ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4219/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4219/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr. 3236 din 25 noiembrie 2008 a

Curții de Apel București a fost admisă excepția prescripției cu privire la drepturile

salariale aferente perioadei 1 septembrie 2002- 4 iunie 2005 și a fost respinsă

acțiunea reclamanților B.L.C., B.C., B.M., M.B., B.G., C.A., C.N., C.I., C.V.I.,

C.I.D., C.O.C., C.M., C.T.F., C.I.C., D.F., E.V., F.S., G.D., H.L., L.H., H.F.S.,

I.I.G., I.G.I., L.M., M.G., M.D.F., M.L., N.I., N.A., O.R.C., O.L.C., P.D.P., P.D.,

P.V., P.D.A., P.F.L., P.T.R., R.S., R.D., R.I.L., S.V., S.L., S.D., S.C., T.D.,

Ț.C.C., T.M.L., T.V. și U.D. și cererea de intervenție formulată de C.C. și S.L.S.

în contradictoriu cu Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, D.N.A., ca fiind prescrisă cu privire la drepturile aferente perioadei

1 septembrie 2002- 4 iunie 2005 și ca neîntemeiată cu privire la drepturile aferente

perioadei ulterioare datei de 4 iunie 2005.

De asemenea, instanța

a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii introductive a reținut că

reclamanții și intervenienții, angajați în cadrul D.N.A. ca specialiști (funcționari

publici), au solicitat acordarea drepturilor reprezentând sporul de risc și suprasolicitare

neuropsihică în procent de 50% aplicat la salariul de bază, actualizate cu indicele

de inflație, precum și drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15%,

începând cu data numirii în funcție a fiecărui reclamant, la zi, conform tabelului

aflat la dosar.

Instanța de fond a reținut

că salarizarea specialiștilor din cadrul D.N.A. a fost reglementată succesiv de

O.U.G. nr. 43/2002 și O.U.G. nr. 27/2006 în sensul că salariul de bază pentru specialiștii

din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. se stabilește în temeiul legii, aceștia beneficiind

și de celelalte drepturi salariale prevăzute de lege pentru funcționarii publici.

Instanța a reținut că

din punct de vedere al salarizării s-a produs o asimilare între specialiștii arătați

și magistrați, dar această asimilare vizează numai salariul de bază, fără a fi incluse

sporurile specifice activității magistraților.

De asemenea, instanța

a reținut că secțiile unite ale Înaltei Curți prin decizia nr. 21 din 10 martie

2008 a statuat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul

auxiliar de specialitate au dreptul la sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare

neuropsihică, fără a fi menționați specialiștii din cadrul D.N.A. ori D.I.I.C.O.T.,

ca beneficiari ai acestor sporuri.

S-a constatat că în cauză

nu sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 137/2000, nefiind vorba de persoane aflate

în situații similare.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs B.L.C., B.C., B.M., M.B., B.G., C.C., C.A., C.N., C.I., C.V.I.,

C.I.D., C.O.C., C.M., C.T.F., C.I.C., D.F., E.V., F.S., G.D., H.L., L.H., H.F.S.,

I.I.G., I.G.I., L.M., M.G., M.D.F., M.L., N.I., N.A., O.R.C., O.L.C., P.D.P., P.D.,

P.V., P.D., P.F.L., P.T.R., R.S., R.D., R.I.L., S.V., S.L., S.D., S.C., T.D., Ț.C.C.,

T.M.L., T.V. și U.D., criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală.

Recurenții au arătat că,

în calitate de specialiști de înaltă calificare numiți potrivit art. 11 din O.U.G.

nr. 43/2002, sunt funcționari publici și au drepturile acordate de lege acestora,

cu excepțiile arătate în O.U.G. nr. 43/2002, fiind beneficiari și ai drepturilor

prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi

ale magistraților.

Recurenții au precizat

că prin art. 40 din O.U.G. nr. 92/2004, art. 42 din O.U.G. nr. 2/2006 și art. 41

din O.U.G. nr. 6/2007, acte normative ce reglementează drepturile salariale și alte

drepturi ale funcționarilor publici, s-a dispus că funcționarii publici beneficiază

și de alte sporuri și drepturi salariale prevăzute în legislația specifică autorității

sau instituție publice în care își desfășoară activitatea, iar pentru că magistrații

beneficiază de sporul de 50% consideră că acest spor li se cuvine și lor.

Au invocat în sprijinul

recursului formulat și dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, care reglementează dreptul la nediscriminare.

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de

recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele

ce urmează.

Înalta Curte a constatat,

analizând actele dosarului, că recurenții nu pot invoca aplicarea deciziei nr. 21

a secțiilor unite ale Înaltei Curți, întrucât această decizie, cu putere de lege,

nu se referă la categoria funcționarilor publici din care fac parte reclamanții

și intervenienții din dosar, ci se referă strict

la sporul

de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază

brut lunar, pentru judecători, procurori, magistrați asistenți și personalul auxiliar

de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.

Înalta Curte reține că

în cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor

de pe lângă acestea funcționează, de regulă, magistrați, personal auxiliar de specialitate,

funcționari publici și personal contractual (care desfășoară activități administrative,

de gospodărire, întreținere-reparații și de deservire).

Potrivit

art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată:

"(1) Pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu

compus din:

a)

salariul de bază;

b)

sporul pentru vechime în muncă;

c)

suplimentul postului;

d)

suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2)

Funcționarii publici beneficiază de prime și de alte drepturi salariale, în condițiile

legii.

(3)

Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii

privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici."

Această

dispoziție legală consacră, deci, principiul sistemului unitar de salarizare pentru

funcționarii publici, indiferent de autoritatea, instituția publică sau unitatea

bugetară în care își desfășoară activitatea.

În

aceste condiții, funcționarii publici din cadrul instanțelor judecătorești și al

parchetelor de pe lângă acestea nu pot fi salarizați diferit de funcționarii publici

din celelalte autorități și instituții bugetare.

Drepturile

de natură salarială ale funcționarilor publici au fost ulterior reglementate prin

mai multe acte normative, cum ar fi: O.U.G. nr. 192/2002 privind reglementarea drepturilor

de natură salarială ale funcționarilor publici, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 228/2003, O.U.G. nr. 123/2003 privind creșterile salariale ce se

vor acorda personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 164/2004, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr.

10/2004 privind Statutul personalului vamal, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 243/2004, O.U.G. nr. 82/2004 privind unele măsuri în domeniul funcției

publice, aprobată prin Legea nr. 9/2005, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri

pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor

publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările

și completările ulterioare etc.

De

asemenea, au fost adoptate o serie de O.U.G. referitoare la creșteri salariale pentru

funcționarii publici din diverse domenii de activitate.

Începând cu

anul 2005, salarizarea funcționarilor publici s-a făcut potrivit prevederilor O.U.G.

nr. 92/2004, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 1.091/23.11.2004, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, publicată în M. Of. al României,

Partea I, nr. 324/18.04.2005.

Conform

art. 1 alin. (2) din acest act normativ, adoptarea sistemului de salarizare a funcționarilor

publici a avut în vedere crearea premiselor pentru implementarea din anul 2006 a

sistemului unitar de salarizare a funcționarilor publici, crearea unei ierarhizări

a sistemului de salarizare pe categorii, clase, grade profesionale și salarizarea

în raport cu activitatea depusă, cu importanța și complexitatea atribuțiilor și

responsabilităților prevăzute în fișa postului.

Sistemul

de salarizare cuprindea salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele și

alte drepturi.

Salariile

de bază au fost stabilite în funcție de nivelul studiilor necesare exercitării funcției

publice și în raport cu categoria și, după caz, cu gradul profesional al funcției

publice, precum și în raport cu nivelul la care se presta activitatea, respectiv

la nivel central sau local, pentru fiecare grad profesional al funcției publice

de execuție existând 3 trepte de salarizare.

Funcționarii

publici beneficiau de: indemnizații de conducere, salarii de merit, spor de vechime

în muncă, spor pentru activitatea desfășurată în timpul nopții, spor pentru orele

prestate peste durata normală a timpului de lucru, spor pentru titlul științific

de doctor, dacă își desfășurau activitatea în domeniul pentru care aveau titlul

științific respectiv, premii lunare și un premiu anual, stimulente pentru activitatea

de confiscare, valorificare de bunuri și încasarea de penalități, un concediu de

odihnă plătit în raport cu vechimea în muncă, concedii plătite în cazul unor evenimente

familiale deosebite, indemnizații de delegare și detașare, indemnizații de instalare,

concedii de studii etc. Totodată, unii funcționari publici beneficiau de un spor

de confidențialitate pentru activitatea prestată în cadrul unor anumite instituții

ale administrației publice centrale.

Potrivit

art. 40 din O.U.G. nr. 92/2004, funcționarii publici beneficiau de sporurile sau

de alte drepturi salariale prevăzute de legislația specifică autorității sau instituției

publice în care își desfășoară activitatea.

Aceste

dispoziții au fost preluate de art. 42 din O.G. nr. 2/2006, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 417/2006, publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 951/24.11.2006, precum și de art. 41 din O.G. nr. 6/2007, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 232/2007, publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 474/16.07.2007.

Începând

cu anul 2006, funcționarii publici au beneficiat, în plus față de drepturile salariale

prevăzute în O.U.G. nr. 92/2004, de sporuri pentru condiții vătămătoare și sporuri

pentru condiții periculoase de muncă, iar cei din cadrul Oficiului pentru Migrația

Forței de Muncă, care participă la selecția și recrutarea forței de muncă pentru

lucrul în străinătate, de un spor de până la 5% din salariul de bază.

În ceea ce

privește salarizarea personalului puterii judecătorești, aceasta a fost stabilită

inițial prin Legea nr. 52/1991 cu privire la salarizarea personalului din organele

judecătorești.

Dispoziții

referitoare la salarizarea acestui personal se găseau și în Legea nr. 56/1996 privind

salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Curții Supreme de Justiție, ale magistraților

asistenți și ale celorlalte categorii de personal, modificată și completată prin

O.G. nr. 55/1997, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 126/2000.

Un nou sistem

de salarizare pentru autoritatea judecătorească s-a stabilit prin Legea nr. 50/1996

privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești,

modificată și completată prin O.G. nr. 83/2000, publicată în M. Of. al României,

Partea I, nr. 425/1.09.2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 339/2001.

Acest

act normativ avea mai multe capitole, el reglementând și salarizarea personalului

din laboratoarele de expertiză criminalistică, a personalului Institutului Național

al Magistraturii, personalului din serviciile de reintegrare socială și supraveghere,

precum și a personalului din Direcția Generală a Penitenciarelor, din unitățile

subordonate acesteia, din Serviciul Independent de Protecție și Anticorupție, din

Direcția medicală și unitățile sanitare subordonate, precum și a personalului din

Ministerul Justiției care coordona și controla aceste instituții.

Capitolul

I al legii avea mai multe secțiuni, una reglementând salarizarea și alte drepturi

ale magistraților, iar alta salarizarea personalului auxiliar de specialitate și

a altor categorii de personal, drepturile salariale, precum și alte drepturi comune

întregului personal fiind prevăzute în cap. V al actului normativ respectiv.

Începând cu

anul 2003, salarizarea și alte drepturi ale magistraților au fost stabilite prin

O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 347/2003, personalul auxiliar de specialitate

din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea continuând

să fie salarizat conform Legii

nr. 50/1996 și Legii nr. 56/1996.

Prin O.U.G.

nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor

și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 45/2007, publicată în M. Of. al României, Partea I,

nr. 169/9.03.2007, s-au reglementat salarizarea și alte drepturi ale membrilor Consiliului

Superior al Magistraturii, ale judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție,

de la Curțile de Apel, Tribunale și judecătorii, ale procurorilor de la Parchetele

de pe lângă aceste instanțe, ale magistraților asistenți de la Înalta Curte de Casație

și Justiție, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și

procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și salarizarea și

unele drepturi ale asistenților judiciari.

Potrivit

art. 2 din acest act normativ, salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor,

ale procurorilor, ale personalului asimilat acestora și ale magistraților asistenți

se stabilesc ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de

răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile

prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal.

Potrivit

art. 59 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate

al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, stabilirea drepturilor

și îndatoririlor personalului auxiliar se face ținându-se seama de locul și rolul

acestuia în desfășurarea activității de justiție, de răspunderea și complexitatea

fiecărei funcții, de interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de lege pentru

persoanele care sunt încadrate în instituțiile publice.

De asemenea,

conform art. 60 din același act normativ: "(1) Pentru activitatea desfășurată

personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor

de pe lângă acestea are dreptul la o salarizare stabilită în raport cu nivelul instanței

sau Parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în muncă și în specialitate, precum

și cu alte criterii prevăzute de lege."

(2)

Abrogat

"(3)

Personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor

de pe lângă acestea beneficiază de salarii de bază, spor de vechime, prime și de

alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(4) Salarizarea

personalului auxiliar de specialitate, a funcționarilor publici și a personalului

contractual din cadrul instanțelor judecătorești, parchetelor de pe lângă acestea,

precum și din cadrul Ministerului Justiției, Institutului Național al Magistraturii

și Școlii Naționale de Grefieri se stabilește prin lege specială.

(5)

Până la intrarea în vigoare a legii speciale de salarizare, rămân aplicabile în

continuare dispozițiile legale referitoare la salarizarea personalului prevăzut

la alin. (4)."

Începând cu

anul 2007, salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor

judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea a fost stabilită prin O.G.

nr. 8/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 485/19.07.2007.

Această ordonanță

reglementează salarizarea și alte drepturi ale personalului auxiliar de specialitate

din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, astfel

cum este definit la art. 3 din Legea nr. 567/200

4.

În

ceea ce privește salarizarea personalului contractual al instanțelor judecătorești

și al parchetelor de pe lângă acestea, ea este reglementată de actele normative

privind sistemul de stabilire a salariilor de bază din sectorul bugetar.

Se

observă, deci, voința legiuitorului de a stabili în cadrul puterii judecătorești

sisteme de salarizare pe categorii de personal, unul pentru magistrați și altul

pentru personalul auxiliar de specialitate, funcționarii publici și personalul contractual

fiind retribuit în baza unor acte normative care se aplică, în general, în toate

domeniile de activitate unde este încadrat un astfel de personal.

Înalta Curte

a constatat că este evidentă intenția legiuitorului de a salariza după aceleași

criterii această categorie de personal, indiferent de autoritatea, instituția publică

sau unitatea bugetară în care își desfășoară activitatea.

Pentru

ca sporurile sau alte drepturi salariale să fie specifice unei autorități sau instituții

publice, trebuie ca aceste drepturi să fie acordate numai personalului autorității

respective și de ele să beneficieze întregul personal.

Drept

urmare, actele normative care reglementează salarizarea doar a unei anumite categorii

de personal, cum ar fi magistrații sau personalul auxiliar de specialitate al instanțelor

judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, nu îndeplinesc cerința de a constitui

o "legislație specifică autorității sau instituției publice" în care funcționarii

publici își desfășoară activitatea.

Aceste

acte normative fiind de strictă interpretare, dispozițiile lor sunt aplicabile numai

categoriei de personal la care se referă și nu întregului personal, astfel încât,

în lipsa unei prevederi exprese, nu pot fi extinse și la alte categorii de personal

din cadrul autorității sau instituției publice.

Pe

de altă parte, marea majoritate a sporurilor și altor drepturi salariale acordate

magistraților sau personalului auxiliar de specialitate sunt prevăzute și de legislația

care reglementează salarizarea funcționarilor publici, astfel încât ele nu mai pot

fi acordate încă o dată acestei categorii de personal sau în procentele din salariul

de bază specificate pentru magistrați ori personalul auxiliar.

Este

de necontestat faptul că atribuțiile, condițiile de încadrare și specificul muncii

personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și parchetelor

sunt total diferite de cele ale funcționarilor publici, astfel încât aceștia din

urmă nu pot beneficia de aceleași sporuri sau drepturi salariale acordate în mod

expres de lege numai unei anumite categorii de personal a puterii judecătorești.

Ca

atare, prin art. 40 din O.U.G. nr. 92/2004, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 76/2005, art. 42 din O.G. nr. 2/2006, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 417/2006, și art. 41 din O.G. nr. 6/2007, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 232/2007, legiuitorul nu a înțeles să completeze salarizarea

funcționarilor publici cu drepturile salariale prevăzute de lege pentru o anumită

categorie de personal din sistemul judiciar.

Normele cu caracter special

în discuție au o justificare obiectivă și rezonabilă în sensul jurisprudenței C.E.D.O.,

astfel încât este corectă soluția instanței de fond și va fi menținută de Înalta

Curte, întrucât norma specială menționează categoriile de personal cărora li se

aplică dispozițiile legale arătate, iar recurenții nu face parte din acele categorii

expres prevăzute.

Dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocat de recurent,

este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul

de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care acesta

îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate

apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil ca el să

fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care

a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă,

numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție.

Făcând o interpretare

nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a

distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități

impun a fi tratate diferențiat.

Diferența de tratament

devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile

statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea

să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, raportat la circumstanțele

concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale

în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a recurenților,

în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută.

În plan național, în sensul

dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, discriminarea poate fi invocată, de asemenea, numai

în raport de anumite situații identice, similare sau analoage în care se află două

sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca

acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui

scop să fie adecvate și necesare.

Prin actul normativ menționat

se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare

stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale

care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc

cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție

prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii

și repararea prejudiciului cauzat.

Conform jurisprudenței

Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului,

principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții

numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor

soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul

de față.

Curtea Constituțională,

prin Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008, a constatat, de asemenea, că prevederile

art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea

și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale,

în măsura în care din acestea se desprinde că instanțele judecătorești au competența

să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând

că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau

cu prevederi cuprinse în alte acte normative, încălcând astfel principiul separației

puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile

art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare

a țării.

Prin urmare, nici din

această perspectivă Înalta Curte nu ar putea obliga intimații să recunoască recurenților

dreptul la acordarea sporurilor solicitate, prin aplicarea unor norme legale cu

caracter special adresate altor subiecte de drept.

Pentru aceste considerente,

văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul

art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat

de recursul formulat de B.L.C., B.C., B.M., M.B., B.G., C.C., C.A., C.N., C.I.,

C.V.I., C.I.D., C.O.C., C.M., C.T.F., C.I.C., D.F., E.V., F.S., G.D., H.L., L.H.,

H.F.S., I.I.G., I.G.I., L.M., M.G., M.D.F., M.L., N.I., N.A., O.R.C., O.L.C., P.D.P.,

P.D., P.V., P.D.A., P.F.L., P.T.R., R.S., R.D., R.I.L., S.V., S.L., S.D., S.C.,

T.D., Ț.C.C., T.M.L., T.V. și U.D. împotriva sentinței nr. 3236 din 25

noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2010.