistraților au fost stabilite prin O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 347/2003, personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea continuând să fie salarizat conform Legii nr. 50/1996 și Legii nr. 56/1996. Prin O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 169/9.03.2007, s-au reglementat salarizarea și alte drepturi ale membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, ale judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la Curțile de Apel, Tribunale și judecătorii, ale procurorilor de la Parchetele de pe lângă aceste instanțe, ale magistraților asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și salarizarea și unele drepturi ale asistenților judiciari.

Potrivit art. 2 din acest act normativ, salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor, ale procurorilor, ale personalului asimilat acestora și ale magistraților asistenți se stabilesc ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal. Potrivit art. 59 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, stabilirea drepturilor și îndatoririlor personalului auxiliar se face ținându-se seama de locul și rolul acestuia în desfășurarea activității de justiție, de răspunderea și complexitatea fiecărei funcții, de interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de lege pentru persoanele care sunt încadrate în instituțiile publice.

De asemenea, conform art. 60 din același act normativ: "(1) Pentru activitatea desfășurată personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea are dreptul la o salarizare stabilită în raport cu nivelul instanței sau Parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în muncă și în specialitate, precum și cu alte criterii prevăzute de lege." (2) Abrogat "(3) Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea beneficiază de salarii de bază, spor de vechime, prime și de alte drepturi salariale, în condițiile legii. (4) Salarizarea personalului auxiliar de specialitate, a funcționarilor publici și a personalului contractual din cadrul instanțelor judecătorești, parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul Ministerului Justiției, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri se stabilește prin lege specială.

(5) Până la intrarea în vigoare a legii speciale de salarizare, rămân aplicabile în continuare dispozițiile legale referitoare la salarizarea personalului prevăzut la alin. (4)." Începând cu anul 2007, salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea a fost stabilită prin O.G. nr. 8/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 485/19.07.2007. Această ordonanță reglementează salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, astfel cum este definit la art. 3 din Legea nr. 567/200 4. În ceea ce privește salarizarea personalului contractual al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, ea este reglementată de actele normative privind sistemul de stabilire a salariilor de bază din sectorul bugetar.

Se observă, deci, voința legiuitorului de a stabili în cadrul puterii judecătorești sisteme de salarizare pe categorii de personal, unul pentru magistrați și altul pentru personalul auxiliar de specialitate, funcționarii publici și personalul contractual fiind retribuit în baza unor acte normative care se aplică, în general, în toate domeniile de activitate unde este încadrat un astfel de personal. Înalta Curte a constatat că este evidentă intenția legiuitorului de a salariza după aceleași criterii această categorie de personal, indiferent de autoritatea, instituția publică sau unitatea bugetară în care își desfășoară activitatea. Pentru ca sporurile sau alte drepturi salariale să fie specifice unei autorități sau instituții publice, trebuie ca aceste drepturi să fie acordate numai personalului autorității respective și de ele să beneficieze întregul personal.

Drept urmare, actele normative care reglementează salarizarea doar a unei anumite categorii de personal, cum ar fi magistrații sau personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, nu îndeplinesc cerința de a constitui o "legislație specifică autorității sau instituției publice" în care funcționarii publici își desfășoară activitatea. Aceste acte normative fiind de strictă interpretare, dispozițiile lor sunt aplicabile numai categoriei de personal la care se referă și nu întregului personal, astfel încât, în lipsa unei prevederi exprese, nu pot fi extinse și la alte categorii de personal din cadrul autorității sau instituției publice.

Pe de altă parte, marea majoritate a sporurilor și altor drepturi salariale acordate magistraților sau personalului auxiliar de specialitate sunt prevăzute și de legislația care reglementează salarizarea funcționarilor publici, astfel încât ele nu mai pot fi acordate încă o dată acestei categorii de personal sau în procentele din salariul de bază specificate pentru magistrați ori personalul auxiliar. Este de necontestat faptul că atribuțiile, condițiile de încadrare și specificul muncii personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor sunt total diferite de cele ale funcționarilor publici, astfel încât aceștia din urmă nu pot beneficia de aceleași sporuri sau drepturi salariale acordate în mod expres de lege numai unei anumite categorii de personal a puterii judecătorești.

Ca atare, prin art. 40 din O.U.G. nr. 92/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, art. 42 din O.G. nr. 2/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006, și art. 41 din O.G. nr. 6/2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 232/2007, legiuitorul nu a înțeles să completeze salarizarea funcționarilor publici cu drepturile salariale prevăzute de lege pentru o anumită categorie de personal din sistemul judiciar. Normele cu caracter special în discuție au o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul jurisprudenței C.E.D.O., astfel încât este corectă soluția instanței de fond și va fi menținută de Înalta Curte, întrucât norma specială menționează categoriile de personal cărora li se aplică dispozițiile legale arătate, iar recurenții nu face parte din acele categorii expres prevăzute.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurent, este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care acesta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil ca el să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție. Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenților, în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută. În plan național, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul de față.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Prin urmare, nici din această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga intimații să recunoască recurenților dreptul la acordarea sporurilor solicitate, prin aplicarea unor norme legale cu caracter special adresate altor subiecte de drept. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de recursul formulat de B.L.C., B.C., B.M., M.B., B.G., C.C., C.A., C.N., C.I., C.V.I., C.I.D., C.O.C., C.M., C.T.F., C.I.C., D.F., E.V., F.S., G.D., H.L., L.H., H.F.S., I.I.G., I.G.I., L.M., M.G., M.D.F., M.L., N.I., N.A., O.R.C., O.L.C., P.D.P., P.D., P.V., P.D.A., P.F.L., P.T.R., R.S., R.D., R.I.L., S.V., S.L., S.D., S.C., T.D., Ț.C.C., T.M.L., T.V. și U.D. împotriva sentinței nr. 3236 din 25 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2010.