ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5530/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios, administrativ și fiscal, reclamanții B.I.N. și B.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, suspendarea executării deciziei de impunere fiscală din 19 mai 2010 și a raportului de inspecție fiscală parțială din 19 mai 2010, prin care s-a stabilit suplimentar în sarcina reclamanților T.V.A. în sumă de 642.822 RON și majorări de întârziere de 300.689 RON, până la pronunțarea instanței de fond. În motivarea cererii, reclamanții au susținut că există un caz bine justificat pentru suspendarea executării actelor menționate întrucât la data controlului, C. fisc.

nu reglementa situațiile în care persoanele fizice care încheie contracte de vânzare-cumpărare imobile din patrimoniul personal, devin persoane impozabile din punct de vedere al T.V.A., această modificare intrând în vigoare la data de 1 ianuarie 2010. Au mai arătat reclamanții că încheierea de contracte de vânzare-cumpărare de locuință proprietate personală nu constituie o activitate economică cu caracter de continuitate, vânzările nerealizându-se în calitate de comercianți. A mai arătat reclamantul că există riscul producerii unui dezechilibru financiar prin punerea în executare a actului contestat, fiind puși în imposibilitatea rambursării creditelor contractate.

Pârâta a invocat prin întâmpinare prematuritatea cererii introdusă înaintea expirării termenului prevăzut pentru formularea contestației administrative, iar, pe fond, respingerea cererii întrucât nu sunt îndeplinite condițiile suspendării executării actului administrativ, impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Prin sentința nr. 195/F/CA din 28 iulie 2010, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios, administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanții B.I.N. și B.E., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Sibiu și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere fiscală din 19 mai 2010, până la pronunțarea instanței de fond. A respins în rest cererea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în considerarea celor două principii incidente în privința actelor administrative, respectiv al legalității actului și al executării acestuia din oficiu, suspendarea executării constituie o excepție, putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. A mai reținut prima instanță că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează posibilitatea suspendării executării actului administrativ fiscal în măsura dovedirii condițiilor cumulative și anume: existența unui caz bine justificat și a pagubei iminente. S-a constatat că, având în vedere perioada supusă inspecției fiscale, succesiunea modificărilor art. 127 C. fisc.

prin introducerea alin. (2 1 ) doar începând cu 01 ianuarie 2010, divergențele cu privire la momentul în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile, fără a antama fondul, este îndeplinită condiția existenței cazului bine justificat, din împrejurările cauzei rezultând indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului fiscal. S-a mai apreciat că înscrisurile dosarului și circumstanțele speței atestă, totodată și îndeplinirea condiției privind iminența pagubei, raportat la cuantumul sumei în discuție și efectele începerii executării silite asupra apartamentului aflat în proprietatea reclamanților impunându-se suspendarea executării actului menționat pentru a se evita desfășurarea unor proceduri judiciare ulterioare.

În final, curtea de apel a apreciat că raportul de inspecție fiscală a cărui suspendare a executării se solicită stă la baza emiterii deciziei de impunere fiscală, nefiind un act administrativ fiscal, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art. 215 alin. (1) și (2) din același act normativ, cererea de suspendare a raportului urmând a fi respinsă. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând ca temei legal al recursului dispozițiile art. 304 1 și 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs se aduc, în esență, următoarele critici sentinței atacate: -în mod greșit instanța de fond a apreciat că este îndeplinită condiția referitoare la cazul bine justificat fără să țină seama de faptul că în domeniul fiscal se aplică dispozițiile speciale prevăzute de Legea nr. 571/2003, privind C. fisc., și nu cele de drept comun, în ceea ce privește încadrarea reclamanților în categoria persoanelor impozabile, întrucât au realizat venituri din vânzarea unor apartamente, locuințe individuale, în scopul de a obține venituri cu caracter de continuitate. -în ceea ce privește îndeplinirea condiției referitoare la prevenirea pagubei iminente se arată hotărârea instanței de fond este greșită, cât timp nu s-a făcut dovada efectivă a începerii executării silite asupra conturilor bancare ale intimaților sau asupra bunurilor care compun averea comună, astfel că nu s-a dovedit existența unui prejudiciu în ceea ce-i privește pe reclamanți.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au combătut criticile recurentei și au solicitat respingerea recursului ca nefondat, menționând că soluția atacată este temeinică și legală , fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal menționat. Înalta Curte de Casație și Justiție analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente cât și din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ., apreciază că acesta este fondat.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „ în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”. Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de art. 14 alin. (1) menționat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

Îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării. Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

După cum se constată, prima instanță, soluționând cererea de suspendare a apreciat că divergențele cu privire la momentul în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile justifică îndeplinirea condiției referitoare la cazul bine justificat. Însă, această apreciere este eronată și nu prezintă caracterul unei îndoieli serioase asupra legalității actului administrativ fiscal care să răstoarne prezumția de legalitate a acestuia, cu ocazia cercetării sumare a aparenței dreptului, astfel cum impun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) menționate anterior. De altfel, în speță, motivele și susținerile invocate de intimații-reclamanți nu fac dovada îndeplinirii condiției cazului bine justificat ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiția „cazului bine justificat”, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ fiscal fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul instanței care va soluționa eventuala cerere referitoare la anularea Deciziei de impunere din 19 mai 2010. Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum a fost definită în art. 1 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente.

Intimații-reclamanți nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004. De asemenea, nici susținerile potrivit cărora începerea procedurii executării silite asupra bunurilor din patrimoniul intimaților-reclamanți nu se încadrează în definiția pagubei iminente întrucât această procedură nu i-a lipsit pe aceștia de folosința bunului imobil.

În concluzie, în raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ fiscal în cauză, astfel că va fi reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentința recurată și va respinge cererea de suspendare formulată de reclamanți ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. Sibiu, împotriva sentinței nr. 195F/CA din 28 iulie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios, administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și respinge cererea de suspendare formulată de reclamanții B.I.N. și B.E., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 decembrie 2010.