ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4426/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 3055 din 3 iunie 2009, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a hotărât

următoarele:

- a admis recursul declarat

de pârâta SC A. SA Vorona Centru împotriva sentinței civile nr. 32 din 13 februarie

2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal;

- a modificat sentința

atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei T.I.I., ca tardiv formulată;

- a anulat recursul declarat

de pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, ca netimbrat.

Pentru a pronunța această

soluție, Înalta Curte a reținut, în esență, următoarele:

Prin acțiune, reclamanta

T.I.I. a solicitat anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate din 20 decembrie 1993 pentru suprafața de 6.921 mp. teren la V.M.

Certificatul de atestare

a dreptului de proprietate contestat a fost emis în favoarea recurentei-pârâte SC

A. SA – Vorona Centru, a fost înscris în C.F., conform încheierii din 21

aprilie 2005 și, potrivit extrasului de C.F., de la această dată actul a devenit

opozabil erga omnes, acesta fiind momentul de la care se presupune că intimata-reclamantă

T.I.I., care are calitatea de terț, a luat cunoștință de existența actului.

Astfel, raportat la data

de 21 aprilie 2005 când a fost efectuată publicitatea imobiliară, Înalta Curte a

reținut că reclamanta T.I.I. a îndeplinit procedura prealabilă la data de 12 iunie

2007 cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (7) cu referire

la alin. (3) de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Pe cale de consecință,

a reținut Înalta Curte că reclamanta nu a respectat nici termenul de introducere

a acțiunii, termen care potrivit art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ,

este de „1 an calculat de la data luării la cunoștință”, întrucât a introdus cererea

de chemare în judecată la data de 21 august 2007.

Împotriva deciziei

nr. 3055 din 3 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, T.I.I. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe

dispozițiile art. 317 alin. (2) și art. 318 alin. (1) teza întâi și a 2-a C.

proc. civ., susținând următoarele:

verificări de fapt și de drept obligatorii legate de ciclul procesual finalizat

prin decizia nr. 3055 din 03 iunie 2009.

decizia nr. 1623 din 15 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care

fixa cadrul rejudecării în limite obligatorii conform art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., care prevedea că, în rejudecare, instanța va analiza excepția lipsei

procedurii prealabile, iar nu a tardivității.

de Apel a soluționat cauza în sensul respingerii excepției neîndeplinirii procedurii

prealabile, deși existau dovezi scrise care probau îndeplinirea procedurii prealabile.

13 februarie 2009 a Curții de Apel Suceava a fost recurată doar de SC A. SA Vorona

Centru, astfel că, legal și procedural, excepția tardivității nu mai putea fi invocată

nici de către părți și nici de către Curtea de Apel Suceava, întrucât această excepție

fusese respinsă irevocabil prin sentința nr. 195/2007 a Curții de Apel Suceava,

intrată în puterea lucrului judecat prin nerecurare.

În esență, susține contestatoarea

că Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, avea de examinat

legalitatea sentinței civile nr. 32/2009 a Curții de Apel Suceava sub aspectul modului

în care a fost soluționată excepția neîndeplinirii procedurii prealabile și fondul

cauzei, iar nicidecum excepția tardivității, în condițiile în care excepția tardivității

fusese soluționată irevocabil prin sentința civilă nr. 195/2007 a Curții de Apel

Suceava și Decizia nr. 1623/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mai susține contestatoarea

că, prin decizia atacată cu contestație în anulare, instanța de recurs, cu încălcarea

dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2, a judecat pentru a doua oară excepția

tardivității, încălcând astfel dispozițiile art. 166 C. proc. civ., cu nesocotirea

soluției de respingere a excepției tardivității pronunțată irevocabil prin sentința

susmenționată a Curții de Apel Suceava.

În concluzie, susține

contestatoarea că a fost admis un recurs inadmisibil, prin raportare la existența

autorității de lucru judecat, prin reținerea unei tardivități respinse anterior

irevocabil, ceea ce reprezintă o omisiune imputabilă instanței de recurs, care avea

obligația de a efectua verificările necesare în condițiile art. 317 alin. (2)

C. proc. civ., astfel că decizia contestată este lovită de nulitate absolută.

Examinând contestația

în anulare de față, Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, pentru considerentele

arătate în continuare:

Contestația în anulare

a fost formulată în temeiul art. 317 alin. (2) și art. 318 alin. (1) teza întâi

și a 2-a C. proc. civ., conform cărora:

„Art.317. (1) Hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai

jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:

a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu

cerințele legii;

dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

(2) Cu toate acestea,

contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste

motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru

că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el

să fi fost judecat în fond

Art.318. - (1) Hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare.”

Din interpretarea dispozițiilor

citate, rezultă că este admisibilă contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile

alin. (2) al art. 317 C. proc. civ., invocate de către contestatoare, pentru motivele

arătate în cuprinsul alin. (1) al aceluiași art., constând în: 1. neîndeplinirea

procedurii de chemare în judecată a părții pentru ziua când s-a judecat pricina;

publică privitoare la competență.

Or, se constată că, prin

motivele expuse în cuprinsul contestației în anulare, contestatoarea T.I.I. nu invocă

nici neîndeplinirea procedurii de chemare în judecată a părții pentru ziua când

s-a judecat pricina și nici faptul că decizia atacată ar fi fost dată de judecători

cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Pe cale de consecință,

Înalta Curte reține că este inadmisibilă contestația în anulare formulată de T.I.I.

sub aspectul dispozițiilor art. 317 alin. (2) C. proc. civ.

Din interpretarea dispozițiilor

art. 318 alin. (1) teza întâi și a 2-a C. proc. civ., Curtea reține că este admisibilă

contestația în anulare pentru următoarele două motive: 1. dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale; 2. când instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul

dintre motivele.

Cu referire la noțiunea

de „greșeală materială” în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., în practica

judecătorească s-a reținut că această noțiune nu trebuie să fie interpretată extensiv,

ci doar stricto sensu, cu accent pe aspectele formale ale judecății, care să nu

presupună necesitatea reexaminării fondului litigiului sau a probelor administrate.

Or, în speță, susținerile contestatoarei referitoare la faptul că instanța de recurs

în mod greșit ar fi soluționat recursul în raport cu excepția tardivității acțiunii,

deși era învestită cu controlul de legalitate al sentinței atacate sub aspectul

neîndeplinirii procedurii prealabile nu sunt de natură să argumenteze existența

unei „greșeli materiale” în sensul art. 318 C. proc. civ.

Sub aspectul motivului

referitor la omisiunea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de recurs,

Înalta Curte reține că este inadmisibilă contestația formulată de T.I.I., care a

avut calitatea de intimat, întrucât nu se află în poziția procesuală care să îi

permită să justifice un interes față de împrejurarea că instanța de recurs nu ar

fi răspuns vreunuia dintre motivele de recurs pe care partea le-a formulat. Altfel

spus, în ceea ce privește invocarea motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) C.

proc. civ. referitor la omisiunea instanței de a se pronunța asupra vreunui motiv

de recurs, justifică un interes procesual numai titularul cererii de recurs, iar

nu și intimatul.

Având în vedere considerentele

expuse, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare

formulată de T.I.I. cu privire la decizia nr. 3055 din 3 iunie 2009 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2010.