ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2838/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 131/ A din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de apelantele - reclamante SC Q.I.E. SRL și SC T.S. SRL împotriva sentinței civile nr. 62 din 19 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 17331/3/2010, în contradictoriu cu intimații-pârâți R.N.M. și B.D.A. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că prin rezoluție s-a stabilit în sarcina apelantelor obligația de a achita pentru cererea de apel formulată taxa judiciară de timbru în cuantum de 20 lei și timbru judiciar în cuantum de 0,15 lei, acestea fiind citate cu mențiunea de a depune la dosar dovada achitării taxelor menționate.

Apelantele nu s-au prezentat în instanță și nu au depus la dosar dovada achitării acestor taxe. În consecință, față de dispozițiile art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997, Curtea a anulat apelul ca netimbrat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele SC Q.I.E. SRL și SC T.S. SRL, în care au arătat că instanța de apel, deși trebuia să se pronunțe pe cererea de amânare a cauzei pentru angajare apărător, aceasta a rămas în pronunțare pe excepția netimbrării apelului. Orice cerere (inclusiv excepția netimbrării apelului) trebuie pusă în discuția tuturor părților aflate în litigiu, iar la termenul din 19 aprilie 2011 nu puteau pune concluzii pentru că nu aveau angajat un apărător care să le reprezinte.

Instanța de apel ar fi trebuit să le citeze cu mențiunea prezentării noastre în instanță pentru discutarea excepției de netimbrare. Avea obligația să se pronunțe pe cererea de angajare apărător, însă aceasta a considerat că prioritară este excepția netimbrării apelului, fără a argumenta aceasta poziție. Neținând cont de cererea formulată de recurente, instanța le-a încălcat dreptul la apărare, garantat de legislația română și de Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: Potrivit art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat(1) , iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal,în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată (2). Neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii (3). Art. 9 din O.U.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar prevede că în cazul nerespectării dispozițiilor acestei ordonanțe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru.

Obligația de achitare a taxei judiciare de timbru este deci o obligație care trebuie onorată anticipat, înaintea efectuării serviciului supus acestei taxe, în același sens fiind și dispozițiile art. 35 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 760/C/1999. În aceste condiții, în lipsa achitării taxelor de timbru și a timbrului judiciar nu se ia nicio măsură și nu se discută nicio cerere în dosar, inclusiv cea pentru lipsă de apărare de care se prevalează recurenții. Această obligație legală are astfel un caracter prioritar, atrăgând sancțiunea legală, după cum în mod corect a și procedat instanța de apel, care a și argumentat de ce a procedat în acest sens, nefiind necesară citarea părții cu mențiunea discutării excepției de netimbrare.

Important este ca partea să fie citată cu mențiunea indicării taxelor pe care le are de plătit, conform dispozițiilor legale susmenționate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat constant în jurisprudența sa că art. 6 alin. (1) din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să îi determine drepturile și obligațiile civile, consacrându-se un „drept la tribunal”, din care dreptul de acces, mai precis dreptul de a se adresa unei instanțe în materie civilă, nu constituie decât un aspect. Cu toate acestea, „dreptul la un tribunal” nu este absolut. El poate face obiectul unor limitări, de vreme ce, prin însăși natura sa, reclamă reglementare din partea statului, care urmează a alege mijloacele pe care le va folosi în acest scop.

În această privință, Curtea nu a negat niciodată că interesul unei bune administrări a justiției poate justifica impunerea unei restricționări financiare a accesului unei persoane la un tribunal. În pofida marjei de apreciere de care dispune statul în această materie, Curtea a subliniat constant că limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibilă cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție decât dacă prin aceasta se urmărește un scop legitim și dacă există un grad rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat - ipoteze care se regăsesc pe deplin în speță, inclusiv în raport cu sumele modice care trebuiau achitate de către apelantele-recurente. Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele SC Q.I.E. SRL și SC T.S. SRL împotriva deciziei civile nr. 131/ A din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2012.