ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea nr. 3/I/P din Camera de Consiliu din data de 2 august 2012, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, arestarea preventivă a inculpatului V.I.S., pe o durată de 29 zile începând cu 2 august 2012 până la 30 august 2012 inclusiv. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că prin rezoluția din data de 1 august 2012 a Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea s-a început urmărirea penală față de învinuitul V.I.S. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită în formă continuată prev. de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu ref. la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că în perioada decembrie 2011 - iulie 2012, în calitate de ofițer de poliție judiciară cu gradul profesional de inspector de poliție în cadrul I.P.J. Vâlcea, Serviciul de Investigare a Fraudelor, a pretins în mai multe rânduri și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, de la denunțătorul M.C., suma de 2.000 euro, 2.000 RON ori diferite sume de bani fără a preciza cuantumul acestora pentru a urgenta cercetările în dosarul penal constituit în urma plângerii penale înregistrat sub nr. P/30001180/21 aflat în instrumentarea sa cât și pentru soluționarea favorabilă a acestui dosar penal, fiind prins în flagrant la data de 1 august 2012 în timp ce a primit de la denunțător cu titlu de mită suma de 500 euro, pretinsă anterior.

Prin ordonanța Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea din aceeași dată s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpatului. Învinuitul V.I.S. a fost reținut, pentru 24 de ore, prin ordonanța din 01 august 2012, orele 15 00 , emisă de către organele de urmărire penală din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea. Instanța de fond a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., existând indicii temeinice că inculpatul a săvârșit fapta pentru care este cercetat, toate aceste aspecte conducând la concluzia că în cauză se impune arestarea preventivă a inculpatului V.I.S.

În opinia instanței de fond măsura privativă de libertate este legitimă conformându-se și prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin aceea că există suspiciunea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârșit infracțiunea pentru care este cercetat, că există motive pertinente și suficiente care să justifice măsura arestării preventive și că durata acestei măsuri nu depășește un termen rezonabil. Luarea unei alte măsuri preventive față de acesta - alta decât cea a arestării apare ca nejustificată. Infracțiunea pentru care este cercetat este gravă, iar interesul public de înfăptuire justiției și asigurarea bunei desfășurări a urmăririi penale primează față de regula cercetării unei persoane în stare de libertate, instanța apreciind că scopul măsurilor preventive, prevăzut de art. 136 C. proc.

pen. interpretat în conformitate cu art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, impune necesitatea luării măsurii arestării preventive. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul V.I.S., solicitând în principal, revocarea măsurii arestării preventive iar în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură mai puțin restrictivă. Analizând legalitatea și temeinicia încheierii penale recurate prin prisma motivelor de recurs precum și din oficiu conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, în deplină concordanță cu dispozițiile art. 143 alin. (1) C. pen. și 148 C. pen., precum și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recursul fiind nefondat pentru următoarele considerente: Legiuitorul român prin intermediul normelor prevăzute în C. proc.

pen. a condiționat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare, expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen. Odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenției Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat și condiția conformității dreptului intern cu exigențele art. 5 parag. 1 lit. c) al Convenției, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.

Dispozițiile Convenției fac trimitere, în primul rând, în ceea ce privește luarea măsurii arestării preventive, la legislația națională, consacrând obligația de a fi respectate atât normele de fond, cât și cele de procedură prevăzute de către aceasta; dar, cu toate acestea, Curtea a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenției, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispozițiilor dreptului intern, ci, este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu prevederile Convenției, inclusiv cu principiile generale pe care aceasta, deși nu le enunță expres, le conține în mod implicit.

În mod corect prima instanță a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 143 alin. (1) și art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv că sunt indicii temeinice privind săvârșirea de către inculpat a unei fapte pentru care legea penală prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică. Din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, respectiv infracțiunea de luare de mită în formă continuată prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen. Indiciile temeinice privind comiterea faptei rezultă din declarațiile martorului denunțător M.C., procesul - verbal privind efectuarea de verificări în bazele de date ale Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date și ale Direcției Generale Resurse Umane din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, procesul-verbal de înregistrare a seriilor bancnotelor, procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, procese-verbale de redare a discuțiilor ambientale înregistrate. Totodată, mai trebuie reținut că potrivit dispozițiilor art. 68 1 C. proc. pen., art. 139 și 160 b C. proc. pen., măsurile preventive necesită existența presupunerii rezonabile privind săvârșirea faptei imputate inculpatului, iar față de probatoriul administrat până în acest moment există date care susțin acest fapt.

În cauză sunt incidente dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., acuzele ce planează asupra acestuia vizează o infracțiune sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind circumstanțele reale reținute drept cadru al comiterii faptei, natura acesteia și rezonanța publică. Analizând cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate, Înalta Curte apreciază că, din perspectiva scopului măsurilor preventive, astfel cum este definitiv de art. 136 C. proc. pen., prin raportare la stadiul fazei de urmărire penală dar și la gravitatea faptei comise, circumstanțele personale pozitive ce caracterizează inculpatul nu sunt de natură să diminueze pericolul pentru ordinea publică cu consecința punerii în libertate a acestuia.

Ca atare, Înalta Curte apreciază că, în acest stadiu al anchetei penale, nu se impune adoptarea unei alte măsuri preventive neprivative de libertate, individualizarea măsurii preventive fiind în strictă concordanță cu criteriile prevăzute de art. 136 alin. ultim C. proc. pen. Așa fiind, Înalta Curte constatând legalitatea și temeinicia încheierii pronunțate de Curtea de Apel, urmează a respinge, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul V.I.S. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V. I. S. împotriva încheierii nr. 3/I/P din Camera de Consiliu din data de 2 august 2012 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 377/35/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerlui Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 august 2012.