ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 102/2012

Asupra recursurilor de față, în baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din data de 10 anuarie 2012 Curtea de Apel Craiova a respins cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpații R.F., M.T. și P.V.O. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că inculpații au fost arestați preventiv la data de 2 februarie 2011, prin încheierea Tribunalului Dolj dată în Dosarul nr. 5243/63/2011, măsura fiind prelungită succesiv în faza de urmărire penală și menținută până în prezent. Instanța de apel, având în vedere natura și gravitatea faptelor pentru care au fost trimiși în judecată, valorile sociale pretins a fi încălcate precum și datele care caracterizează inculpații, a respins cererile formulate ca neîntemeiate.

Împotriva acestei încheieri, au declarat recurs inculpații solicitând admietrea lui, casarea încheierii și rejudecând, să se admită cererile cu consecința punerii de îndată în libertate a inculpaților. Examinând recursurile prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente: Prin rechizitoriul din 28 aprilie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Craiova, au fost trimiși în judecată, printre alții, inculpații M.T., pentru săvârșirea infracțiunilor prev. și ped. de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. b) pct. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplic.

art. 41 alin. (2) C. pen., art. 282 alin. (1) și (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., R.F., pentru săvârșirea infracțiunilor prev. și ped. de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. b) pct. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 282 alin. (1) și (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. și P.V.O., pentru săvârșirea infracțiunilor prev. și ped. de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 39/2003, cu referire la art. 2 lit. b) pct. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 282 alin. (1) și (2) C. pen., toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. Prin sentința penală nr. 323 din data de 21 iunie 2011 a Tribunalului Dolj, inculpații T.M., R.F.

și P.V.O. au fost condamnați, pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată, la pedepse privative de libertate cuprinse între 5 ani și 5 ani și 6 luni închisoare, interzicându-li-se exercițiul drepturilor prev de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. S-a reținut, în esență, că inculpatul R.F., împreună cu inculpații M.T., P.V.O. și alții, la începutul lunii septembrie 2010, a constituit un grup infracțional organizat în scopul falsificării de monedă națională de hârtie din cupiura 100 RON, 200 RON și 500 RON, falsificând prin copiere cu ajutorul unei imprimante laser color marca K.M. mai multe bancnote din cupiurile de 100 RON, 200 RON, 500 RON, 200 euro și 500 euro care ulterior au fost puse în circulație pe raza județului Dolj.

Cu privire la cererile de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte reține, din analiza dispozițiilor art. 160 2 C. proc. pen., că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda"), inculpații având doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a inculpaților prin verificarea temeiniciei cererii. Acordarea acestei facilități legale nu constituie un drept absolut al inculpaților, ci doar o vocație, instanța nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situație.

Dimpotrivă, instanței i se cere prin alin. (2) al art. 160 2 C. proc. pen. să verifice și să examineze existența datelor din care rezultă necesitatea de a-i împiedica pe inculpați să săvârșească alte infracțiuni sau că aceștia vor încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Prin urmare, instanței i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-i opri pe inculpați de la orice altă activitate infracțională.

Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie să se raporteze la gravitatea faptei, la circumstanțele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele care caracterizează persoana inculpaților. Instanța poate refuza liberarea dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive. Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 160 2 C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuie îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv. A doua condiție vizează natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite. Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani". Condiția negativă vizează comportamentul inculpaților și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie. Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proportionalitătii între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul art., are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă. Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte, aprecieză că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpaților M.T., R.F.

și P.V.O. fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și principiul proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului. În aceste condiții, se constată că detenția provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății, care primează în raport de interesul privat al inculpaților- și nu a depășit un termen rezonabil în accepțiunea legislației naționale, dar și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, evaluând gravitatea infracțiunilor pentru care inculpații a fost trimiși in judecată și condamnați, modul și circumstanțele în care se presupune că au fost comise, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpaților, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, astfel că privarea de libertate, în această fază a procesului penal, e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică. Așa fiind Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.T., R.F.

și P.V.O. Văzând și dispozițiile art. 192 C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.T., R.F. și P.V.O. împotriva încheierii din 10 ianuarie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 13694/63/2011. Obligă recurenții-inculpați la plata sumei de câte 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 17 ianuarie 2012 .