ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5530/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

Alba-Iulia, secția contencios, administrativ și fiscal, reclamanții B.I.N. și B.E.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice

Sibiu, suspendarea executării deciziei de impunere fiscală din 19 mai 2010 și a

raportului de inspecție fiscală parțială din 19 mai 2010, prin care s-a stabilit

suplimentar în sarcina reclamanților T.V.A. în sumă de 642.822 RON și majorări de

întârziere de 300.689 RON, până la pronunțarea instanței de fond.

În motivarea cererii,

reclamanții au susținut că există un caz bine justificat pentru suspendarea executării

actelor menționate întrucât la data controlului, C. fisc. nu reglementa situațiile

în care persoanele fizice care încheie contracte de vânzare-cumpărare imobile din

patrimoniul personal, devin persoane impozabile din punct de vedere al T.V.A., această

modificare intrând în vigoare la data de 1 ianuarie 2010.

Au mai arătat reclamanții

că încheierea de contracte de vânzare-cumpărare de locuință proprietate personală

nu constituie o activitate economică cu caracter de continuitate, vânzările nerealizându-se

în calitate de comercianți.

A mai arătat reclamantul

că există riscul producerii unui dezechilibru financiar prin punerea în executare

a actului contestat, fiind puși în imposibilitatea rambursării creditelor contractate.

Pârâta a invocat prin

întâmpinare prematuritatea cererii introdusă înaintea expirării termenului prevăzut

pentru formularea contestației administrative, iar, pe fond, respingerea cererii

întrucât nu sunt îndeplinite condițiile suspendării executării actului administrativ,

impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 195/F/CA

din 28 iulie 2010, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios, administrativ

și fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanții B.I.N. și B.E., în

contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Sibiu și a dispus suspendarea executării deciziei

de impunere fiscală din 19 mai 2010, până la pronunțarea instanței de fond. A respins

în rest cererea.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că în considerarea celor două principii incidente în privința

actelor administrative, respectiv al legalității actului și al executării acestuia

din oficiu, suspendarea executării constituie o excepție, putând fi dispusă numai

în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

A mai reținut prima instanță

că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează posibilitatea suspendării

executării actului administrativ fiscal în măsura dovedirii condițiilor cumulative

și anume: existența unui caz bine justificat și a pagubei iminente.

S-a constatat că, având

în vedere perioada supusă inspecției fiscale, succesiunea modificărilor art. 127

C. fisc. prin introducerea alin. (2

1

) doar începând cu 01 ianuarie 2010,

divergențele cu privire la momentul în care persoanele fizice care efectuează livrări

de bunuri imobile devin persoane impozabile, fără a antama fondul, este îndeplinită

condiția existenței cazului bine justificat, din împrejurările cauzei rezultând

indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului fiscal.

S-a mai apreciat că înscrisurile

dosarului și circumstanțele speței atestă, totodată și îndeplinirea condiției privind

iminența pagubei, raportat la cuantumul sumei în discuție și efectele începerii

executării silite asupra apartamentului aflat în proprietatea reclamanților impunându-se

suspendarea executării actului menționat pentru a se evita desfășurarea unor proceduri

judiciare ulterioare.

În final, curtea de apel

a apreciat că raportul de inspecție fiscală a cărui suspendare a executării se solicită

stă la baza emiterii deciziei de impunere fiscală, nefiind un act administrativ

fiscal, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 215 alin. (1) și (2) din

același act normativ, cererea de suspendare a raportului urmând a fi respinsă.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând ca temei legal al recursului dispozițiile

art. 304

1

și 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs

se aduc, în esență, următoarele critici sentinței atacate:

-în mod greșit instanța

de fond a apreciat că este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat

fără să țină seama de faptul că în domeniul fiscal se aplică dispozițiile speciale

prevăzute de Legea nr. 571/2003, privind C. fisc., și nu cele de drept comun, în

ceea ce privește încadrarea reclamanților în categoria persoanelor impozabile, întrucât

au realizat venituri din vânzarea unor apartamente, locuințe individuale, în scopul

de a obține venituri cu caracter de continuitate.

-în ceea ce privește îndeplinirea

condiției referitoare la prevenirea pagubei iminente se arată hotărârea instanței

de fond este greșită, cât timp nu s-a făcut dovada efectivă a începerii executării

silite asupra conturilor bancare ale intimaților sau asupra bunurilor care compun

averea comună, astfel că nu s-a dovedit existența unui prejudiciu în ceea ce-i privește

pe reclamanți.

Intimații-reclamanți au

formulat întâmpinare prin care au combătut criticile recurentei și au solicitat

respingerea recursului ca nefondat, menționând că soluția atacată este temeinică

și legală , fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ

fiscal menționat.

Înalta Curte de Casație

și Justiție analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile

care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente cât și din perspectiva

prevederilor art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ., apreciază că acesta

este fondat.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „ în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice

care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate

să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.

Deci, pentru a admite

o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă

generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze

îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de art. 14 alin. (1) menționat,

suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

Îndeplinirea condițiilor

cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului,

care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor

de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare

a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube

în cazul particular supus evaluării.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare

legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra

legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra

legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări

sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării,

pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea

fondului litigiului.

După cum se constată,

prima instanță, soluționând cererea de suspendare a apreciat că divergențele cu

privire la momentul în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri

imobile devin persoane impozabile justifică îndeplinirea condiției referitoare la

cazul bine justificat.

Însă, această apreciere

este eronată și nu prezintă caracterul unei îndoieli serioase asupra legalității

actului administrativ fiscal care să răstoarne prezumția de legalitate a acestuia,

cu ocazia cercetării sumare a aparenței dreptului, astfel cum impun dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. t) menționate anterior.

De altfel, în speță, motivele

și susținerile invocate de intimații-reclamanți nu fac dovada îndeplinirii condiției

cazului bine justificat ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus

judecății.

Prin urmare, în mod greșit

instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiția „cazului bine justificat”,

cu atât mai mult cu cât în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau

împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ fiscal fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul instanței

care va soluționa eventuala cerere referitoare la anularea Deciziei de impunere

din 19 mai 2010.

Cât privește criticile

referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum a fost definită

în art. 1 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea,

că argumentele reținute în sentința atacată sunt nefondate, pentru că paguba iminentă

nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente.

Intimații-reclamanți nu

a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în

sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior

în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului

de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei

pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, în cazul actelor

administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei

sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită

și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective conduce la producerea

unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia

că această cerință este presupusă în majoritatea actelor administrative din această

categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării

executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.

De asemenea, nici susținerile

potrivit cărora începerea procedurii executării silite asupra bunurilor din patrimoniul

intimaților-reclamanți nu se încadrează în definiția pagubei iminente întrucât această

procedură nu i-a lipsit pe aceștia de folosința bunului imobil.

În concluzie, în raport

de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că sunt îndeplinite

cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ

fiscal în cauză, astfel că va fi reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I,

alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentința recurată și va

respinge cererea de suspendare formulată de reclamanți ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de D.G.F.P. Sibiu, împotriva sentinței nr. 195F/CA din 28 iulie 2010 a Curții de

Apel Alba-Iulia, secția contencios, administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată

și respinge cererea de suspendare formulată de reclamanții B.I.N. și B.E., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 decembrie 2010.