ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5553/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții P.D. și D.P. au chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Sibiu solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună suspendarea executării deciziei de impunere din 28 mai 2010 și a raportului de inspecție fiscală din aceeași dată până la pronunțarea instanței de fond. Pârâta a formulat întâmpinare în care a invocat excepția prematurității acțiunii, cu motivarea că aceasta a fost introdusă înaintea expirării termenului prevăzut pentru formularea contestației administrative.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ. Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 182 din 29 iunie 2010, a admis în parte acțiunea reclamanților P.D. și D.P., a dispus suspendarea executării deciziei de impunere din 28 mai 2010 până la pronunțarea instanței de fond și a respins celălalt capăt de cerere. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele: În speță, sunt întrunite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a putea dispune suspendarea executării actului administrativ anterior individualizat.

În concepția curții de apel, argumentul juridic aparent valabil, care justifică îndeplinirea condiției cazului bine justificat, rezidă în împrejurările de fapt expuse de reclamanți. În concret, instanța de fond a avut în vedere perioada supusă inspecției fiscale (1 iulie 2007 - 31 decembrie 2009), succesiunea modificărilor art. 127 din C. fisc. (prin introducerea alin. (2 1 ) de la data de 1 ianuarie 2010), divergențele cu privire la momentul în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile. În opinia primei instanțe, reclamanții au făcut dovada pagubei iminente prin actele prezentate la dosar și ansamblul circumstanțelor speței. În plus, curtea de apel a luat în apreciere cuantumul sumei aflate în discuție și efectele începerii executării silite asupra apartamentului aflat în proprietatea reclamanților.

Pe de altă parte, prima instanță a arătat faptul că raportul de inspecție fiscală din 28 mai 2010 nu este un act administrativ fiscal pentru a putea fi supus măsurii suspendării, el fiind doar un act preparator al deciziei de impunere. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Sibiu, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acțiunii reclamanților. În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate: Cererea de suspendare a fost formulată prematur, cu alte cuvinte, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru depunerea contestației administrative.

În ceea ce privește fondul cererii de suspendare, recurenta a susținut că partea adversă nu a probat îndeplinirea condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, ceea ce contravine art. 1169 C. civ. La modul concret, recurenta a arătat faptul că intimații nu au făcut dovada începerii executării silite pentru încasarea sumelor înscrise în actele deduse judecății, motiv pentru care nu exista pericolul procedurii unei pagube iminente prin plata unor sume de bani pretins nedatorate sau prin indisponibilizarea și înstrăinarea unor bunuri ale persoanelor fizice. Intimații au formulat întâmpinare în care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Prin decizia de impunere din 28 mai 2010 emisă de recurentă, ca urmare a raportului de inspecție fiscală din aceeași dată, s-a stabilit că intimații sunt debitori cu suma de 521.498 RON, reprezentând TVA, și cu 351.432 RON, cu titlu de majorări de întârziere aferente. Pentru a ajunge la această concluzie, recurenta a stabilit faptul că intimații, în perioada supusă controlului (2007 - 2009), au construit 24 de apartamente în vederea revânzării, respectiv în scopul obținerii de venituri, astfel că operațiunile derulate de cele două persoane fizice intră în categoria activităților economice cu caracter de continuitate, potrivit prevederilor C. fisc.

Într-adevăr, din actele dosarului rezultă că intimații au formulat contestație administrativă împotriva deciziei de impunere anterior individualizată care, însă, nu a fost soluționată până la momentul introducerii cererii de suspendare la instanța de contencios administrativ. În opinia instanței de control judiciar, soluția adoptată de prima instanță cu privire la excepția prematurității cererii este legală, întrucât nu are relevanță juridică faptul că nu s-a împlinit termenul legal pentru soluționarea contestației administrative, ci faptul că a fost respectată condiția parcurgerii procedurii administrative prealabile.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. După cum se cunoaște, suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Mai este de observat că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. În plus, instituția juridică analizată trebuie să ofere cetățeanului o protecție adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează și Legea nr. 554/2004, modificată. Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu. Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională. Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004. În altă ordine de idei, din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Așadar, o primă cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus-citat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. În speța de față, în mod indiscutabil, decizia de impunere din 28 mai 2010 încheiată de D.G.F.P. Sibiu este un act administrativ-fiscal. De asemenea, după cum s-a relevat anterior, în speță, a fost îndeplinită condiția procedurală a recursului administrativ prealabil, impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din legea anterior arătată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În speța de față, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că suntem în prezența unui caz bine justificat, în raport de argumentele prezentate în considerentele sentinței recurate. Însă, în cauză, nu este îndeplinită și condiția prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată. Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ. Putem aprecia că există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor pe care acesta înțelege să le apere. În opinia Înaltei Curți, în cauză, nu s-a făcut dovada existenței pagubei iminente, întrucât nu există dovezi din care să rezulte că s-a demarat procedura executării silite, în temeiul deciziei de impunere solicitată a fi suspendată. Astfel, la dosar s-a depus doar un proces-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile, încheiat la data de 2 martie 2010 de către recurentă.

Pentru a interveni suspendarea executării unui act administrativ este necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, iar în speța de față nu există pericolul producerii unei pagube iminente, motiv pentru care cererea de suspendare nu este admisibilă. Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite recursul, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge cererea de suspendare a deciziei de impunere din 28 mai 2010 emisă de D.G.F.P. Sibiu ca neîntemeiată și va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală împotriva Sentinței nr. 182/CA din 29 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în parte, în sensul că respinge cererea de suspendare a Deciziei de impunere nr. 6638 din 28 mai 2010 ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2010.