ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2838/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 131/ A din 19 aprilie

2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de

apelantele - reclamante SC Q.I.E. SRL și SC T.S. SRL împotriva sentinței civile

nr. 62 din 19 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

în Dosarul nr. 17331/3/2010, în contradictoriu cu intimații-pârâți R.N.M. și B.D.A.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut că prin rezoluție s-a stabilit în sarcina

apelantelor obligația de a achita pentru cererea de apel formulată taxa

judiciară de timbru în cuantum de 20 lei și timbru judiciar în cuantum de 0,15

lei, acestea fiind citate cu mențiunea de a depune la dosar dovada achitării

taxelor menționate.

Apelantele nu s-au

prezentat în instanță și nu au depus la dosar dovada achitării acestor taxe. În

consecință, față de dispozițiile art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997,

Curtea a anulat apelul ca netimbrat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele SC Q.I.E. SRL și SC

T.S. SRL, în care au arătat că instanța de apel, deși trebuia să se pronunțe pe

cererea de amânare a cauzei pentru angajare apărător, aceasta a rămas în

pronunțare pe excepția netimbrării apelului.

Orice cerere (inclusiv

excepția netimbrării apelului) trebuie pusă în discuția tuturor părților aflate

în litigiu, iar la termenul din 19 aprilie 2011 nu puteau pune concluzii pentru

că nu aveau angajat un apărător care să le reprezinte.

Instanța de apel ar

fi trebuit să le citeze cu mențiunea prezentării noastre în instanță pentru

discutarea excepției de netimbrare. Avea obligația să se pronunțe pe cererea de

angajare apărător, însă aceasta a considerat că prioritară este excepția

netimbrării apelului, fără a argumenta aceasta poziție.

Neținând cont de

cererea formulată de recurente, instanța le-a încălcat dreptul la apărare,

garantat de legislația română și de Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit

art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru,

taxele

judiciare de timbru se plătesc anticipat(1)

, iar dacă taxa

judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal,în momentul

înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului să

achite suma datorată până la primul termen de judecată

(2). Neîndeplinirea obligației

de

plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a

cererii (3).

Art. 9 din O.U.G. nr.

32/1995 privind timbrul judiciar prevede că

în cazul

nerespectării dispozițiilor acestei ordonanțe, se va proceda conform

prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru.

Obligația de achitare

a taxei judiciare de timbru este deci o obligație care trebuie onorată

anticipat, înaintea efectuării serviciului supus acestei taxe, în același sens

fiind și dispozițiile art. 35 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a

acestei legi, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 760/C/1999.

În aceste condiții,

în lipsa achitării taxelor de timbru și a timbrului judiciar nu se ia nicio

măsură și nu se discută nicio cerere în dosar, inclusiv cea pentru lipsă de

apărare de care se prevalează recurenții.

Această obligație

legală are astfel un caracter prioritar, atrăgând sancțiunea legală, după cum

în mod corect a și procedat instanța de apel, care a și argumentat de ce a

procedat în acest sens, nefiind necesară citarea părții cu mențiunea discutării

excepției de netimbrare. Important este ca partea să fie citată cu mențiunea

indicării taxelor pe care le are de plătit, conform dispozițiilor legale

susmenționate.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a subliniat constant în jurisprudența sa că art. 6 alin. (1)

din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să îi

determine drepturile și obligațiile civile, consacrându-se un „drept la

tribunal”, din care dreptul de acces, mai precis dreptul de a se adresa unei

instanțe în materie civilă, nu constituie decât un aspect.

Cu toate acestea, „dreptul

la un tribunal” nu este absolut. El poate face obiectul unor limitări, de vreme

ce, prin însăși natura sa, reclamă reglementare din partea statului, care

urmează a alege mijloacele pe care le va folosi în acest scop.

În această privință,

Curtea  nu a negat niciodată că interesul unei bune administrări a justiției

poate justifica impunerea unei restricționări financiare a accesului unei

persoane la un tribunal.

În pofida marjei de

apreciere de care dispune statul în această materie, Curtea a subliniat constant

că limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibilă cu

prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție decât dacă prin aceasta se urmărește

un scop legitim și

dacă

există un grad rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și

scopul vizat - ipoteze care se regăsesc pe deplin în speță, inclusiv în raport

cu sumele modice care trebuiau achitate de către apelantele-recurente.

Constatând, prin

urmare, că nu sunt fondate criticile formulate ce se circumscriu dispozițiilor

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele SC Q.I.E. SRL și SC T.S. SRL

împotriva deciziei civile nr. 131/ A din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 aprilie 2012.