ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 11.12.2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4073/2012

HOTĂRÂRE
11.12.2012
CAMERĂ
penal
RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2012
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză 
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4073/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Suceava, prin Sentința penală nr. 152 din 12 octombrie 2011 a condamnat pe inculpații:

- M.V. (fiul lui M. și M.) la 3 luni închisoare, pentru instigare, prevăzută de art. 25 C. pen., la infracțiunea de dare de mită prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 lit. a), art. 6, art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 și cu aplicarea art. 74 lit. a), c) și art. 76 lit. e) C. pen., precum și la 5 luni închisoare pentru infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 1 lit.  a), c),  art. 6, art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a), c) și art. 76 lit. e) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) raportat la art. 34 lit. b) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor și aplicarea pedepsei cea mai grea, 5 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (2) și a art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b), c) C. pen.

În temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 2 ani și 5 luni, stabilit potrivit art. 82 C. pen.

Inculpatului i s-a atras atenția asupra consecințelor prevăzute de art. 83 și următoarele C. pen.

Potrivit art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei, s-a dispus și suspendarea executării pedepselor accesorii.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de determinare a mărturiei mincinoase, prevăzută de art. 261 C. pen., în cauză, potrivit art. 124 C. pen., intervenind prescripția specială a răspunderii penale;

- C.G. (fiul lui T. și S.) la 10 luni închisoare, pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 1 lit. a), c) art. 6, 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 lit.  a), c),  art. 76 lit. c) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (2) și a art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.

În temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata termenului de încercare de 2 ani și 10 luni, stabilit conform art. 82 C. pen.

Inculpatului i s-a atras atenția asupra consecințelor prevăzute de art. 83 și următoarele C. pen.

Potrivit art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus ca pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei, să se suspende și executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 254 alin. (3) C. pen., s-a dispus confiscarea de la acest inculpat a sumei de 120 euro sau echivalentul în RON la cursul oficial al BNR de la data plății.

Pentru a pronunța sentința, s-au reținut următoarele:

La 02 decembrie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, prin ordonanță, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privindu-i pe M.V. și C.G., la Parchetul Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, competența fiind atrasă de calitatea celor doi, lucrător vamal primul și agent al poliției de frontieră, secundul.

Actele premergătoare reținuseră că, C.G., agent poliție de frontieră la Punctul de Trecere Frontieră Petea, la 06 septembrie 2003 a primit de la denunțătorul A.G., suma de 100 euro și, ulterior, i-a mai cerut 20 de euro pentru a nu-și îndeplini corespunzător atribuțiile funcționale și ca atare, i-a permis să introducă în țară autoturismul S. înmatriculat în Franța, fără plata garanțiilor vamale. A.G. fusese instigat să remită sumele de către lucrătorul vamal M.V.

În fapt, se reținuse că A.G. și soția sa, A.M., la 28 august 2003, cumpăraseră, cu suma de 2000 euro, autoturismul menționat, an de fabricație 1996, culoarea albastru, serie șasiu 0001, număr de înmatriculare francez.

La 04 septembrie 2003, cei doi, împreună cu I.N., tatăl lui A.G. și A.V. și F., părinții lui A.M., îmbarcați în vehicul s-au îndreptat spre România, la PTF Petea, ei ajungând spre orele 23:00 din seara de 05 septembrie 2003.

Intrând în PTF Petea, A.G. a oprit autoturismul lângă toneta agentului de poliție S.A.T., acestuia prezentându-i spre control, documentele vehiculului și pașapoartele ocupanților mașinii.

Verificând documentele, agentul amintit a constatat că deținătorul mașinii nu avea rezidența în Franța și, ca atare, legal, nu avea dreptul să introducă în țară vehiculul decât în urma achitării garanției vamale.

Recunoscând că nu este rezident francez și nici stabilit cu domiciliul în Franța, A.G. s-a angajat să achite garanția vamală, pentru aceasta el deplasându-se în incinta biroului vamal. Aici a aflat că suma ce trebuia plătită ajungea până la aproximativ 60 milioane lei vechi. Neavând decât valută, iar vama nu-i putea accepta decât plata în RON, A.G., întâlnindu-l pe M.V., lucrător vamal de serviciu pe sensul de intrare în țară și pe care l-a recunoscut a-i fi consătean, acesta l-a întrebat ce probleme are.

Aflând situația, M.V. i-a recomandat să nu plătească garanția vamală, să aștepte până când la toneta poliției de frontieră va veni un polițist "înalt și chel", acestuia "să-i dea dreptul" pentru că trebuie să "trăim și noi". Ca atare, A.G. a înțeles că trebuie să dea polițistului menționat, suma de 100 euro pentru ca acesta, la rândul lui, să-i permită intrarea în țară a autoturismului fără achitarea garanției vamale.

Reîntorcându-se la mașina parcată în incinta punctului, A.G. le-a spus soției și socrilor săi (tatăl lui, I.N., nefiind de față), cele întâmplate și discuția avută cu M.V.

Spre orele 03:00. A.G. a observat că la toneta indicată de M.V., s-a prezentat polițistul descris de acesta, respectiv C.G.. Luând o bancnotă de 100 euro, A.G. a pus-o între coperțile pașaportului lui, a luat pașapoartele celorlalți, a rulat vehiculul până în dreptul tonetei și după ce a coborât, i-a dat polițistului documentele mașinii și pașapoartele.

În timp ce verifica documentele, C.G. i-a spus lui A.G. că "(…) despre aceasta (…) știu mai mulți, și să-i dea încă 20 de euro".

Conformându-se cererii, A.G. a mai dat cei 20 de euro, despre aceasta cunoscând toți cei din vehicul.

Darea celor două sume în euro a fost văzută de A.M., A.V. și A.F.

Luând întreaga sumă, C.G. a aplicat pe pașapoarte ștampila de intrare în țară și i-a înapoiat lui A.G. documentele.

Aflat în permanență lângă autoturism, M.V. nu a efectuat controlul vamal, ci l-a întrebat pe A.G. numai dacă are ceva de declarat.

La 09 septembrie 2003, aflat la volumul autoturismului, A.G. a fost oprit în trafic de autoritățile vamale între localitățile Satu Mare - Livada, ocazie în care, controlat fiind, i s-a înmânat adeverință de reținere a autoturismului, acesta a fost indisponibilizat, la fel și cheia de contact, în vederea clarificării situației vamale.

Condus fiind la IJPF Satu Mare pentru a detalia împrejurările în care a introdus în țară autoturismul, A.G. a declarat cele deja menționate, despre acestea încheindu-se proces-verbal. La aceeași dată, lucrătorii de poliție au întocmit procesul-verbal de consemnare a denunțului oral format de A.G.

Tot în luna septembrie 2003, pe perioada audierilor la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, M.V. le-a cerut martorilor A.G., A.M., A.V. și A.F. să-și modifice ceea ce declaraseră și să susțină că A.G. nu a dat nicio sumă de bani polițistului de frontieră, în schimb, el oferindu-se să le achite contravaloarea autoturismului ridicat.

Martorii menționați nu au dar curs cererii, M.V. continuând însă să-i determine astfel, sens în care l-a atras și pe fratele lui, N.M. Acesta, deplasându-se la domiciliile martorilor, pe soții A. negăsindu-i, l-a abordat direct pe I.N. "N.", pe acesta încercând să-l convingă să-și determine fiul să-și modifice declarațiile date la poliție și la procuror. În acest sens, sunt relevante convorbirile telefonice transcrise, avute de cei doi frați la 22 septembrie 2003, orele 17:59, orele 19:29; orele 20:07, orele 11:17. În aceeași zi, la ora 13:41, M.V., apelând o femeie, își manifestă îngrijorarea că "(… ) nu și-a schimbat măgaru’ acela declarația, l-a mințit pe M., o S., mie nu mi-a dat nimic" și totodată, indignarea că a avut de-a face cu "jegoși de ăștia, de ultimă speță".

La 07 decembrie 2006, Ș.C., conducător auto la Serviciul Teritorial Satu Mare a denunțat că la 06 decembrie 2006, în fața sediului Tribunalului Satu Mare a fost abordat de M.V., acesta cerându-i să intervină pe lângă procurorul I.M., această intervenție prin oferirea și a unei sume de bani, neprecizată, pentru ca respectivul procuror să soluționeze favorabil dosarul penal în care el și un lucrător de poliție de frontieră, cercetați pentru fapte de corupție, să nu fie trimiși în judecată. M.V. s-a susținut, a indicat că cererea lui îl viza și pe C.G.

Intervenții în sensul arătat, M.V. le-a făcut și pe lângă F.N.S., amic al procurorului, acesta informând însă organele judiciare.

La 18 decembrie 2006, M.V. l-a abordat din nou pe Ș.C., și-a reînnoit propunerea afirmând că o soluție favorabilă îi este necesară pentru continuarea activității de lucrător vamal la Biroul Halmeu, aceasta și pentru că, începând cu 01 ianuarie 2007 știa că Biroul Vamal Petea își înceta activitatea.

La 10 ianuarie 2007, în sediul Biroului Teritorial Satu Mare al Direcției Naționale Anticorupție, prezent fiind pentru audieri, M.V. i-a promis procurorului I.M., titularul celor două dosare care-l vizau (cel din cauză și un altul pentru infracțiunile de luare de mită și abuz în serviciu) suma de 15.000 euro pentru soluții de netrimitere în judecată, el spunându-i că banii îi va da prin intermediul "bătrânului" la o dată ulterioară.

Faptic, prudent fiind, M.V. nu a spus suma, ci pe un bilet a scris "15.000", l-a recuperat și i-a dat de înțeles procurorului că îi va da ulterior, cum s-a arătat. Derularea situației a fost înregistrată ambiental, sens în care la dosar s-a depus procesul-verbal de redare. În finalul discuției, s-a convenit ca M.V. să revină la 12 ianuarie 2007, când problema urma să se rezolve. Anterior datei de 10 ianuarie 2007, M.V. l-a invitat la o întrevedere pe Ș.C., acestuia spunându-i că "se va duce să rezolve problema cu el", dar îi este frică să nu fie înregistrat, temerea fiindu-i transmisă interlocutorului, acesta însă ferindu-se să se angajeze sau să răspundă. Discuția a fost, de asemenea, înregistrată ambiental.

La 11 ianuarie 2007, întâlnindu-se cu procurorul, M.V. a precizat explicit că suma propusă este pentru ambele persoane cercetate, că el nu este preocupat de bani, dar este îngrijorat în ce privește locul remiterii ei, în acest sens propunându-i Ungaria, unde autoritățile române nu aveau competență să efectueze acte de procedură. Procurorul a refuzat și a insistat ca întâlnirea să aibă loc la 12 ianuarie 2007, la sediul Biroului Teritorial DNA Satu Mare.

La 12 ianuarie 2007, M.V. nu a dat suma de bani și a propus ca în vederea dării ei, el să ia legătura cu procurorul.

Intervenirea celor arătate l-a determinat pe procurorul I.M. să se abțină, dosarele fiind repartizate spre instrumentare altui procuror.

Inculpatul M.V. nu a recunoscut săvârșirea faptelor. C.G., cu referire la fapta din 06 septembrie 2003 a declarat că își amintește că în autoturism se aflau patru persoane, dar el nu avea atribuții de serviciu să ceară achitarea garanției vamale și nu putea să interzică intrarea în țară a unui cetățean român.

Împotriva sentinței au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava și cei doi inculpați.

Parchetul a criticat sentința numai în ce privește netemeinicia pedepselor aplicate inculpaților, atât cu privire la cuantumul acestora, cât și cu privire la modalitatea de executare.

În motivarea apelului, parchetul a susținut că inculpatul M.V. a săvârșit trei infracțiuni cu grad ridicat de pericol social, astfel că reținerea, în ce-l privește, a circumstanțelor atenuante, nu este justificată, inculpatul, pe parcursul procesului penal el nu a cooperat, pedeapsa rezultantă, de numai 5 luni închisoare suspendată condiționat nefiind în măsură să realizeze scopul ei, astfel cum prevede art. 52 C. pen.

Referitor inculpatului C.G., parchetul a arătat că, de asemenea, în ce-l privește reținerea de circumstanțe atenuante nu este raportată la persoana sa, agent de poliție de frontieră, la gradul de pericol social al faptei, toate acestea trebuind să conducă la aplicarea unei pedepse care să realizeze scopul de constrângere, prevenție și reeducare, acesta putându-se atinge numai prin privare de libertate.

Inculpatul C.G. a criticat sentința pentru nelegala sa condamnare, el susținând că se impune fie achitarea sa, probele administrate nu sunt certe, sigure, complete, ca atare, față de sine este aplicabilă regula în dubio pro reo, fie restituirea dosarului la procuror pentru refacerea urmăririi penale conform art. 332 alin. (2) C. proc. pen.

În dezvoltarea apelului, inculpatul a susținut că hotărârea nu este motivată, s-a dat credit numai probelor de la urmărirea penală administrate în faza actelor premergătoare, cercetarea judecătorească nu s-a realizat prin ascultarea nemijlocită a tuturor martorilor, ceea ce înseamnă că i s-a încălcat dreptul la apărare și dreptul la proces echitabil, astfel cum, constant, a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului și instanța supremă, procedeul instanței de fond de a recurge la aplicarea art. 327 alin. (3) C. proc. pen. în ce-i privește pe martorii A.G. și A.M. nu este legal, probatoriul nu a fost corect apreciat, există martori care, deși s-au aflat în apropierea tonetei la data presupusei fapte, au declarat că el nu a cerut o sumă de bani și nici nu au văzut ca să-i fi fost dați bani, în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., în modalitatea reținută, el neavând atribuții de a percepe sau consemna garanții vamale, ca polițist de frontieră el avea numai îndatorirea de a controla pașapoartele și celelalte documente pentru trecerea frontierei de stat române, autoritatea vamală având obligația controlului vamal, încadrarea juridică a faptei în alin. (2) nu este legală, procurorul I.M. este incompatibil, a fost pe rând, denunțător, făptuitor, martor, organ de urmărire penală, deci actele procedurale întocmite de acesta în intervalul 10 ianuarie 2007 - 16 februarie 2007 sunt nule, rechizitoriul a fost întocmit cu încălcarea prevederilor art. 262 alin. (1) C. proc. pen. pentru că nu i s-a prezentat materialul de urmărire penală în condițiile în care el ceruse chiar în cuprinsul procesului-verbal să fie confruntat cu persoanele din autoturism, dar procurorul s-a pronunțat abia ulterior, astfel că nu a avut posibilitatea de a face plângere și a omis să se pronunțe asupra probelor depuse în apărare, ceea ce înseamnă nulitatea absolută a rechizitoriului, astfel cum prevede art. 262 C. proc. pen., urmărirea penală nefiind completă. Totodată, inculpatul a susținut că în ce privește fapta, actele de urmărire penală, nelegal, au fost efectuate de ofițerii de poliție judiciară din cadrul DNA și DGA, textele normative (O.U.G. nr. 43/2002, art. 22 din Legea nr. 78/2000) impunând ca urmărirea penală să fie realizată de procuror, delegarea neînsemnând modificarea competenței organului de urmărire penală, în cauză mijloacele de probă obținute nelegal impunându-se a fi înlăturate. De asemenea, pentru că față de el urmărirea penală s-a pus în mișcare doar prin rechizitoriu, se impunea a fi ascultat înainte de terminarea cercetării, în prezența avocatului, ceea ce înseamnă că inculpatului i s-a încălcat dreptul la apărare și a fost vătămat. Același drept, susține inculpatul, i-a fost încălcat și pe considerentul că la urmărirea penală și la datele de 22 și 24 ianuarie 2008 nu i s-a adus la cunoștință că are dreptul să nu facă declarație.

În continuare, inculpatul motivează că la data presupusei infracțiuni avea calitatea de agent de poliție, calitate care nu atrăgea competența Direcției Naționale Anticorupție, urmărirea penală, deci a fost efectuată de un organ necompetent, remediul procesual fiind restituirea dosarului pentru refacerea urmăririi penale astfel cum prevede art. 332 alin. (2) C. proc. pen.

În final, inculpatul susține că judecătorul fondului nu s-a pronunțat cu privire la probele aduse în apărarea sa, iar cheltuielile judiciare la care a fost obligat nu au fost apreciate corect și obiectiv.

Inculpatul M.V., în apelul declarat, a criticat sentința pentru nemotivare în sensul că aceasta nu cuprinde, în totalitate, răspuns la apărările sale, iar cu privire la pretinsa infracțiune de dare de mită denunțată de martorul denunțător I.M., motivarea nu există.

În continuare, apelantul susține că în mod nelegal, prin încheierea din 10 decembrie 2008, s-a respins cererea sa de restituire a cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale, aceasta, în parte, fiind realizată de un organ necompetent în sensul că denunțătorul procuror și după data denunțului (10 ianuarie 2007) a continuat să facă acte de urmărire penală (procese-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice interceptate, începerea urmăririi penale față de coinculpatul C.G.), iar instanța, formal a invalidat procesele-verbale amintite, aceste probe însă sunt nule și se impunea restituirea dosarului la parchet.

În ceea ce privește stabilirea situației de fapt și vinovăției sale pentru infracțiunile reținute în rechizitoriu, inculpatul a cerut achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. (faptele nu există), din declarațiile martorilor I.N. și A.M., nereieșind, cu certitudine, că el a discutat cu A.G. și acestuia i-ar fi indus ideea că pentru a introduce mașina în țară fără plata garanției vamale, trebuie să dea mită, iar martorul A.V., la 22 septembrie 2003 și 29 decembrie 2006 nu a declarat că el s-a întâlnit cu A.G., la fel martora A.F., fiind, deci surprinzător că aceștia nu au declarat aspecte privitoare la presupusa discuție, aceștia fiind și în dușmănie cu familia sa. Pentru aceste considerente inculpatul a solicitat înlăturarea declarațiilor întrucât acestea nu satisfac exigențele prevăzute în art. 67 alin. (2) C. proc. pen. În ce privește declarația denunțătorului, aceasta are valoare condiționată pentru că el a urmărit numai recuperarea autoturismului lui. În plus, declarația, nu este reținută ca probă în sensul art. 64 alin. (1) C. proc. pen., a fost dată în fața actelor premergătoare și, deci, trebuie înlăturată, la fel, declarația martorei A.M.

În ce privește încadrarea juridică, apelantul a susținut că nu se indică, concret, în ce a constat acțiunea lui de determinare a denunțătorului de a da mită și nu s-a analizat preexistența hotărârii denunțătorului de a comite fapta - în condițiile în care el și martorii au declarat că nu a avut unde să schimbe bani pentru că toate casele de schimb valutar erau închise.

Privind infracțiunea prevăzută de art. 261 C. pen., declarațiile martorilor ridică îndoială, el, personal, nepromițând lui I.N. sau fiului lui vreo sumă de bani sau contravaloarea mașinii și nici nu i-a constrâns sau corupt, impunându-se achitarea tot pe considerentul că fapta nu există.

În ce privește a treia faptă, respectiv că i-ar fi promis procurorului I.M. suma de 15000 euro pentru ca acesta să dispună o soluție de netrimitere în judecată, declarațiile martorului F.M.S. nu au relevanță, iar cele ale lui Ș.C. și I.M., nu sunt credibile, fiind evidentă provocarea lui, cei doi s-au înțeles, procurorul l-a asigurat, constant, că nu este înregistrat ambiental chiar dacă denunțul ar fi adevărat, procurorul nu a respins ceea ce se presupune că el a oferit, ci dimpotrivă, i-a solicitat noi întâlniri, aceasta însemnând că a încercat să-l determine să săvârșească o infracțiune cu scopul de a obține probe, fiind nerespectate, deci, art. 68 alin. (2) C. proc. pen., în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunțându-se în mai multe cauze. În plus, denunțătorii sunt rude, chiar Ș.C., la cercetarea judecătorească arătând că soția lui este verișoară a procurorului.

Referitor promisiunii, probele nu au stabilit că a fost vorba de o sumă de bani sau că el ar fi avut inițiativa oferirii nici direct, nici prin intermediul celuilalt denunțător.

În ce privește probele, inculpatul a susținut că acestea, cu referire la interceptări și autorizarea lor, s-au făcut de o instanță necompetentă material, autorizarea, legal, revenind curții de apel, nu tribunalului, cum s-a procedat în cauză.

În final, judecătorul fondului, confruntat cu problemele de fond și de drept enunțate, trebuia să constate că în ce-l privește, nu a fost răsturnată prezumția de nevinovăție și, deci, existând dubiu, condamnarea lui este nelegală.

Curtea de Apel Suceava, prin Decizia penală nr. 22 din 29 februarie 2012 a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinței.

Decizia instanței de apel a fost atacată cu recursuri de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava și de cei doi inculpați.

Recursul declarat de parchet este motivat pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., pedepsele aplicate ambilor inculpați fiind netemeinic individualizate atât cu privire la întinderea lor, cât și cu privire la modalitatea de executare.

Inculpatul C.G. a criticat decizia instanței de apel pe cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 2, pct. 9, pct. 10, pct. 12, pct. 17 și pct. 172 C. proc. pen., dezvoltarea lor regăsindu-se în încheierea de la termenul de judecată din 27 noiembrie 2012. În recurs, inculpatul solicită achitarea sa întrucât nu a fost răsturnată prezumția de nevinovăție sau restituirea dosarului la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Inculpatul M.V., în recurs, criticând ambele hotărâri a indicat ca fiind cazuri de casare, cele prevăzute în art. 385

9

pct. 1, 2, 9, 10, 172 și 18 C. proc. pen., și acestea fiind dezvoltate în încheierea menționată.

Recursurile nu sunt fondate pentru considerentele ce se vor detalia.

Referitor cazului de casare invocat în recursul parchetului, instanța de fond, soluția sa, și sub acest aspect fiind menținută de instanța de prim control judiciar, orientându-se la pedepsele de 5 luni închisoare în ce-l privește pe inculpatul M.V. și de 10 luni închisoare pentru inculpatul C.G., pentru ambii executarea pedepselor fiind suspendată condiționat, reținând circumstanțe atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen., a avut în vedere și a motivat că inculpații au avut o conduită bună anterior săvârșirii faptelor și s-au prezentat la chemările organului judiciar.

Faptul că inculpații nu au recunoscut săvârșirea faptelor, nu constituie, în ce-i privește, un comportament procesual imputabil, ei având dreptul să uzeze de apărările considerate a le fi favorabile în condițiile în care, potrivit art. 66 alin. (1

2

) C. proc. pen. inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, el nefiind obligat să-și dovedească nevinovăția, alin. (2) precizând și că are dreptul să probeze lipsa de temeinicie a probelor de vinovăție.

Totodată, considerarea unor împrejurări ca fiind circumstanțe atenuante cu consecința aplicării unor pedepse mai reduse și a unei modalități de executare decât privarea de libertate, este atributul instanței, deci, lăsată la aprecierea acesteia. În cauză, împrejurările menționate s-au raportat la criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptelor, împrejurările în care au fost săvârșite, consecințele acestora, sub acest aspect fiind relativ mai puțin însemnate având în vedere modul în care s-au săvârșit, aprecierea că datele personale, circumstanțiale existând, inculpații nu au antecedente penale, este corectă reținerea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. cu aplicarea art. 76 alin. (1) lit. c), e) C. pen., referitoare la efectele circumstanțelor atenuante.

Referitor modalității de executare și aceasta este justă, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 81 C. pen., reeducarea inculpaților putându-se realiza și fără privarea lor de libertate.

Ca atare, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava, nefiind fondat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În ce privește recursurile inculpaților, analizate conform criticilor formulate, comune ambilor inculpați în mare parte, acestea nu sunt fondate.

În primul rând este de subliniat că aspectele vizând nelegala sesizare a instanței, neregularitatea rechizitoriului, necompetența Direcției Naționale Anticorupție, a Tribunalului Satu Mare în ce privește autorizarea interceptărilor convorbirilor telefonice, incompatibilitatea procurorului I.M., nelegalitatea probelor din faza actelor premergătoare, acestea au fost supuse analizei instanței de fond și reiterate în apel, hotărârile fiind atât motivate, cât și legale și temeinice.

Referitor celorlalte motive de recurs, verificarea probatoriului relevă corecta reținere a situației de fapt, a vinovăției inculpaților, precum și legala încadrare juridică a faptelor.

Totodată, dreptul la apărare a fost respectat, de asemenea dezideratul procesului echitabil.

Nici la judecata în fond și nici în apel, inculpații nu au adus în apărarea lor probe care să combată legal acuzarea, din ansamblul materialului probator din rechizitoriu și de la cercetarea judecătorească, corelativ și dispozițiilor legale și regulamentare proprii atribuțiilor, calităților lor profesionale reieșind atât situația de fapt cât și vinovăția.

Privindu-l pe inculpatul M.V., acesta susținând că pentru fapta de dare de mită a fost provocat de procurorul I.M., acesta pentru a obține probe nelegale, aceeași situație vizându-l și pe martorul Ș.C., împrejurarea că organul judiciar i-a spus că poate să fie liniștit, întrucât biroul este sigur, că nu are de ce să-și facă griji și că se vor vedea a doua zi pentru a rezolva problema, nu constituie o acțiune care să-l fi determinat pe inculpat să săvârșească o infracțiune, oferta inculpatului nu a fost urmată de acceptare, declarațiile denunțătorului Ș.C., în sensul că procurorul este dispus să colaboreze, că nu l-ar înregistra, de asemenea, nu constituie provocare, conduita inculpatului fiind rezultatul intenției lui de a-l corupe pe procuror.

În acest sens, trebuie avute în vedere pe de o parte, dispozițiile dreptului intern, respectiv art. 68 alin. (2) C. proc. pen., iar pe de altă parte, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie și distincția pe care Curtea o face față de ceea ce s-ar numi provocator. În cauză, inculpatul era cercetat în dosarul instrumentat de procuror, acesta nu a exercitat nicio presiune sau influență de natură a incita la comiterea infracțiunii, ci s-a limitat să examineze ceea ce la audiere, acesta a promis, operațiunea a fost realizată nu pentru a obține probe, ci în vederea culegerii de date privind activitatea infracțională și a inculpatului C.G., contactul inculpatului cu denunțătorul Ș.C. a fost inițiat de primul și continuat ca atare, el fiind interesat să se dispună o soluție de netrimitere în judecată și era permanent atent să nu fie înregistrat, motiv pentru care avansase ideea "rezolvării" în Ungaria, convorbirile telefonice fiind concludente. Faptul că procurorul și denunțătorul martor Ș.C. l-ar fi solicitat să se întâlnească sau că procurorul a declarat că fiind specializat în materia faptelor de corupție de competența DNA a dedus că 15.000 sunt euro, nu au relevanță, mai ales că inculpatul, probele dovedind acest lucru, și-a dat seama că îndeplinește un act ce cade în incidența legii penale, ceea ce înseamnă că și-a asumat riscul, el nefiind determinat în vreun fel sau îndemnat să realizeze o activitate infracțională (cauza Ludi contra Elveției), (înregistrările dialogului din 10 ianuarie 2007 cu Ș.C. și procurorul I.M., cu acesta și cele din 11 ianuarie 2007).

Privind suma și moneda în care inculpatul s-a oferit să o dea, aceasta rezultă din denunțul procurorului, din declarațiile martorului Ș.C. și din procesele-verbale de transcriere la care ne-am referit.

Privind faptele inculpaților din luna septembrie 2003, probele directe și cele indirecte, procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice sunt edificatoare în stabilirea situației de fapt și vinovăției inculpaților. Chiar numai reamintirea conținutului convorbirii inculpatului M.V. cu martorul I.N. este relevantă, la fel cea cu martorul N.M.

În ce-l privește pe inculpatul C.G., având în vedere, pe lângă probatoriul expus, dispozițiile art. 17 din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, mențiunile din adresa nr. 1755283 din 28 februarie 2008 a IJPF Satu Mare, Dispoziția nr. 49060 din 16 aprilie 2003 a IGPF și Registrul de litigii al PTF Petea, locul de muncă al inculpatului; referitor și la apărarea că nu avea atribuții să perceapă sau să consemneze garanția vamală, înscrisurile amintite, cu referire la luna septembrie 2003 menționează că în situația cetățenilor români care se prezintă, la punctul de trecere a frontierei cu autoturisme înmatriculate în străinătate, lucrătorul control trecere frontieră de stat era obligat să verifice, inclusiv documentele care atestau domiciliul sau reședința aceluia, în străinătate, respectivul lucrător fiind șeful echipei constituită din personalul autorităților cu atribuții în punctul vamal (art. 17 O.U.G. nr. 105/2001), el coordonând personalul celorlalte instituții.

Dispoziția nr. 49060 din 16 aprilie 2003 a IGPF exemplifică, cu trimitere chiar la autoturismele ce proveneau din Franța, obligația controlării, de către polițiștii de frontieră a documentelor vizând stabilirea domiciliului sau a reședinței din Franța (titlu de ședere sau cartea de identitate pentru străini). Respectiva Dispoziție a fost prelucrată personalului din PTF Petea. Inculpatul C.G. personal, în perioada 01 iunie 2003 - 31 ianuarie 2004 a consemnat în amintitul Registru de litigii al PTF Petea, nouă cazuri de prezentare pentru intrarea în țară de cetățeni români cu autoturisme înmatriculate în străinătate, acestea dintr-un total de 290, în cauză fiind elocvent cel sub nr. 2368 din 13 septembrie 2003, vizându-l pe F.G., despre care se înscrie "se prezintă la intrare (1) cu auto M., fără să aibă domiciliul în Franța și nici carte de sejur. Refuză garantarea taxelor vamale. Ca procedură de urmat, situația se raporta șefului de tură al poliției de frontieră din punctul de trecere a frontierei, acesta urmând a permite intrarea în țară, dar fără autoturism.

Totodată, sub acest aspect este relevantă declarația martorului S.A., acesta, polițist de frontieră la toneta ocupată ulterior de inculpat, constatând că A.G. nu a prezentat documente care să ateste domiciliul sau rezidența în Franța, i-a spus că trebuie să achite garanția vamală pentru autoturism și ca atare, nu i-a permis intrarea în țară. Același martor a declarat că cetățeanul și-a manifestat disponibilitatea de a achita garanția vamală.

Cu referire la suma de 120 euro dată acestui inculpat, martorii A.V., A.M., A.F., aceștia au declarat în același sens ca și denunțătorul A.G.

În rezumat, declarația acestuia detaliază faptic situația întâmplată: "(…) în jurul orei 3:00 (inculpatul C.G. intrase de serviciu după ora 24:00, înlocuindu-l pe S.A.), am observat că persoana înaltă și cheală despre care mi-a vorbit lucrătorul vamal (M.V.) a intrat în tonetă, astfel am tras mașina în dreptul acelei tonete, nu înainte de a pune în pașaport o bancnotă de 100 euro. Acest lucru l-a văzut soția și, respectiv, socrul meu (…) Am întins pașaportul lucrătorului de poliție care s-a uitat în pașaport și văzând bancnota, mi-a spus că, întrucât despre această faptă știu mulți, să-i mai dau 20 de euro. M-am conformat cererii lui și i-am mai dat o bancnotă de 20 de euro (…) aspecte sesizate de soția și, respectiv, socrii mei (…) Mie nu mi s-a făcut control vamal efectiv, lucrătorul vamal M. întrebându-mă doar ce am de declarat (…) nici un lucrător vamal nu m-a întrebat despre situația juridică a mașinii".

La cercetarea judecătorească în fond, A.F., A.V. și I.N. și-au menținut declarațiile de la urmărirea penală.

Referitor probei ce vizează nota telefonică din 15 aprilie 2010, numărul de telefon al lui A.G., la acea dată el aflându-se în Irlanda, a fost comunicat instanței de tatăl acestuia, martorul I.N., din conținut reieșind că A.G. și A.M. și-au menținut declarațiile date în același sens, ei declarând prin fax și prin poștă.

Cu privire la incompatibilitatea procurorului I.M., în fața căruia, la 18 septembrie 2003, cei doi menționați au declarat, nu se regăsește o asemenea stare, denunțul formulat de respectivul procuror întâmplându-se abia la 10 ianuarie 2007, cum s-a mai arătat.

În ce privește apărarea inculpaților, că A.G. și A.M. au fost audiați în faza actelor premergătoare, declarațiile lor nefiind consemnate pe formulare astfel cum prevede art. 89

1

Procesul-verbal încheiat la 21 noiembrie 2005 conține mențiunea actelor premergătoare, printre acestea și declarațiile lui A.G. și A.M., aceasta și pentru că, potrivit art. 90 alin. (1) C. proc. pen., procesele-verbale încheiate de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată sunt probe.

În ce privește apărarea inculpaților, în sensul că ar fi incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

În cauză, față de menționatul procuror, nu s-a început urmărirea penală și ca atare, legal, autorizarea este de competența tribunalului, atât după materie, cât și după calitatea persoanei.

Hotărârea instanței de apel, analizând în integralitate motivele inculpaților în ce privește restituirea dosarului la procuror pentru refacerea urmăririi penale pe considerentul confirmării autenticității interceptărilor din cursul anului 2003, de către procurorul I.M., acestea fiind însă contrasemnate de procurorul șef de birou, respectivele înregistrări fiind admise a fi audiate în ședință publică, la 13 ianuarie 2011, s-a parcurs aceasta până la fila 232 (procese-verbale), inculpatul M.V., asistat de apărător ales, cerând sistarea continuării audierii pentru că și-a recunoscut vocea.

Ca atare, aprecierea ca fiind nelegale aceste mijloace de probă, aceasta nu se poate reține, ele fiind verificate în cadrul cercetării judecătorești și al dezbaterilor, conform art. 263 C. proc. pen., actul de sesizare neconținând aspecte de neregularitate (încheierea de la termenul de judecată din 10 decembrie 2008 dosar fond).

Referitor competenței Direcției Naționale Anticorupție de a efectua urmărirea penală, aceasta este atrasă în cauză de calitatea inculpatului M.V. (personal vamal) și de valoarea sumei oferită ca mită (art. 13 O.U.G. nr. 43/2002).

În cauză, la 12 martie 2007, prin rezoluție, după ce dosarul privindu-i pe inculpați a fost declinat la PNA - Serviciul Teritorial Oradea, inculpatul M.V. fiind cercetat alături de fapta din 05/06 septembrie 2003 și pentru alte fapte de luare de mită, abuz în serviciu, s-au reunit cauzele, s-au conexat dosarele la Dosarul nr. 41/P/2006 față de inculpatul M.V. urmărirea penală fiind începută la 21 noiembrie 2005, iar față de inculpatul C.G., la 24 ianuarie 2007, privindu-l pe acesta procurorul I.M. de asemenea, nefiind incompatibil în ce-l privește neexistând vreun caz dintre cele prevăzute de art. 46 și art. 48 C. proc. pen. și pentru că în denunțul din 10 ianuarie 2007, acesta s-a referit numai la oferirea, de către inculpatul M.V. a sumei de 15.000 euro, nefăcând nicio referire la inculpatul C.G.. Pentru acesta, martorii propuși de el în apărare, respectiv P.M., N.M., T.G., P.V. nu au oferit nicio susținere care să răstoarne situația de fapt de la urmărirea penală și cercetarea judecătorească.

Cum prin decizia penală pronunțată în apel, instanța de prim control judiciar a motivat în fapt și în drept inexistența vreunui motiv care să determine desființarea sentinței judecătorului fondului, iar cazurile de casare susținute de către inculpați au fost supuse verificării, motivarea prezentei subliniind o dezvoltare mai pregnantă a celor deja analizate, recursurile declarate de inculpați nefiind fondate, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. vor fi respinse.

Conform art. 192 cu referire la art. 189 alin. (1) același cod, inculpații recurenți vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Suceava și de inculpații M.V. și C.G. împotriva Deciziei penale nr. 22 din 29 februarie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 11 decembrie 2012.

Procesat de GGC - NN

Sursă