ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 102/2012

Asupra recursurilor de față, în baza

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

încheierea din data de 10 anuarie 2012 Curtea de Apel Craiova a respins

cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpații R.F.,

M.T. și P.V.O.

Pentru a dispune astfel, instanța de

apel a reținut că inculpații au fost arestați preventiv la data de 2 februarie

2011, prin încheierea Tribunalului Dolj dată în Dosarul nr. 5243/63/2011,

măsura fiind prelungită succesiv în faza de urmărire penală și menținută până

în prezent.

Instanța de apel, având în vedere

natura și gravitatea faptelor pentru care au fost trimiși în judecată, valorile

sociale pretins a fi încălcate precum și datele care caracterizează inculpații,

a respins cererile formulate ca neîntemeiate.

Împotriva acestei încheieri, au

declarat recurs inculpații solicitând admietrea lui, casarea încheierii și

rejudecând, să se admită cererile cu consecința punerii de îndată în libertate

a inculpaților.

Examinând recursurile prin prisma

dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru

următoarele considerente:

Prin rechizitoriul

din 28 aprilie 2011 al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial

Craiova, au fost trimiși în judecată, printre alții, inculpații M.T., pentru

săvârșirea infracțiunilor prev. și ped. de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea

nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. b) pct. 7 din Legea nr. 39/2003, art.

215 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 282

alin. (1) și (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., R.F., pentru

săvârșirea infracțiunilor prev. și ped. de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea

nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. b) pct. 7 din Legea nr. 39/2003, art.

282 alin. (1) și (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. și P.V.O.,

pentru săvârșirea infracțiunilor prev. și ped. de art. 7 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. b) pct. 7 din Legea nr. 39/2003,

art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art.

282 alin. (1) și (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.

Prin sentința penală nr. 323 din data

de 21 iunie 2011

a

Tribunalului Dolj, inculpații T.M., R.F. și P.V.O. au fost condamnați, pentru

infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată, la pedepse privative de

libertate cuprinse între 5 ani și 5 ani și 6 luni închisoare,

interzicându-li-se exercițiul drepturilor prev de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit.

b) C. pen.

S-a reținut,

în esență, că inculpatul R.F., împreună

cu inculpații M.T., P.V.O. și alții, la începutul lunii septembrie 2010, a

constituit un grup infracțional organizat în scopul falsificării de monedă

națională de hârtie din cupiura 100 RON, 200 RON și 500 RON, falsificând prin

copiere cu ajutorul unei imprimante laser color marca K.M. mai multe bancnote

din cupiurile de 100 RON, 200 RON, 500 RON, 200 euro și 500 euro care ulterior

au fost puse în circulație pe raza județului Dolj.

Cu privire la cererile de liberare

provizorie sub control judiciar, Înalta Curte reține, din analiza dispozițiilor

art. 160

2

C. proc. pen., că liberarea provizorie este o măsură

facultativă și nu una obligatorie (legea folosește sintagma „se poate

acorda"), inculpații având doar o vocație la beneficiul liberării

provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate

impuse de lege, va aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a

inculpaților prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea acestei facilități legale nu

constituie un drept absolut al inculpaților, ci doar o vocație, instanța

nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în

orice situație.

Dimpotrivă, instanței i se cere prin

alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen. să verifice și să examineze

existența datelor din care rezultă necesitatea de a-i împiedica pe inculpați să

săvârșească alte infracțiuni sau că aceștia vor încerca să zădărnicească

aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea

ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Prin urmare, instanței i se cere să

fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a

asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-i opri

pe inculpați de la orice altă activitate infracțională.

Legea nu prevede care sunt acele

criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei

cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie

să se raporteze la gravitatea faptei, la circumstanțele concrete ale cauzei, la

urmările produse, precum și la datele care caracterizează persoana

inculpaților.

Instanța poate refuza liberarea dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului

penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Din analiza dispozițiilor art. 136

alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160

2

C. proc. pen., rezultă

că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuie îndeplinite două

condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la

aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a

persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.

A doua condiție vizează natura și

gravitatea infracțiunilor săvârșite.

Sub acest aspect, potrivit

dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite

din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani".

Condiția negativă vizează

comportamentul inculpaților și perspectiva acestui comportament după liberarea

provizorie.

Detenția provizorie poate fi menținută

atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu

respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proportionalitătii

între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a

Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau

deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul art., are

dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să

asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției

enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel, s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată

nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de

principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5

parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea

în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata

acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă

judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile

art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte,

aprecieză că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit

inculpaților M.T., R.F. și P.V.O. fiind insuficient pentru realizarea scopului

penal, astfel

cum este

reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii

arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul

proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a

făptuitorului.

În aceste condiții, se constată că

detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes

general al societății, care primează în raport de interesul privat al

inculpaților- și nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației

naționale, dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte, evaluând gravitatea infracțiunilor pentru care inculpații a fost trimiși

in judecată și condamnați, modul și circumstanțele în care se presupune că au

fost comise, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în

libertate a inculpaților, constată că temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive subzistă, astfel că privarea de libertate, în

această fază a procesului penal, e necesară, punerea în libertate prezentând

pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea

publică.

Așa fiind Înalta Curte, în baza art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații M.T., R.F. și P.V.O.

Văzând și dispozițiile art. 192 C.

proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații M.T., R.F. și P.V.O. împotriva încheierii din 10

ianuarie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu

minori, pronunțată în Dosarul nr. 13694/63/2011.

Obligă

recurenții-inculpați la plata sumei de câte 125 RON cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de câte 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru

apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 17 ianuarie

2012

.