ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 536/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 29 iunie 2007, reclamanta O.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.J.P.B., anularea Hotărârii nr. 10223 din 25 mai 2007, recunoașterea calității sale de beneficiară a prevederilor Legii nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare și acordarea de daune morale de 3.000 RON. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în urma Dictatului de la Viena, satul Topa de Criș, unde locuia împreună cu soțul său, O.M., a intrat sub ocupație maghiară. Neputând suporta abuzurile autorităților maghiare, în septembrie 1944, și-au abandonat casa și bunurile și au trecut pe jos, noaptea, prin Vadu-Crișului, cu un grup de consăteni și alți străini din satele de graniță, graniță ce se afla la trei kilometri distanță.

Prin sentința nr. 164/CA/2007 - PI din 8 octombrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost respinsă ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, Instanța a reținut, din probatoriul administrat, respectiv din extrasul din 15 mai 2003 emis de către D.J.A.N.B., că deși în Registrul cu evidența refugiaților figurează numitul O.M., fără alte date de identificare a persoanei, acest fapt a fost infirmat de către A.N. – M.A.I. prin adresa din 29 august 2006. Totodată, a mai reținut Instanța, pârâta a considerat cererea reclamantei ca fiind nelegală și netemeinică în condițiile în care, prin Ordonanța pronunțată în Dosar nr. 595/P/2005, de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Aleșd, s-a constatat că martorii M.M.

și B.F. au declarat în mod nereal în dosarele depuse în temeiul Legii nr. 189/2000, printre care se află și dosarul reclamantei, că au știință de faptul că aceste persoane au fost refugiate. Referitor la susținerea reclamantei că declarațiile celor doi martori ar fi valabile, Instanța a reținut că prin Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ pronunțată, s-a constatat conturarea elementelor infracțiunii de tentativă la înșelăciune și fals în declarații, dispunându-se aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ pentru martorii M.M. și B.F. În atare condiții prima Instanță a apreciat că în speță nu s-a făcut dovada unei persecuții etnice în înțelesul Legii nr. 189/2000.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs O.E., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând, în principal, constatarea nulității hotărârii, aceasta fiind pronunțată cu încălcarea art. 244 C. proc. civ., iar, în subsidiar, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași Instanțe. Prin motivele de recurs, O.E. a susținut că declarațiile celor doi martori sunt valabile în condițiile în care aceștia au fost scoși de sub urmărire penală. S-a mai precizat că deși în primă Instanță a solicitat încuviințarea probei cu alți martori, Instanța, în mod superficial, a respins această solicitare, nereținând în dovedire extrasul din 15 mai 2003 emis de către D.J.A.N.B.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează: Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările și completările ulterioare, de dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu. Prin persoană strămutată în altă localitate conform dispozițiilor H.G.

nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice". În ceea ce privește cauza dedusă judecății, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către reclamantă nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate, acestea nefiind pe deplin convingătoare privind faptul generator de drepturi în litigiu. Or, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) teza 1 C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

În acest scop, judecătorii sunt în drept să pună în discuția părților orice împrejurări care pot duce la lămurirea pricinii și să ordone toate dovezile pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depășească obiectul litigiului. Prin urmare, pentru a stabili cu certitudine incidența prevederilor legale mai sus citate și pentru a vedea astfel dacă reclamanta este îndreptățită la acordarea drepturilor compensatorii trebuiau determinate, fără echivoc, cauza, perioada și împrejurările schimbării de domiciliu a reclamantei. Se constată totodată că nulitatea invocată de recurenta reclamantă nu poate fi reținură, textul de lege invocat neinstituind o obligație, ci o procedură facultativă lăsată la aprecierea Instanței.

În concluzie, în temeiul dispozițiilor art. 313 teza 1 C. proc. civ., Curtea va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași Instanțe, pentru suplimentarea probatoriului prin orice mijloc de dovadă permis de lege în sensul celor mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de O.E. împotriva sentinței nr. 164/CA/2007 - PI din 8 octombrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași Instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2008.