ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2668/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2668/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 15 iulie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a VI a comercială,

reclamanta SC M.L. SRL (ce va fi denumită în continuare M. ) a chemat în

judecată pe pârâta SC V.R. SA (în continuare V. ) solicitând pronunțarea unei

hotărâri judecătorești prin care să se constate neopozabilitatea față de ea a

contractului pentru prestarea serviciului „V.B. D.", precum și a celor 16

ordine de plată întocmite de fostul administrator al M. în perioada 13

noiembrie 2008 - 29 mai 2009 și să fie obligată pârâta să-i crediteze contul

bancar cu suma de 1 729 900 lei, reprezentînd cuantumul plăților neautorizate,

precum și cu dobânda legală aferentă acestei sume, calculată începînd cu data

debitării contului până la data achitării efective.

Prin sentința

civilă nr. nr. 21463 din 18 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București,

secția a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 54236/3/2011 a fost admisă excepția de

netimbrare și pe cale de consecință a fost anulată cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanta SC M.L. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC

V.R. SA, ca insuficient timbrată.

Instanța de

fond a reținut că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată deși în

cuprinsul ei reclamanta nu a indicat valoarea integrală în lei a obiectului cererii,

omițând să arate valoarea sumei solicitate cu titlu de dobândă legală

solicitată pentru perioada anterioară introducerii cererii de chemare în

judecată, deși aceasta intră în valoarea taxabilă a cererii potrivit art. 35

alin. (4) din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997,

aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 760/1999.

Prin citația

trimisă reclamantei pentru primul termen de judecată, comunicată acesteia în

mod legal prin afișare pe ușa principală a apartamentului în care și-a stabilit

sediul social, conform art.  921 C. proc. civ., i s-au adus la cunoștință

reclamantei obligațiile ce îi revin în legătură cu taxa judiciară de timbru,

respectiv modul în care trebuie completată cererea de chemare în judecată,

existența obligației de plată și modul în care trebuie determinat cuantumul

taxei judiciare de timbru, indicându-se explicit normele ce trebuie avute în

vedere la calcularea acestei taxe, reclamantei fiindu-i comunicată chiar

rezoluția de la primirea cererii.

Tribunalul a

mai reținut că reclamanta nu a formulat cerere de reexaminare împotriva modului

de stabilire a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

De asemenea,

s-a constatat că reclamanta a depus în ședința publică din 18 noiembrie 2011 un

timbru judiciar mobil în cuantum de 5 lei și un ordin de plată a sumei de 24

669,30 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru în contul Primăriei sectorului

3 al Municipiului București (fila 153). Conform mențiunilor din cuprinsul

ordinului de plată, plata a fost făcută de S.C.A. O., C. și Asociații pentru

reclamanta M.

În raport de

completarea cererii de chemare în judecată depusă de reclamantă la data de 18

noiembrie 2011 în ședință publică (fila 106) și de formula de determinare a

taxei judiciare de timbru stabilită de instanță, conform pct. II. 5 din

rezoluția de la primirea cererii (fila 2), comunicată reclamantei împreună cu

citația pentru termenul stabilit la data de 18 noiembrie 2011, pe care

reclamanta nu a contestat-o prin formularea cererii de reexaminare, taxa judiciară

de timbru apare ca fiind insuficientă.

Astfel, conform

formulei pentru calculul taxei judiciare de timbru stabilită de instanță,

comunicată reclamantei și necontestată de aceasta, M. ar fi trebuit să achite

suma de 21.410 lei pentru cererea principală, la care se adaugă 8 lei, pentru

dobânda solicitată pentru perioada ulterioară introducerii cererii de chemare

în judecată și 7362,29 lei pentru dobânda solicitată pentru perioada anterioară

introducerii cererii de chemare în judecată.

Drept urmare, deși

raportat la completarea cererii depusă la solicitarea instanței, reclamanta

datora suma de 28780,29 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru aceasta a

achitat doar 24 669,30 lei, circumstanță în care cererea de chemare în judecată

a fost apreciată ca insuficient timbrată.

Față de

prevederile art. 36 alin. (2) din Ordinul Ministrului Justiției nr. 760/C/1999

privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997

privind taxele judiciare de timbru, potrivit cărora, în cazul în care cererea

nu cuprinoe datele necesare pentru determinarea taxei judiciare de timbru la

primirea acesteia de către insta.iță se poate da un singur termen pentru

îndeplinirea obligațiilor în legătură cu taxa judiciară de timbru, cererea

reclamantei de acordare a unui al doilea termen, pe lângă cel stabilit la data

de 18 noiembrie 2011 pentru când i s-au adus la cunoștință în mod complet toate

obligațiile în legătură cu determinarea și plata taxei judiciare de timbru, nu

a fost primită.

În aceste

condiții, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) și (3) din Legea nr.

146/1997, instanța a admis excepția netimbrării, dispunând anularea cererii de

chemare în judecată ca insuficient timbrată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC M.L. SRL

La termenul de

judecată din 30 aprilie 2012, Curtea a pus în discuția părților excepția lipsei

dovezii de reprezentant a avocatului apelantei și prin încheierea de dezbateri

ce constituie practicaua prezentei decizii a dispus respingerea acestei

excepții ca neîntemeiată, cu motivarea arătată în aceasta. Se constată însă că

intimata a utilizat în susținerea aceleiași excepții a lipsei calități de

reprezentant și un argument pretins a fi legat de capacitatea de exercițiu a

societății comerciale apelante, argument care, însă nu a fost dezvoltat cu

referire la o atare capacitate, ceea ce conduce la concluzia că în realitate

intimata, deși a utilizat sintagma „ capacitate de exercițiu", în

realitate se referea tot la „calitatea de reprezentant", aspecte

clarificate mai sus (în practica).

Prin Decizia civilă

nr. 216 din 30 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta SC M.L. SRL împotriva

sentinței civile nr. 21463 din 18 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul

București, secția a Vl-a comercială, s-a anulat sentința apelată și s-a trimis

cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

privește critica referitoare la nelegala citare „cu copia Rezoluției întocmite

de instanță" prin care se punea în vedere reclamantei să achite o taxă de

timbru în cuantum de 21.410 lei (fila 2 din dosarul Tribunalului), instanța de

apel a constatat că aceasta este fondată, deoarece, așa cum rezultă din cererea

de chemare în judecată, reclamanta și-a indicat un „ sediu ales", conform

art. 93 din C. proc. civ. la S.C.A. „ O., C. și Asociații" din

București, sector 1 (fila 3 din același dosar).

În acest sens,

curtea de apel a apreciat că indicarea „persoanei" căreia să îi fie

înmânată citația s-a făcut în mod corespunzător, cu respectarea art. 93 din C. proc.

civ., de vreme ce s-a indicat însăși persoana juridică societatea civilă de

avocați care cuprinde în denumirea sa și numele câtorva dintre avocații

asociați. Astfel, așa cum a susținut și apelanta-reclamantă, instanța a dat o

interpretare nepermis de restrictivă dispozițiilor art. 93 din C. proc. civ.

procedând la citarea societății la sediul său social (de altfel expirat) în

ciuda indicării unui sediu ales, deoarece dispoziția procedurală nu face

distincția când utilizează sintagma „indicarea persoanei", după cum este

vorba de o „ persoană fizică" sau „persoană juridică", ceea ce

înseamnă că este legal și suficient ca partea să indice orice categorie de

astfel de persoane pentru înmânarea citației.

Procedând

astfel, cu consecința necunoașterii de către reclamanta, care și-a indicat un

sediu ales la avocatul său ce putea fi identificat cu ușurință a conținutului

laborios al Rezoluției judecătorului și mai apoi, cu consecința anulării ca

insuficient timbrată a cererii de chemare în judecată, s-a statuat că prima

instanță a produs reclamantei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin

anularea sentinței, conform art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. și, respectiv,

trimiterea cauzei spre rejudecare (având în vedere și faptul să aceasta a

solicitat expres în scris trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 297

alin. (1) teza a doua din C. proc. civ.).

S-a apreciat că

aspectele privind neefectuarea operațiunilor de publicitate a noului sediu

social al societății reținute de instanță nu sunt relevante, în condițiile

indicării unui sediu ales și, mai ales a neîmpiedicării soluționării cauzei

prin neîndeplinirea unei astfel de obligații, a nevătămării părții adverse sau

a procedurii de judecată în sine, în raport cu cele reținute de instanța de

apel mai sus.

criticile arătate de apelantă cu privire la modul cum instanța a înțeles să

soluționeze excepția netimbrării, instanța de apel a constatat, de asemenea, că

acestea sunt fondate.

Astfel, chiar

presupunând că reclamanta a primit în condiții de procedură legală de citare,

Rezoluția laborioasă în cuprinsul căreia este inserată obligația în sarcina

reclamantei de a timbra cererea cu o taxă de timbru în cuantum de 21.410 lei,

„la care se va adăuga taxa judiciară de timbru aferentă valorii în lei a sumei

solicitate cu titlu de dobândă" ( a se vedea Rezoluția de la fila 2), al

cărei cuantum nu a fost stabilit de instanță și nici comunicat în prealabil

părții, se constată că la primul termen de judecată acordat în acest sens,

reclamanta, de bună-credință, prezentându-se prin reprezentantul său avocat, a

depus la dosarul cauzei dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 24.669,30

lei, respectiv o sumă mai mare decât cea indicată de judecător în Rezoluție

(fila 153), astfel că referitor la taxa de timbru cuantificată exact de

judecător, reclamanta și-a îndeplinit obligația, nefiind imputabilă o eventuală

atitudine de rea-credință procedurală.

Mai mult, din

încheierea de dezbateri de la termenul de judecată din 18 noiembrie 2011 ( fila

109 din dosarul tribunalului) nu rezultă că instanța a stabilit și comunicat

reclamantei, în raport cu cererea completatoare referitoare la cuantumul

dobânzii aferente pretenției principale, depusă la același termen (filele

106-108 din dosar) diferența de sumă între ceea ce s-a achitat cu titlu de taxă

de timbru de către reclamantă (24.669,30 lei) și ceea ce s-a considerat de

către instanță că ar fi datorat, raportat la completarea depusă.

Or, în lipsa

îndeplinirii de către instanță a unor obligații procedurale ce îi revin

deopotrivă alături de cele ale părților, nu se putea aplica sancțiunea anulării

cererii, pentru mai multe moiive:

În speță,

instanța de judecată, deși nu a determinat cuantumul total al taxei de timbru

după precizările făcute expres și la cererea instanței, de reclamantă, a

apiicat sancțiunea anulării cererii ca insuficient timbrată.

Este adevărat

că reclamanta avea obligația pe de o parte de a timbra anticipat, conform art.

20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, iar pe de altă parte, de a indica valoarea

totală a obiectului cererii (inclusiv dobânda). însă, în cauza de față,

reclamanta era îndreptățită în raport cu dispozițiile art. 132 alin. (1)

raportat la art. 134 din C. proc. civ. să precizeze cuantumul dobânzii și la prima

zi de înfățișare, ceea ce s-a și întâmplat.

De aceea, după

precizarea valorii totale a obiectului cererii, depusă la data de 18 noiembrie

2011, instanța avea obligația procedurală de a calcula și determina conform

art. 18 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cuantumul total al taxei de timbru,

obligația de a aduce la cunoștința cuantumul total al taxei de timbru și,

pentru respectarea dreptului reclamantei la un proces echitabil și a dreptului

de a formula cerere de reexaminare în cazul în care nu era de acord cu acest

cuantum, de a acorda un termen rezonabil pentru a da posibilitatea părții de a

aduce la îndeplinire obligația procedurală.

Mai mult, o

dată cu cererea precizatoare, reclamanta a depus și o notă de timbraj, în care

susține și explică modul în care aceasta a calculat taxa de timbru plătită în

raport cu valoarea totală a obiectului cererii.

Așadar,

dezbaterea acestei chestiuni prealabile precum și cuantumul taxei de timbru

datorate nu se putea face decât la termenul de judecată din 18 noiembrie 2011,

când instanța avea obligația de a și determina cuantumul exact al acestei taxe

(dacă acesta era altul decât cel comunicat prin Rezoluție), de a pune în vedere

părții acest cuantum precum și de a acorda un termen pentru îndeplinirea

obligației procedurale.

Altfel spus,

deși instanța a pus în vedere prin Rezoluție, reclamantei (și a citat-o pe

aceasta cu o atare mențiune, în mod nelegal, la sediul social, iar nu la sediul

ales) să indice valoarea dobânzii și să timbreze corespunzător, în conținutul

acestei obligații procedurale (prevăzute de dispozițiile art. 112 alin. (1)

pct. 3 din C. proc. civ.), nu se include de plano și aceea de a timbra cu o

taxă de timbru în cuantum de. ( obligație reglementată de dispozițiile art. 20

alin. (1) din Legea nr. 146/1997), deoarece un atare cuantum nu a fost stabilit

și adus la cunoștința părții, decât prin considerentele sentinței apelate.

Este așa

deoarece reclamanta, de bună-credință a depus diligente procedurale și a făcut

susțineri cu privire la problema de drept referitoare la timbrarea cererii

sale, astfel că instanța, după ce respingea aceste susțineri, motivat, avea

obligația de a cuantifica obligația de timbrare și numai după aceea, în caz de

refuz nejustificat, să procedeze la aplicarea sancțiunii anulării, iar dacă se

formula cerere de reexaminare, să țină seama de soluția dată acesteia.

În cadrul

aceleiași critici fondate s-a reținut și lipsirea reclamantei de dreptul de a

formula cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru,

este de asemenea fondată, de vreme ce reclamanta putea exercita o astfel de

cale de atac, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, în termen de 3

ziie de la data la care taxa ar fi fost stabilită și i-ar fi fost comunicată

părții.

În cauză însă,

reclamanta a fost lipsită de o astfel de posibilitate, de vreme ce la termenul

de judecată din 18 noiembrie 2011, instanța nu numai că nu a stabilit cuantumul

total al taxei de timbru, nu l-a comunicat expres părții, dar nefiind de acord

cu susținerile reclamantei privind modul de calcul al taxei de timbru, a

aplicat direct și imediat (fără a trece cele 3 zile în care se putea contesta

modul de stabilire a taxei de timbru) sancțiunea anulării cererii ca

insuficient timbrată.

Dreptul de a

formula cerere de reexaminare este desigur inclus în conținutul dreptului

reclamantei la un proces echitabil, reglementat de dispozițiile art. 21 alin. (3)

dir, Constituția României, de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 304/2004 și de

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece

privește o cale de atac la îndemâna părții împotriva unei soluții date unei

chestiuni prealabile, dar de care depinde însăși judecata cererii de chemare în

judecată (timbrarea cererii fiind o chestiune ce privește sesizarea instanței,

analizată cu prioritate, pe cale de excepție). Lipsind partea de dreptul de a

formula cerere de reexaminare, instanța a săvârșit o încălcare a dreptului

reclamantei la un proces echitabil (formă procedurală), vătămare ce nu ar putea

fi reparată decât prin anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecarea

cererii reclamantei în condiții echitabile, conform art. 105 alin. (2) din C. proc.

civ.

De altfel,

reclamanta și-a și exercitat acest drept, formulând cerere de reexaminare

(filele 164-166 din dosarul tribunalului) însă, în raport de faptul că cererea

de chemare în judecată fusese deja soluționată, respectiv anulată ca

insuficient timbrată, completul învestit cu această cerere, a apreciat că după

soluționarea cererii de chemare în judecată în sensul anulării acesteia ca

insuficient timbrată, reexaminarea modului cum a fost calculată taxa de timbru

-a devenit inadmisibilă, aceasta fiind deja o chestiune ce ar putea fi invocată

în calea de atac.

În acest fel,

s-a constatat o nouă vătămare produsă părții prin acest mod de a proceda,

vătămare cu privire la lipsirea de dreptul de a formula cerere de reexaminare,

ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea întregii hotărâri și reluarea

judecății.

Reclamanta nu a

cunoscut niciodată (mai înainte de judecarea cererii sale pe excepția

neiimbrării) cuantumul total al taxei judiciare de timbru datorate în această

cauză, adică 28.880,29 lei (după aprecierea judecătorului cauzei), pe care îl

regăsim abia în considerentele sentinței, redactate la data de 20 decembrie

2011, pentru a putea: a) fie să conteste acest cuantum ( conform art. 18 alin. (2)

din Legea nr. 146/1997), lit. b) fie să își asume în mod conștient aplicarea

sancțiunii nulității cererii, în caz de refuz, c) fie să achite taxa de timbru

în cuantumul stabilit de instanță, chiar dacă nu era de acord cu acest mod de

calcul.

Prin modul cum

s-a judecat excepția netimbrării, la același termen de judecată la care

instanța pare că a respins susținerile reclamantei privind modul de calcul al

taxei de timbru raportat la capătul principal și capătul accesoriu ale cererii

( separat, cum a calculat instanța ulterior, prin considerente sau cumulat, la

valoarea totală a obiectului cererii, cum a calculat reclamanta prin Nota de

timbraj - deși nu rezultă expres din încheierea de dezbateri ce constituie

practicaua sentinței ), fără a acorda în mod obiectiv posibilitatea de a achita

diferența sau de a contesta pe calea reexaminării calculul instanței,

reclamanta a fost lipsită în mod nelegal de mai multe drepturi procedurale

expres reglementate de dispozițiile evocate și citate mai sus ( între care

dreptul de a opta între achitarea diferenței de taxă de timbru sau de a formula

cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru și de a

beneficia de judecata unei astfel de căi de atac, dreptul său fiind sustras

prin soluționarea în acest fel a excepției netimbrării).

apel a reținut că nu este lipsită de relevanță nici critica apelantei formulată

în subsidiar, privind obligația instanței ca, în cazul în care aprecia că nu

este timbrat corespunzător capătul de cerere accesoriu privind dobânda, să

soluționeze totuși, în limita timbrajului satisfăcut, cel puțin capetele de

cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii plăților neautorizate,

dar executate de bancă, indicate în primul capăt de cerere, evaluate inițial și

timbrate corespunzător, conform art. 35 alin. (6) din Ordinul Ministerului

Justiției nr. 760/1999 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a

Legii nr. 146/1997.

De altfel,

obligația instanței de a soluționa cererea în limita timbrajului derivă și din

conținutul art. 20 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 146/19097, iar în cazul

de față, cu atât mai mult cu cât capătul principal al cererii fusese suficient

timbrat, taxa de timbru achitată fiind chiar mai mare decât cuantumul datorat

pentru cererea principală evaluată prin cererea introductivă.

Analizând apoi

aspectele privind modul de calcul al taxei de timbru, raportat la diferența

dintre ceea ce a calculat instanța și ceea ce a calculat reclamanta, instanța

de apel a apreciat că taxa se va calcula la valoarea totală a pretențiilor, așa

cum au fost acestea cuantificate la termenul de judecată din 18 noiembrie 2011,

aspect ce rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 care

utilizează sintagma „ valoarea. declarată în acțiune sau cerere." în acest

sens, obiectul cererii se evaluează ca un tot unitar, chiar dacă unele dintre

pretenții derivă din raporturi juridice de drept substanțial principale, iar

altele au natură accesorie, astfel că taxa de timbru a fost corect calculată de

către reclamantă, cererea sa fiind legal și suficient timbrată.

De aceea,

curtea de apel constatând că prima instanța soluționat greșit excepția

netimbării cererii, cu încălcarea principiilor și dispozițiilor legale mai sus

menționate, în temeiul art. 297 alin. (1) teza a II a din C. proc. civ., a

admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Referitor la

apărările de fond invocate de către intimată prin întâmpinare, instanța de apel

a constatat că acestea privesc însuși fondul cererii de chemare în judecată,

aspect ce nu poate fi judecat pentru prima oară în apel, în condițiile în care

instanța de apel, în temeiul art. 295 din C. proc. civ. verifică doar ceea ce

s-a judecat de către prima instanță, adică soluția dată excepției netimbrării,

aceste susțineri urmând a fi analizate însă la rejudecare de către prima

instanță.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.R. SA București, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului

reclamantei ca neîntemeiat și menținerii sentinței civile nr. 21463 din 18

noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București ca temeinică și legală,

pentru motivele expuse mai jos:

1) În ceea ce

privește citarea părților, susține recurenta, nu pot fi invocate apărări în

ceea ce privește nelegalitatea citării părților, atât timp cât reclamanta a

fost citată în mod corect la sediul acesteia, așa cum rezultă din extrasul O.R.C.,

conform art. 93 C. proc. civ.

Instanța de

fond, în rezoluția comunicată reclamantei odată cu citația a specificat faptul

că "reclamanta se citează la sediul social, deoarece nu au indicat numele

persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură la sediul ales"

indicând și temeiul legal (art. 93 C. proc. civ.).

Nu poate fi

reținut aspectul invocat de către apelantă cu privire la incorecta citare a

părților atât timp cât Tribunalul, prin sentința civilă nr. 21463 din 18

noiembrie 2011 a precizat clar faptul că "procedura de citare este legal

îndeplinită".

De asemenea,

susține recurenta, nu poate fi reținută critica apelantei cu privire la eroarea

produsă de instanța de fond, deoarece dispozițiile art. 93 C. proc. civ. sunt

imperative și de stricta interpretare arătând sancțiunea legala în condițiile

nedesemnării persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.

Prin cererea

introductivă, reclamanta și-a ales sediul la "S.C.A. O., C. și Asociatii

cu sediul în București, sector 1, prin avocat T.O. ", fără a desemna

persoana care va prelua actele de procedură ce se vor efectua. Nu trebuie să se

confunde societatea civilă de avocatură cu una din persoanele fizice - avocați

- pe care le reprezintă, societatea putând avea și alți angajați (secretara,

funcționar, șofer, etc), și în nici un caz, instanța de apel nu poate

considera, fără nici un fel de probațiune, ci doar pe prezumții total

nefondate, că reclamanta-apelantă a intenționat să considere persoana

împuternicită în scop procesual ca fiind unul din reprezentanții societății de

avocatură.

Față de faptul

ca instanța de fond s. reținut că reclamanta a fost sancționată (n.n.

Tribunalul București recunoscând caracterul sancționator al prevederilor art.

93 C. proc. civ. și deci imperativul normei) cu citarea la sediul reclamantei,

unde citația a fost afișată și cu anularea cererii pentru netimbrare, citația a

fost însoțită de Rezoluția judecătorului prin care reclamantei i-a fost adusa

la cunoștința timbrajul pe care trebuia să îl satisfacă până la primul termen

de judecată. Mai mult, pe citația comunicată reclamantei este înscrisă

mențiunea cu privire la "cu un exemplar al rezoluției de la primirea cererii

dosarului și cu mențiunea de a îndeplini toate obligațiile procesuale prevăzute

în rezoluție ", rezoluția făcând parte integrantă (corp comun) cu citația

transmisă.

Din prevederile

art. 93 C. proc. civ. nu rezultă faptul că persoana desemnată în vederea

primirii actelor de procedură poate să fie un avocat, o societate civilă de

avocați sau o alta entitate, având în vedere intenția practica a legiuitorului

care a decis că actele de procedura nu pot fi comunicate decât unei persoane

fizice, reprezentant sau angajat al aparitorului/entității.

Acest aspect

reiese și din prevederile art. 91 C. proc. civ. "înmânarea citațiilor și a

tuturor actelor de procedură, în cazurile prevăzute de art. 87 pct. 1, 2, 3, 5

și 7, precum și în cele prevăzute de art. 90 alin. (3), (4), (5) și (6) sau

atunci când actul urmează să fie înmânat unui avocat ori notar public, se poate

face funcționarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondentei, care

își va arăta în clar numele și prenumele, precum și calitatea, iar apoi va

semna dovada".

În ceea ce

privește indicarea de către reclamanta-apelantă a prevederilor art. 68 alin. (3)

C. proc. civ., acest text legal privește caracterul general al reprezentării

părții în instanță, al mandatului general și nicidecum nu vizează comunicarea

actelor de procedură, care are un regim special instituit într-un titlul

separat în cadrul codului de procedură civilă, și anume, "Titlul II

Dispoziții generale de procedura, Cap. II Citațiile și comunicarea actelor de

procedură".

Referitor la

citarea reclamantei la sediul expirat al acesteia, contrar celor afirmate prin

motivele de apel, având in vedere extrasul de la O.R.C. atașat din oficiu de

către instanța de fond la data de 18 noiembrie 2011, sediul reclamantei este

expirat din luna iulie 2009, iar faptul ca reclamanta nu și-a actualizat

mențiunile în Registrul Comerțului referitoare la sediul acesteia, culpă ce-l

este exclusiv imputabilă, singura adresă la care putea fi citată conform art.

93 C. proc. civ. este cea de la sediul social indicat în acțiune. Ca mijloc de

probă instanța a avut în vedere extrasul de la Registrul Comerțului atașat din

oficiu la data de 18 noiembrie 2011.

De asemenea,

prin citația transmisă reclamantei pentru primul termen de judecată, comunicată

acesteia în mod legal prin afișarea pe ușa principală a apartamentului în care

și-a stabilit sediul social, conform art. 92

1

C. proc. civ., i s-au

adus la cunoștință reclamantei obligațiile ce-i reveneau în legătură cu taxa

judiciară de timbru, respectiv modul în care trebuie completată cererea de

chemare în judecată, existența obligației de plată și modul în care trebuie

determinat cuantumul taxei judiciare de timbru, indicându-se explicit normele

ce trebuie avute în vedere la calcularea acestei taxe, reclamantei fiindu-i comunicată

chiar rezoluția de la primirea cererii.

De altfel,

societatea civilă de avocați a depus la termenul din 18 noiembrie 2011 taxa

judiciară de timbru în cuantum de 24.669,30 lei și timbru judiciar în sumă de 5

lei, de unde rezultă că societatea civilă de avocați a avut cunoștință de

dispozițiile din rezoluție, conformându-se parțial prin achitarea taxei

judiciare de timbru și a timbrului judiciar mai sus cuantificate, precum și

prin depunerea cererii precizatoare vizând atât capătul 2 din cererea introductivă

cât și indicarea persoanei desemnată cu primirea actelor de procedură.

2) În ceea ce

privește timbrajul cererii, arată recurenta, așa cum se poate observa din Dosarul

nr. 54236/3/2011 al Tribunalului București, împreuna cu citația, părțile au

primit și o rezoluție a judecătorului prin care acestora li s-a pus în vedere

îndeplinirea unor condiții, condiții ce au fost complinite de către pârâta

recurentă, dar care nu au fost îndeplinite de către reclamantă.

Astfel, aceasta

s-a conformat parțial solicitărilor instanței cu privire la: depunerea unei

completări a cererii de chemare în judecată prin care să indice o serie de

precizări cu privire la numele avocatului care îi reprezintă în proces, numele

persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură; achitarea parțială a

taxei de timbru aferentă.

Neîndeplinirea

tuturor solicitărilor, inclusiv nedepunerea taxei de timbru aferentă fiecărui

capăt de cerere (așa cum a fost solicitată prin rezoluție) a determinat

instanța să anuleze cererea de chemare în judecată ca netimbrată, având în

vedere prevederile legale (C. proc. civ. coroborat cu legea taxelor de timbru).

În condițiile

în care reclamanta nu era de acord cu achitarea taxei judiciare de timbru (în

totalitate sau parțial), aceasta avea posibilitatea de a formula cerere de

reexaminare a taxei conform art. 18 din Legea nr. 146/1997, așa cum de altfel

Ie-a fost comunicat reclamanților chiar prin rezoluție, motiv pentru care nu

poate fi primită nici această critică.

Art. 20 alin. (1)

si (3) din Legea nr. 146/1997 prevăd: "Taxele judiciare de timbru se

plătesc anticipat. Neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit

se sancționează cu anularea acțiunii."

Art. 36 din

Ordinul Ministrului Justiției nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice

pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru prevede:

"(1) Instanțele judecătorești au obligația de a încunoștința părțile, o

dată cu citarea, despre taxele judiciare de timbru ce trebuie achitate în

cazurile în care acțiunile și cererile au fost trimise prin poștă. (2) în

situația prevăzută la alin. (1), dacă acțiunile sau cererile nu cuprind datele

sau documentația necesară caracterizării actului sau calculării taxelor sau

dacă nu s-au anexat dovezile din care să rezulte plata acestora, instanțele

judecătorești stabilesc termenul de judecată și comunică părților, o dată cu

citarea, și obligațiile în legătură cu taxa judiciară de timbru ce trebuie

îndeplinite până la termenul de judecată, sub sancțiunea anulării cererii sau

acțiunii."

Cererea

introductivă a fost înregistrată fără ca reclamanta să indice valoarea

integrală în lei a capetelor de cerere, omițând să arate valoarea sumei

solicitate cu titlu de dobândă legală solicitată pentru perioada anterioară

introducerii cererii de chemare in judecată, deși aceasta intra în valoarea

taxabilă a cererii.

Reamintește

aici că, prin citația transmisa reclamantei pentru primul termen de judecată,

comunicată acesteia în mod legal prin afișarea pe ușa principală a

apartamentului în care și-a stabilit sediul social, conform art. 92

1

C. proc. civ., I s-au adus la cunoștință reclamantei obligațiile ce-i reveneau

în legătură cu taxa judiciară de timbru, respectiv modul în care trebuie

completată cererea de chemare în judecată, existența obligației de plată și

modul în care trebuie determinat cuantumul taxei judiciare de timbru,

indicându-se explicit normele ce trebuie avute în vedere la calcularea acestei

taxe, reclamantei fiindu-i comunicată chiar rezoluția de la primirea cererii.

Prin aceeași

rezoluție, instanța a precizat modalitatea de calcul: "taxa judiciară de

timbru a fost calculată separat pentru debitul principal și pentru cel

accesoriu, cele două valori obținute fiind însumate, conform art. 14 din Legea nr.

146/1997, întrucât cele două capete de cere au finalitate diferit", precum

și calea de atac pe care reclamanta ar avea-o la dispoziție " împotriva

modului de stabilire a taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar se

poate formula cerere de reexaminare, conform art. 18 din Legea nr. 146/1997 în

termen de 3 zile de la data comunicării", cale de atac care nu a fost

uzitată de către reclamantă, astfel că invocarea ca motiv de apel

"aplicarea greșită a dispozițiilor privind modalitatea calcului taxei de

timbru" apare ca fiind inadmisibilă și tardiv formulată.

De altfel,

instanța în mod corect a calculat taxa judiciară de timbru prin însumarea

taxelor de timbru aferente fiecărui capăt de cerere și pentru fiecare valoare

în parte, arătând și temeiul de drept aplicat, art. 14 din Legea nr. 146/1997

care prevede „Când o acțiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate

diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere

în parte, după natura lui, cu excepția cazurilor în care prin lege se prevede

altfel."

Cu privire la

anularea parțială a acțiunii de către instanța de judecată, respectiv „anularea

numai a capătului de cerere privind dobânda", prin aceasta sintagma

reclamanta recunoscând faptul ca solicitarea dobânzii legale este un capăt de

cerere diferit din acțiunea introductiva, indicarea ca temei legal al art. 35

alin. (5) din Ordinul sus menționat nu are aplicabilitate în speța de față.

Textul legal

indicat face referire la sancțiunea pe care legiuitorul o solicită a fi

aplicată neîndeplinirii obligației de plată a acțiunii sau cererii.

Ipoteza

reclamantei că „textul de lege distinge între termenul de acțiune în sensul de

cerere de chemare în judecată în întregul său și cel de cerere în sensul de

capăt de cerere", este unul cel puțin hazardat și fără consistență, având

în vedere faptul că legiuitorul a avut în vedere în elaborarea acestui articol

a tuturor tipurilor de solicitări, așa cum apar ele și sunt stabilite în cadrul

legii taxelor de timbru și a normelor metodologice de aplicarea a acestei legi.

( Ase vedea in acest sens art. 1, 2, 3 din Legea nr. 146/1997, art. 2 din Norma

metodologica).

De asemenea,

apreciază intimata, nu poate fi reținut ca motiv de apel aplicarea art. 35

alin. (5) din Ordin privind anularea parțială a acțiunii introductive,

interpretarea acestui articol fiind strict aplicabil în situația în care

cererea de chemare în judecată suferă modificări, or, în cazul de față reclamanta,

la primul termen de judecată a depus precizări cu privire la acțiunea

introductivă, prin cuantificarea dobânzii legale, nicidecum nu și-a modificat

cererea de chemare în judecată.

Reclamanta avea

obligația conform rezoluției să indice suma rezultată din calculul dobânzii

legale și să timbreze și acest capăt de cerere, fapt ce nu s-a petrecut.

Mai mult, deși

avea posibilitatea de a renunța la acest capăt de cerere la primul termen de

judecată, reclamanta a înțeles să nu modifice acțiunea, astfel că instanța de

fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care a vizat întreaga acțiune,

cu toate capetele de cerere.

Instanța de

judecată nu are la îndemână posibilitatea de a se pronunța separat pe capetele

de cerere cu care este investită în sensul de a distinge între ele, pentru ca,

în această situație și-ar depăși puterile cu care este investită și s-ar

subroga în drepturile reclamantei, modalitate inacceptabilă din punct de vedere

juridic, moral, etic etc.

Art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 146/1997 indicat de către reclamanta apelantă nu este

incident în cauza de față deoarece nu există elemente noi care să determine o

valoare mai mare, elemente apărute în desfășurarea procesului, cuantificarea

dobânzii și timbrarea la valoare a acestui capăt de cerere fiind impus de

instanță din momentul comunicării rezoluției din data de 28 iulie 2011, deci

înainte de primul termen de judecată.

Faptul că

instanța nu a stabilit cuantumul exact al taxei de timbru nu îi incumbă cu

nimic acesteia, instanța de judecată având obligația de „a-i pune în vedere

petentului să achite suma datorată" nicidecum să cuantifice suma, cu atât

mai mult cu cât dobânda legală nu a fost precizată în acțiunea introductivă, ci

ulterior prin cererea precizatoare. Era un simplu calcul pe care apărătorul

reclamantei putea să îl facă încă de la momentul primirii rezoluției.

În

interpretarea dată de reclamantă art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, s-a

strecurat o eroare în sensul în care textul de lege face referire la „suma

datorată" și nu la „cuantumul taxelor datorate", calculul taxei de

timbru fiind o obligație a părții din proces și nu a instanței de judecată.

Calculul pe care instanța de judecată l-a făcut în timpul ședinței de judecată

de la termenul din 18 noiembrie 2011 a fost cu privire la efectuarea

controlului asupra sumei cuantificate că dobânda legală/taxa de timbru, și nu

la stabilirea taxei de timbru aferentă dobânzii legale, această sarcină

revenindu-i reclamantei din momentul comunicării rezoluției.

Recurenta a

reiterat excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care semnează

cererea de chemare în judecată/apelul privind pe SC M.L. SRL, arătând

următoarele argumente:

Așa cum reiese

din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta este SC M.L. SRL, prin

reprezentant legal Wilhelm Wolfgang, or așa cum rezultă din formularul Recom

Online din data de 04 noiembrie 2011, pe care îl anexează prezentei, mandatul

administratorului W.W.G. a expirat din data de 16 iulie 2011.

Mai mult,

conform. portalului instanțelor de judecată, pe rolul instanțelor judecătorești

exista mai multe dosare în care părți sunt asociații/administratori ai

societății reclamante.

Față de

dosarele aflate pe rolul instanțelor, a solicitat S.C.A. O., C. și Asociatii,

la data de 09 noiembrie 2011, cu ocazia întâlnirii la concilierea directă la

care a participat, să comunice conținutul, stadiul și soluțiile instanțelor,

urmând să comunice instanței aceste informații pe care intimata le consideră

vitale în soluționarea prezentei cauze.

Pentru a fi

validă, cererea de chemare în judecată trebuia să fie semnată fie de un

administrator al cărui mandat să fie valid și care să parvină de la ambii

asociați ai SC M.L. SRL, fie de avocatul al cărui mandat a fost dat de o

persoană competentă în acordarea acestuia.

Or, așa cum

reiese din aspectele indicate mai sus, mandatul administratorului W.W.G., chiar

dacă a fost valabil la un moment dat, în prezent el nu mai este valabil.

Față de

aspectele invocate mai sus, cererea de chemare în judecată a fost introdusă de

o persoană fără a avea calitatea de reprezentant, motiv pentru care solicită

admiterea excepției invocată.

Recurenta

reiterează și excepția lipsei de reprezentant al S.C.A. O., C. și Asociații,

arătând că, în condițiile în care se va observa ca W.W.G. nu a avut un mandat

special în vederea introducerii prezentei cereri de chemare în judecată,

rezultă pe cale de consecință că mandatul acordat societății de avocatură de

către administratorul societății reclamante nu este valabil, motiv pentru care

SC M.L. SRL nu poate fi reprezentată în instanță de către societatea de

avocatură.

De altfel,

acest aspect a fost invocat de intimată și prin Procesul verbal încheiat la

data de 09 noiembrie 2011, în temeiul art. 720

1

C. proc. civ. pe

care l-a atașat.

De asemenea,

recurenta invocă excepția lipsei capacității de exercițiu a SC M.L. SRL:

Așa cum

apreciază în cele de mai sus enunțate, reclamanta nu a făcut dovada în fata

instanței că are capacitate de exercițiu, și, prin urmare, poate sta în

judecată. Astfel, nu a fost comunicată vreo hotărâre A.G.A. a celor doi

asociați (Lindner Aktiengesellschaft Decken-, Boden-, Trennwandsysteme si SC M.I.G.

SRL), din care să rezulte mandatul valabil exprimat de către cei doi asociați

cu privire la introducerea prezentei cereii de chemare în judecată.

Mai mult, așa

cum a arătat mai sus, între cei doi asociați/administratori există disensiuni

de ordin comercial și financiar, de care nu are cunoștință să fi fost

finalizate de către instanțele judecătorești.

Fața de cele

prezentate mai sus, arată că SC M.L. SRL nu are la acest moment capacitate de

exercițiu și nu poate sta în judecată în calitate de reclamantă.

De altfel, se

mai susține, SC M.I.G. SRL, unul din cei doi asociați ai societății reclamante,

i-a comunicat prin adresa pe care o depune alăturat faptul că este în litigiu

cu celălalt asociat în ceea ce privește calitatea de administrator a d-lui D.M.N.,

precum și a pretinselor plați făcute în mod nejustificat.

Chiar dl. W.W.G.,

prin adresa din data de 27 februarie 2009, îi comunica faptul că „vom încerca

să clarificam această situație în interiorul SC M.L. SRL și vă aducem totuși la

cunoștință, că vom cere despăgubiri pentru eventualele daune de la SC V.R. SA,

dacă nu vom reuși să clarificăm situați în alt mod"

De asemenea, în

temaiul art. 244, alin. (1), pct. 1 C. proc. civ., intimata a solicitat

suspendarea prezentei cauze până la soluționarea în mod definitiv și irevocabil

a dosarelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești ce au ca obiect

diferendele legate de calitatea de asociat/administrator în cadiul societății

reclamante.

Pe fond,

recurenta - pârâtă mai susține:

Situația

descrisă de către reclamantă în cererea de chemare în judecată nu este una

obiectiv/ă, faptele prezentându-se în mod denaturat.

În realitate,

evoluția evenimentelor se prezintă astfel:

La data de 08

august 2008 între reclamantă, reprezentată de administrator N.D.M. și B. s-au

semnat:

- Contractul de

deschidere de cont curent și fisa specimenelor de semnătură prin care se

prevede că societatea poate să efectueze operațiuni cu o singura semnătură,

respectiv a dl. N.D.M. Prin însăși definiția specimenului de semnătură, acesta

presupune ca documentele prin care se dispun operațiuni să fie pe suport

hârtie.

Contractul de

prestare a S.I.B. V.B. Direct și anexa la aceasta privind utilizatorii

autorizați să efectueze operațiunile prevăzute în contractul de V.B. Direct,

respectiv dl N.D.M.

Ambele

contracte s-au încheiat cu respectarea prevederilor legale, astfel;

La pct. 10.4.

lit. d) din actul constitutiv al SC M.L. SRL se arată ca administratorii pot să

încheie separat (adică fără acordul expres al celorlalți administratori)

contracte în numele societății cu o valoare până la concurenta sumei de 20.000 euro,

ori valoarea acestor contracte nu depășea la momentul semnării lor suma de

20.000 euro (comisioane și alte taxe bancare). Totalul comisioanelor încasate

pentru prestarea serviciilor de către Bancă prin V.B. Direct este de

aproximativ 170 lei până la data prezentei adrese.

În data de 25

septembrie 2008, arată recurenta, s-a depus la bancă un nou specimen de

semnături (cel anexat la cererea de chemare în judecata a reclamantei) și s-a

anulat specimenul de semnături din 08 august 2008 pentru operațiunile pe suport

hârtie.

Modificarea

specimenului de semnături s-a efectuat cu respectarea legislației, astfel:

Art. 72. din

Legea nr. 31/1990 prevede: „Obligațiile și răspunderea administratorilor sunt

reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute

în această lege."

La data

modificării specimenului de semnături, în 25 septembrie 2008, Banca nu a

solicitat Administratorilor mandatul special dat de A.G.A. privind puterile

conferite, prezumând că aceștia au acest mandat. Așa cum rezultă din art. 384

C. com. Banca nu avea obligația să solicite acest mandat, ci doar un drept, de

care însă nu a uzat.

Conform art.

384 C. com. „Mandatarul este dator să-și arate mandatul persoanelor cu care

tratează, când i se cere. El nu poate opune celor de al treilea instrucțiunile

deosebite ce i s-ar fi dat de către mandant, afară numai daca nu probează că

aceștia aveau cunoștință de ele în momentul când obligațiunea a fost

contractată".

Menținerea dl.

N.D. ca utilizator autorizat pentru serviciul V.B. Direct ulterior datei de 25

septembrie 2008 s-a efectuat în conformitate cu dispozițiile legale și

contractuale.

Astfel, SC M.L.

SRL nu a depus la bancă nici o notificare de încetare a contractului de V.B.

Direct sau o solicitare de modificare a anexei 2 la acesta și nici vreo

hotărâre A.G.A. din care să rezulte că acesta nu mai are dreptul individual de

a efectua operațiuni de plați prin V.B. Direct.

Nu se poate

consideia că schimbarea specimenului de semnătură pentru operațiuni efectuate

la sediul băncii prin O.P. sau numerar, ce presupun o semnătură olografă,

echivalează cu revocarea drepturilor de utilizator autorizat, care presupun o

semnătură electronica.

Din punct de

vedere legal modificarea unui contract nu este de natură a modifica un alt

contract, chiar dacă ambele contracte sunt încheiate între aceleași părți.

În cazul în

care dl N.D. a acționat contrar instrucțiunilor primite de la SC M.L. SRL cu

încălcarea mandatului primit, acesta nu a informat Banca și urmează să răspundă

față de societate, conform art. 381 C. com. „Mandatarul care nu se conforma

instrucțiunilor primite de la mandant, răspunde de daune interese, "și

conform articolului 382 C. com.: „Mandatarul este dator a încunoștința fără

întârziere pe mandant despre executarea mandatului."

Dacă în urma

primirii acestei încunoștințări, mandantul întârzie răspunsul un timp mai lung

decât cel cerut de natura afacerii, el este considerat că a acceptat executarea

mandatului, chiar dacă mandatarul a trecut peste limitele mandatului."

Față de faptul

că a) operațiunile efectuate prin V.B. Direct sunt reflectate în contul curent

al societății; b) SC M.L. SRL a ridicat lunar extrasele de cont pentru

întocmirea balanțelor lunare, precum și situației financiare la 31 decembrie

2008, luând astfel la cunoștință de operațiunile efectuate de Dl N.D. prin V.B.

Direct; c) SC M.L. SRL nu a notificat băncii încetarea contractului de prestări

servicii V.B. Direct sau modificarea anexei 2, și nici nu a depus o hotărâre A.G.A.

privind drepturile autorizate pentru serviciul V.B. Direct; d) SC M.L. SRL nu a

contestat nici o tranzacție în termen de 15 zile de la data la care se poate

considera în mod rezonabil că aceasta a ajuns la client, conform pct. 13 din

Condițiile generale de afaceri ale SC V. SA, parte integrantă din convenția de

deschidere cont; e) dl. M.R. (una dintre persoanele autorizate pe contul

curent) a primit bani de la societate prin V.B. Direct in doua rânduri,

tranzacție necontestată; f) în perioada în care s-au efectuat plățile prin Internet

Banking ce fac obiectul prezentului litigiu Dl N.D. nu a fost revocat de către

A.G.A. din funcția de administrator și a avut în continuare drept de semnătură

A, în baza contractului de cont curent;g) dl W.W., în calitate de administrator

ce a sesizat efectuarea de plați prin V.B. Direct, avea dreptul să solicite

oricând BĂNCII un extras cu toate operațiunile efectuate pe cont, contra

comisioanelor prevăzute în tariful de comisioane al băncii și să ia masuri

pentru modificarea anexei 2 la Contractul de prestare a Serviciului V.B.

Direct, se poate concluziona că SC M.L. SRL a luat la cunoștință și a acceptat

efectuarea plaților de către Dl. N.D. prin serviciul V.B. Direct, ca utilizator

autorizat din partea societății.

Mai mult, se

pare că angajații societății SC M.L. SRL obișnuiau că pentru plățile efectuate

prin Internet Banking să completeze și ordin de plată semnat de persoanele

autorizate pentru a avea în propria contabilitate ordine de plată semnate. În

acest sens, depune doua ordine de plată în copie pe suport hârtie, ce au fost

prezentate Băncii de către SC M.I.G. SA pentru plățile în sumă de 500.000 lei

și 400.000 lei, efectuate electronic de către SC M.L. SRL la data de 16

februarie 2009, respectiv la data de 16 aprilie 2009, ordine de plata ce poartă

semnătura a două persoane conform celor două ordine de plată pe care le

anexează.

Solicită

recurenta să se respingă și motivul arătat în cererea introductivă privind

ratificarea contractului de Internet banking având în vedere împrejurarea că,

în condițiile în care s-ar impune ratificarea acestui contract de către cel

de-al doilea administrator, această operațiune trebuia efectuată de către

societate și nu de către Bancă, căreia trebuia să-i fie adusă la cunoștință

această nouă situație.

Recuperarea

sumelor plătite de către SC M.L. SRL către terți prin serviciul V.B. Direct se

poate realiza numai de la beneficiarii sumelor, dacă sumele plătite nu au fost

datorate, pentru îmbogățire fără justă cauză. Cum SC M.I.G. SRL, unul din

beneficiarii sumelor, este acționarul SC M.L. SRL, recuperarea sumelor de la

acesta are ca temei prevederile art. 80 Legea nr. 31/1990 privind societățile

comerciale,, Asociatul care, fără consimțământul scris al celorlalți asociați,

întrebuințează capitalul, bunurile sau creditul societății în folosul său sau

în acela al unei alte persoane este obligat să restituie societății beneficiile

ce au rezultat și să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate." si

art. 79. - (1) Asociatul care, într-o operațiune determinată, are, pe cont

propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societății, nu

poate lua parte la nici o deliberare sau decizie privind această operațiune.

(2) Asociatul care contravine dispozițiilor alin. (1) este răspunzător de

daunele cauzate societății, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obținut

majoritatea cerută."

Banca nu are

obligația legală sau contractuală să verifice dacă plățile fiecărui client sunt

datorate conform contractelor încheiate de client și conform

serviciilor/bunurilor furnizate efectiv de terț Clientului. Astfel de servicii

ar implica multe resurse umane, de timp și materiale, iar clienții nu ar fi

dispușii să plătească astfel de servicii costisitoare, ce ar putea cauza și

întârzieri mari în efectuarea plaților. Aceasta este obligația

administratorilor societății, pentru care sunt remunerați și se bazează pe

încrederea pe care acționarii Ie-o acordă acestora.

În cazul în

care aceste sume nu se pot recupera de la terți, recuperarea sumelor se poate

face de la Administratorul care a ordonat plățile, conform art. 383 C. com.:

„Mandatarul care schimba destinatiunea sumelor primite în socoteala

mandantului, e dator dobânda la aceste sume din ziua în care Ie-a primit,

deosebit de daune interese provenind din neîndeplinirea mandatului și de orice

altă acțiune, chiar penală, în caz de doi sau fraudă," Art. 78 din Legea nr.

31/1990 „(1) Dacă un administrator ia inițiativa unei operațiuni ce depășește

limitele operațiunilor obișnuite comerțului pe care îl exercită societatea,

acesta trebuie să înștiințeze pe ceilalți administratori, înainte de a o

încheia, sub sancțiunea suportării pierderilor ce ar rezulta din aceasta"

si art. 86.din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale: - (1) Pentru

aprobarea situației financiare anuale și pentru deciziile referitoare la

introducerea acțiunii în răspunderea administratorilor este necesar votul

asociaților reprezentând majoritatea capitalului social."

În cazul în

care, față de SC M.L. SRL se va deschide procedura insolvenței prevăzută de

Legea nr. 85/2006 exista posibilitatea antrenării răspunderii administratorilor

acesteia, conform art. 138 din această Lege dacă apariția stării de insolvență

a Clientului se datorează acestora (au folos