ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5553/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții P.D.

și D.P. au chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Sibiu solicitând instanței ca

prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună suspendarea executării

deciziei de impunere din 28 mai 2010 și a raportului de inspecție fiscală din

aceeași dată până la pronunțarea instanței de fond.

Pârâta a formulat

întâmpinare în care a invocat excepția prematurității acțiunii, cu motivarea că

aceasta a fost introdusă înaintea expirării termenului prevăzut pentru

formularea contestației administrative.

Pe fondul cauzei,

pârâta a solicitat respingerea acțiunii, întrucât nu sunt îndeplinite

condițiile impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Curtea de Apel Alba

Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 182 din

29 iunie 2010, a admis în parte acțiunea reclamanților P.D. și D.P., a dispus

suspendarea executării deciziei de impunere din 28 mai 2010 până la pronunțarea

instanței de fond și a respins celălalt capăt de cerere.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut următoarele:

În speță, sunt

întrunite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată,

pentru a putea dispune suspendarea executării actului administrativ anterior

individualizat.

În concepția curții

de apel, argumentul juridic aparent valabil, care justifică îndeplinirea

condiției cazului bine justificat, rezidă în împrejurările de fapt expuse de reclamanți.

În concret, instanța

de fond a avut în vedere perioada supusă inspecției fiscale (1 iulie 2007 - 31

decembrie 2009), succesiunea modificărilor art. 127 din C. fisc. (prin

introducerea alin. (2

1

) de la data de 1 ianuarie 2010), divergențele

cu privire la momentul în care persoanele fizice care efectuează livrări de

bunuri imobile devin persoane impozabile.

În opinia primei

instanțe, reclamanții au făcut dovada pagubei iminente prin actele prezentate

la dosar și ansamblul circumstanțelor speței.

În plus, curtea de

apel a luat în apreciere cuantumul sumei aflate în discuție și efectele

începerii executării silite asupra apartamentului aflat în proprietatea

reclamanților.

Pe de altă parte,

prima instanță a arătat faptul că raportul de inspecție fiscală din 28 mai 2010

nu este un act administrativ fiscal pentru a putea fi supus măsurii

suspendării, el fiind doar un act preparator al deciziei de impunere.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Sibiu, care a solicitat modificarea

sa, în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

În motivarea căii de

atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal,

fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea

contenciosului administrativ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele

critici de nelegalitate:

Cererea de suspendare

a fost formulată prematur, cu alte cuvinte, înainte de expirarea termenului

prevăzut de lege pentru depunerea contestației administrative.

În ceea ce privește

fondul cererii de suspendare, recurenta a susținut că partea adversă nu a

probat îndeplinirea condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

modificată, ceea ce contravine art. 1169 C. civ.

La modul concret,

recurenta a arătat faptul că intimații nu au făcut dovada începerii executării

silite pentru încasarea sumelor înscrise în actele deduse judecății, motiv

pentru care nu exista pericolul procedurii unei pagube iminente prin plata unor

sume de bani pretins nedatorate sau prin indisponibilizarea și înstrăinarea

unor bunuri ale persoanelor fizice.

Intimații au formulat

întâmpinare în care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prin decizia de

impunere din 28 mai 2010 emisă de recurentă, ca urmare a raportului de

inspecție fiscală din aceeași dată, s-a stabilit că intimații sunt debitori cu

suma de 521.498 RON, reprezentând TVA, și cu 351.432 RON, cu titlu de majorări

de întârziere aferente.

Pentru a ajunge la

această concluzie, recurenta a stabilit faptul că intimații, în perioada supusă

controlului (2007 - 2009), au construit 24 de apartamente în vederea

revânzării, respectiv în scopul obținerii de venituri, astfel că operațiunile

derulate de cele două persoane fizice intră în categoria activităților

economice cu caracter de continuitate, potrivit prevederilor C. fisc.

Într-adevăr, din

actele dosarului rezultă că intimații au formulat contestație administrativă

împotriva deciziei de impunere anterior individualizată care, însă, nu a fost

soluționată până la momentul introducerii cererii de suspendare la instanța de

contencios administrativ.

În opinia instanței

de control judiciar, soluția adoptată de prima instanță cu privire la excepția

prematurității cererii este legală, întrucât nu are relevanță juridică faptul

că nu s-a împlinit termenul legal pentru soluționarea contestației

administrative, ci faptul că a fost respectată condiția parcurgerii procedurii

administrative prealabile.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond.

După cum se cunoaște,

suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a

efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși,

formal-juridic, el există.

Mai este de observat

că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de

judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din

punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

În plus, instituția

juridică analizată trebuie să ofere cetățeanului o protecție adecvată împotriva

arbitrariului, ceea ce realizează și Legea nr. 554/2004, modificată.

Pe de altă parte, se

impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumția de

legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul

emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul

exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici, rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este

el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv,

suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când

sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

În altă ordine de

idei, din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată,

rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie

îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ,

parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezența unui caz bine

justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Așadar, o primă

cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a

efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea

act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din actul normativ mai sus-citat, prin noțiunea de act

administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ

emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În speța de față, în

mod indiscutabil, decizia de impunere din 28 mai 2010 încheiată de D.G.F.P.

Sibiu este un act administrativ-fiscal.

De asemenea, după cum

s-a relevat anterior, în speță, a fost îndeplinită condiția procedurală a

recursului administrativ prealabil, impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004,

modificată.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. t) din legea anterior arătată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În speța de față,

Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că suntem în prezența unui

caz bine justificat, în raport de argumentele prezentate în considerentele

sentinței recurate.

Însă, în cauză, nu

este îndeplinită și condiția prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Astfel, conform art.

2 alin. (1) lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă

prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public.

Așadar, paguba

iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui

act administrativ.

Putem aprecia că

există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere

gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor

pe care acesta înțelege să le apere.

În opinia Înaltei

Curți, în cauză, nu s-a făcut dovada existenței pagubei iminente, întrucât nu

există dovezi din care să rezulte că s-a demarat procedura executării silite,

în temeiul deciziei de impunere solicitată a fi suspendată.

Astfel, la dosar s-a

depus doar un proces-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile,

încheiat la data de 2 martie 2010 de către recurentă.

Pentru a interveni

suspendarea executării unui act administrativ este necesară îndeplinirea

cumulativă a condițiilor impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, iar în speța de față nu există pericolul producerii unei pagube

iminente, motiv pentru care cererea de suspendare nu este admisibilă.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ.,

coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va admite

recursul, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge

cererea de suspendare a deciziei de impunere din 28 mai 2010 emisă de D.G.F.P.

Sibiu ca neîntemeiată și va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de D.G.F.P. Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală împotriva Sentinței nr.

182/CA din 29 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în parte, în sensul că respinge cererea de suspendare a Deciziei de

impunere nr. 6638 din 28 mai 2010 ca neîntemeiată.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 10 decembrie 2010.