ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4426/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 3055 din 3 iunie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: - a admis recursul declarat de pârâta SC A. SA Vorona Centru împotriva sentinței civile nr. 32 din 13 februarie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal; - a modificat sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei T.I.I., ca tardiv formulată; - a anulat recursul declarat de pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, ca netimbrat. Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut, în esență, următoarele: Prin acțiune, reclamanta T.I.I.

a solicitat anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 decembrie 1993 pentru suprafața de 6.921 mp. teren la V.M. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat a fost emis în favoarea recurentei-pârâte SC A. SA – Vorona Centru, a fost înscris în C.F., conform încheierii din 21 aprilie 2005 și, potrivit extrasului de C.F., de la această dată actul a devenit opozabil erga omnes, acesta fiind momentul de la care se presupune că intimata-reclamantă T.I.I., care are calitatea de terț, a luat cunoștință de existența actului. Astfel, raportat la data de 21 aprilie 2005 când a fost efectuată publicitatea imobiliară, Înalta Curte a reținut că reclamanta T.I.I.

a îndeplinit procedura prealabilă la data de 12 iunie 2007 cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (7) cu referire la alin. (3) de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Pe cale de consecință, a reținut Înalta Curte că reclamanta nu a respectat nici termenul de introducere a acțiunii, termen care potrivit art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, este de „1 an calculat de la data luării la cunoștință”, întrucât a introdus cererea de chemare în judecată la data de 21 august 2007. Împotriva deciziei nr. 3055 din 3 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, T.I.I. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (2) și art. 318 alin. (1) teza întâi și a 2-a C. proc.

civ., susținând următoarele: 1. Curtea nu a efectuat verificări de fapt și de drept obligatorii legate de ciclul procesual finalizat prin decizia nr. 3055 din 03 iunie 2009. 2. Curtea nu a analizat decizia nr. 1623 din 15 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care fixa cadrul rejudecării în limite obligatorii conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care prevedea că, în rejudecare, instanța va analiza excepția lipsei procedurii prealabile, iar nu a tardivității. 3. În rejudecare, Curtea de Apel a soluționat cauza în sensul respingerii excepției neîndeplinirii procedurii prealabile, deși existau dovezi scrise care probau îndeplinirea procedurii prealabile.

4. Sentința nr. 32 din 13 februarie 2009 a Curții de Apel Suceava a fost recurată doar de SC A. SA Vorona Centru, astfel că, legal și procedural, excepția tardivității nu mai putea fi invocată nici de către părți și nici de către Curtea de Apel Suceava, întrucât această excepție fusese respinsă irevocabil prin sentința nr. 195/2007 a Curții de Apel Suceava, intrată în puterea lucrului judecat prin nerecurare. În esență, susține contestatoarea că Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, avea de examinat legalitatea sentinței civile nr. 32/2009 a Curții de Apel Suceava sub aspectul modului în care a fost soluționată excepția neîndeplinirii procedurii prealabile și fondul cauzei, iar nicidecum excepția tardivității, în condițiile în care excepția tardivității fusese soluționată irevocabil prin sentința civilă nr. 195/2007 a Curții de Apel Suceava și Decizia nr. 1623/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mai susține contestatoarea că, prin decizia atacată cu contestație în anulare, instanța de recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2, a judecat pentru a doua oară excepția tardivității, încălcând astfel dispozițiile art. 166 C. proc. civ., cu nesocotirea soluției de respingere a excepției tardivității pronunțată irevocabil prin sentința susmenționată a Curții de Apel Suceava. În concluzie, susține contestatoarea că a fost admis un recurs inadmisibil, prin raportare la existența autorității de lucru judecat, prin reținerea unei tardivități respinse anterior irevocabil, ceea ce reprezintă o omisiune imputabilă instanței de recurs, care avea obligația de a efectua verificările necesare în condițiile art. 317 alin. (2) C. proc.

civ., astfel că decizia contestată este lovită de nulitate absolută. Examinând contestația în anulare de față, Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare: Contestația în anulare a fost formulată în temeiul art. 317 alin. (2) și art. 318 alin. (1) teza întâi și a 2-a C. proc. civ., conform cărora: „Art.317. (1) Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii; 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

(2) Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond Art.318. - (1) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.” Din interpretarea dispozițiilor citate, rezultă că este admisibilă contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile alin. (2) al art. 317 C. proc.

civ., invocate de către contestatoare, pentru motivele arătate în cuprinsul alin. (1) al aceluiași art., constând în: 1. neîndeplinirea procedurii de chemare în judecată a părții pentru ziua când s-a judecat pricina; 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Or, se constată că, prin motivele expuse în cuprinsul contestației în anulare, contestatoarea T.I.I. nu invocă nici neîndeplinirea procedurii de chemare în judecată a părții pentru ziua când s-a judecat pricina și nici faptul că decizia atacată ar fi fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că este inadmisibilă contestația în anulare formulată de T.I.I.

sub aspectul dispozițiilor art. 317 alin. (2) C. proc. civ. Din interpretarea dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza întâi și a 2-a C. proc. civ., Curtea reține că este admisibilă contestația în anulare pentru următoarele două motive: 1. dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale; 2. când instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele. Cu referire la noțiunea de „greșeală materială” în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., în practica judecătorească s-a reținut că această noțiune nu trebuie să fie interpretată extensiv, ci doar stricto sensu, cu accent pe aspectele formale ale judecății, care să nu presupună necesitatea reexaminării fondului litigiului sau a probelor administrate.

Or, în speță, susținerile contestatoarei referitoare la faptul că instanța de recurs în mod greșit ar fi soluționat recursul în raport cu excepția tardivității acțiunii, deși era învestită cu controlul de legalitate al sentinței atacate sub aspectul neîndeplinirii procedurii prealabile nu sunt de natură să argumenteze existența unei „greșeli materiale” în sensul art. 318 C. proc. civ. Sub aspectul motivului referitor la omisiunea instanței de a cerceta vreunul dintre motivele de recurs, Înalta Curte reține că este inadmisibilă contestația formulată de T.I.I., care a avut calitatea de intimat, întrucât nu se află în poziția procesuală care să îi permită să justifice un interes față de împrejurarea că instanța de recurs nu ar fi răspuns vreunuia dintre motivele de recurs pe care partea le-a formulat.

Altfel spus, în ceea ce privește invocarea motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. referitor la omisiunea instanței de a se pronunța asupra vreunui motiv de recurs, justifică un interes procesual numai titularul cererii de recurs, iar nu și intimatul. Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de T.I.I. cu privire la decizia nr. 3055 din 3 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2010.