ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 216/2008

Asupra recursului de fata;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1581 din 07 iunie 2007

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de G.S. în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative - Autoritatea pentru Străini,

acțiune prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la acordarea dreptului de stabilire

a domiciliului în României, în conformitate cu prevederile art. 70 alin. (4) din

O.U.G. nr. 194/2002.

Pentru a pronunța aceasta

hotărâre

.

instanța a reținut, în esență, că prin adresa din 19

martie 2007, pârâta i-a comunicat reclamantului că nu se poate da curs cererii sale

de stabilire a domiciliului în România, întrucât potrivit art. 69 alin. (1) din

O.U.G. nr. 194/2002, cu modificările și completările ulterioare, reclamantul nu

este titularul unui drept de ședere temporară acordat în condițiile acestui act

normativ.

Ulterior, mai reține instanța,

autoritatea pârâta a comunicat reclamantului că motivul invocat a fost menționat

eronat și că cererea sa nu poate fi soluționată favorabil, întrucât, în conformitate

cu prevederile art. 70 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2003, străinii titulari ai unui

drept de ședere temporară în scop de studii, nu pot solicita stabilirea domiciliului

în România.

Instanța a apreciat că

dispozițiile legale invocate de reclamant, în speță art. 70 alin. (4) din O.U.G.

nr. 194/2002, nu sunt incidente în cauză, întrucât reclamantul este cetățean străin,

titular al unui drept de ședere temporară în scop de studii, căruia nu i se poate

stabili domiciliul în România, conform prevederilor înscrise la art. 70 alin.

(2) din O.U.G. nr. 194/2002.

Împotriva acestei sentințe

a declarat în termen recursul de față reclamantul, cererea fiind legal timbrată.

Recurentul critică sentința

ca netemeinică și nelegală, arătând că instanța de fond a apreciat ca nefiind incidente

în cauză dispozițiile art. 70 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, dar fără a face

o interpretare rațională a normei de drept incidente.

Arată recurentul că, până

la 01 ianuarie 2007, în baza acordurilor bilaterale dintre România și Republica

Moldova din anii 2001 și 2006, cetățenii celor două state puteau călători în baza

unui pașaport valabil, astfel încât nu se poate discuta despre un drept de ședere

în scop de studii pentru cetățenii Republicii Moldova, astfel cum a pretins autoritatea

pârâtă.

Recunoaște recurentul

că posedă un permis de ședere în scop de studii, dar arată că acesta a fost eliberat

la cererea Universității București, al cărei absolvent este reclamantul, și nu poate

avea ca efect limitarea călătoriilor și a șederii pe teritoriul României doar în

scop de studii.

Consideră recurentul că,

în condițiile în care, până la 01 ianuarie 2007, accesul pe teritoriul României

era neîngrădit, fiind posibil doar pe bază de pașaport, nu există o altă modalitate

de a justifica și alte scopuri de intrare în România.

Arată recurentul că, în

timp ce alin. (1) al art. 70 stabilește regula, condițiile pe care trebuie să le

îndeplinească un străin pentru acordarea dreptului de ședere permanentă, alin.

(2) instituie o excepție pentru titularii dreptului de ședere în scop de studii,

dar legiuitorul a introdus această excepție nu cu scop prohibitiv, ci cu motivul

practic de a calcula perioada de ședere în scop de studii pentru a dovedi perioada

de ședere legală și continuă prevăzută de alin. (1) lit. a) din art. 70.

Ca argument în sprijinul

acestei interpretări a textului art. 70 alin. (2), recurentul invocă alin. (3) (abrogat

prin O.U.G. nr. 113/2005) care prevedea expres că perioada de ședere în scop de

studii se va lua în calcul la jumătate atunci când străinul obținea un drept care-i

permitea să solicite stabilirea domiciliului în România.

În consecință, consideră

recurentul că instanța de fond a aplicat situației sale dispozițiile art. 70, în

speță nefiind vorba de acordarea dreptului de rezidență, fără ca, anterior cererii,

reclamantul să se fi aflat în România o perioadă de 5 ani, ci de o altă situație.

În fine, consideră recurentul

că instanța de fond nu a observat că acordurile internaționale incidente în cauză

prevăd un regim juridic, aplicabil reclamantului, derogatoriu de la cel reglementat

de O.U.G. nr. 194/2002 și că Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române prevede că foștilor

cetățeni români, precum și descendenților acestora – până la gradul II – li se recunoaște

un regim special la acordarea cetățeniei române, fără a se face dovada unui drept

de ședere pe teritoriul României. Consideră recurentul că Legea nr. 21/1991 este

o lege organică cu valoare de izvor de drept pentru O.U.G. nr. 194/2002.

Recursul nu se fondează.

În fapt, reclamantul este

cetățean străin, cetățean al Republicii Moldova și titular al unui drept de ședere

temporară în scop de studii pe teritoriul României.

În aceste condiții, el

s-a adresat pârâtei pentru a i se acorda stabilirea domiciliului în România, invocând

dispozițiile art. 70 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002, pretinzând că este străin

de origine română astfel încât este scutit de a face dovada îndeplinirii condițiilor

formale prevăzute de alin. (1) al art. 70.

Pârâta i-a respins cererea,

refuzul său întemeindu-se pe dispozițiile art. 70 alin. (2) din ordonanță.

Refuzul autorității este

justificat și are temei legal în interdicția de stabilire a domiciliului în România

pentru străinii titulari ai unui drept de ședere temporară în scop de studii, categorie

din care face parte și reclamantul.

Textul este, într-adevăr,

o excepție de la regula stabilită de alin. (1) și, ca orice excepție, este de strictă

interpretare.

Caracterul restrictiv,

prohibitiv al textului este expres și el nu poate fi interpretat prin coroborarea

cu un text abrogat – alin. (3) – la data la care reclamantul formulase cererea.

Reclamantul este un cetățean

străin, și pentru a i se permite șederea în România, iar nu intrarea în România,

el nu putea să se încadreze decât în una dintre situațiile de ședere legală prevăzute

de O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.

Așa fiind, susținerea

recurentului că nu i-ar fi aplicabile dispozițiile acestei ordonanțe nu se fondează.

Invocarea de către recurent

a dispozițiilor Legii nr. 21/1991 a cetățeniei române, art. 10

1

nu este

fondată în raport cu statutul său de cetățean străin.

Reclamantul s-a născut

în anul 1985 din părinți cetățeni ai Republicii Moldova, pe teritoriul acesteia,

dobândind, prin naștere, aceeași cetățenie.

În raport cu data nașterii

sale, reclamantul nu poate invoca dispozițiile Legii nr. 21/1991, aplicabile, în

ceea ce privește dobândirea cetățeniei române prin naștere, numai persoanelor născute

sub imperiul acestei legi.

Subsecvent, chiar dacă

s-ar presupune incidența acestei legi, dispozițiile ei nu-i sunt aplicabile reclamantului,

deoarece niciunul dintre părinții săi nu era cetățean român la data nașterii lui.

Raționamentul reclamantului

pornește de la premisa falsă că bunicii săi, născuți în România Mare, și-ar fi păstrat

cetățenia română chiar și după anexarea de către U.R.S.S. a Basarabiei, nordului

Bucovinei și ținutului Herței, în anul 1940. Dar realitatea istorică și juridică

este aceea că cetățenii români din acele regiuni au fost privați în mod forțat de

această cetățenie.

Legea nr. 21/1991 prevede

posibilitatea redobândirii cetățeniei române în condițiile procedurale și de fond

prevăzute de art. 10 și art. 8 din lege, dar nicidecum dreptul foștilor cetățeni

români de până în 1940 sau descendenților acestora de a li se recunoaște de drept

și retroactiv cetățenia pierdută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de G.S. împotriva sentinței civile nr. 1581 din 07 iunie 2007 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2008.