ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 686/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 686/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată sub nr. 27826/300/2010 la Judecătoria sectorului 2 București,

reclamanții M.M. și M.MI. au chemat în judecată pe pârâta SC V. România SA

București, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună

următoarele: să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale incluse în

convenția de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007, respectiv art. 3 lit. d)

din Condițiile Speciale, art. 8.1 lit. a) - liniuța a doua și a treia din

Condițiile Generale ale Convenției, art. 8 lit. c) și d din Condiții Generale

ale Convenției, art. 10.1, art. 10.2, art. 5 lit. a) și art. 3.5 din Condițiile

Generale ale Convenției; să fie obligată pârâta la eliminarea acestor clauze

contractuale; să se constate că până la data formulării acțiunii reclamanții au

achitat suma de 30.972,82 CHF, reprezentând comision de risc, în baza unei

clauze lovite de nulitate absolută, și că această plată este nedatorată; să se

constate compensația sumei de 30972,82 CHF și restul debitului, până la

concurența primei sume.

Prin Sentința civilă

nr. 89 din 7 ianuarie 2011 a Judecătoriei sectorului 2 București, secția

civilă, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr.

3730/3/2011.

Prin Sentința

comercială nr. 8644 din 29 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 3730/3/2011 s-a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de

cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a

clauzelor contractuale ca neîntemeiată. A fost respinsă excepția prescripției

dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere prin care

reclamanții au solicitat să se constate compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu

restul debitului ca neîntemeiată.

S-a admis în parte

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții M.M. și M.MI. în

contradictoriu cu pârâta SC V. România SA.

S-a constatat că art.

3 lit. d) din Condițiile Speciale, art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale, pct.

3.5 din secțiunea Costuri, referitoare la comisionul de risc din Condițiile

Speciale, art. 8.1 lit. a) liniuța a doua și a treia, lit. c), d din Condițiile

speciale, art. 10.1 și 10.2 din Condițiile Speciale ale Convenției de credit

nr. 0134051 din 21 decembrie 2007 constituie clauze abuzive în sensul art. 4

alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Au fost respinse

capetele de cerere prin care s-a solicitat să se constate că până la data

formulării cererii reclamanți au achitat suma de 30.972 CHF și capătul de

cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate compensarea sumei de

30.972,82 CHF cu restul debitului ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că reclamanții au invocat nulitatea

absolută a clauzelor apreciate ca fiind abuzive, cuprinse în contractul de

credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007, încheiat cu pârâta.

Cauza este obiectivul

urmărit la încheierea acestuia, fiind o condiție de fond, esențială, de

validitate a actului juridic.

Conform art. 966 C.

civ., cauza trebuie să fie licită și morală conținutul acestei cerințe fiind

precizat de art. 968 C. civ., potrivit căruia, cauza este nelicită când este

prohibită de legi, este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice

Sancțiunea care

intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând,

pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, acțiunea în declararea nulității

absolute fiind imprescriptibilă conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958. Având

în vedere soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material

la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanții au

solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale, prima

instanță a constatat drept neîntemeiată excepția prescripției dreptului

material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanții

au solicitat să se constate compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul

debitului.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut următoarele:

Între reclamanții

M.M. și M.MI., în calitate de împrumutați, și pârâta SC V. România SA, în

calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit nr. 0134051 în

valoare de 410.000 CHF, cu garanție ipotecară, în vederea dobândirii unui

imobil situat în orașul Bragadiru.

Potrivit art. 3 lit.

a) din contract, părțile au stabilit că împrumutatul datorează băncii dobânda

curentă de 4,25%; conform lit. d), banca putând revizui rata dobânzii curente

în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, urmând să

aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel

modificată urmând a se aplica de la data comunicării.

Conform art. 5 lit.

a), s-a stabilit plata unui comision de risc de 0,22% aplicat la soldul

creditului, plătibil lunar, în zile de scadență, pe toată perioada de derulare

a convenției.

Potrivit art. 8.1

lit. a) liniuța a doua și a treia și litera c din Condițiile Generale ale

Convenției, „în cazul în care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci

în orice moment Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise

împrumutatului, codebitorului și garantului să declare soldul creditului ca

fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și

toate celelalte costuri datorate Băncii, conform Convenției dacă:

a) - împrumutatul nu

își îndeplinește obligația de plata a sumei principale, a dobânzilor sau a

oricăror costuri datorate conform altor Convenții încheiate de împrumutat cu

Banca sau

b) - conform altor

convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de

credit;

c) în cazul apariției

unei situații neprevăzute, care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca

împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției;

d) în cazul apariției

unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu

mai este garantat corespunzător.

În Secțiunea 10)

„Costuri suplimentare" la art. 10.1 s-a prevăzut:

„Referitor la

Convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de

interpretare) ale oricăror acte normative aplicabile, care: a) supun Banca la

orice impozit, taxa cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de

a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală și

dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate

rezultând din Convenție cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de

a acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora

funcționează și este organizată banca; b) impun, modifică sau consideră

aplicabile orice rezervă, depozit special sau orice cerință similară (de ex. în

corelație sau în legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind

capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează

activele Băncii, depozitele constituite cu sau pentru costurile Băncii sau care

impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau

obligația de a acorda credite; c) al căror rezultat este: i) creșterea

costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui

credit; ii) reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe

a Băncii în baza Convenției".

Potrivit art. 10.2

din Condiții Generale ale Convenției în oricare din cazurile de mai sus

menționate, în termen de 15 zile lucrătoare bancare, de la data la care a fost

notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele

suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau

altor rambursări.

În ceea ce privește clauza

prevăzută la art. 3 lit. d) potrivit căreia „banca poate revizui rata dobânzii

curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară,

urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii; rata

dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării", prima

instanță a reținut că o atare clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului

contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata

dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând

a fi doar înștiințat.

Conform art. 1 lit.

a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul

furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod

unilateral, nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui

motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării

imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia

imediat contractul.

Or, motivul întemeiat

prevăzut în contractul supus analizei este acela al „evoluției pieței

financiare sau politica de credite a băncii", fără prezentarea altor

elemente de identificare. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv

pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situații clare,

corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de

la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Doar

astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea

corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul

trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în eventualitatea unui

litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească

să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient

pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care

constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

Motivele menționate

respectiv „evoluției pieței financiare sau politica de credite a băncii"

nu îndeplinesc această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu

numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se

poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit

că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se

raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie

interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor

acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea

este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. O

astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de fată.

În momentul în care a

fost încheiat acest contract, consumatorul a acționat de pe o poziție inegala,

în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele

cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea

cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul

nu a avut posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contract, întregul act

juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4

alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligația de a dovedi că

a negociat, în mod direct, această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a

întâmplat în cauză.

Prin

necircumstanțierea, în nici un mod, a elementelor care-i permit băncii

modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea

niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa

apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale

incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

Pârâta a adresat

reclamanților un proiect de act adițional la contractul de credit, care

cuprindea și o formulă de calcul a dobânzii, act adițional care nu a fost

semnat de către reclamanți, astfel că, acest act adițional nu poate fi

considerat ca fiind acceptat tacit de către reclamanți, dat fiind dispozițiile

Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.

50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori.

În ceea ce privește

clauza prevăzută de art. 5 lit. a) din Condițiile speciale, prima instanță a

reținut că scopul perceperii acestui comision este neclar, terminologia

folosită nefiind descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractelor

încheiate de pârâtă, pentru ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de

cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de

comision de risc. De asemenea, nici instanța nu poate aprecia cu privire la

legalitatea acestei clauze, din moment ce motivația perceperii acestor

comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în

cel al condițiilor generale ale contractelor analizate.

Nu au fost reținute

susținerile pârâtei, conform cărora, riscul de credit este asumat în urma

analizei economico financiare a solicitantului de credit și a solidității

garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al

creanței principale, riscul de credit aflându-se, totodată, în strânsă

corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei,

riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă,

riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate

de dispozițiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile

de credit și adecvarea capitalului, având în vedere că nu sunt menționate, în

cuprinsul contractului, criterii certe de justificare a acestuia.

Prin urmare, prima

instanță a considerat că această clauză contractuală, privitoare la comisionul

de risc, este abuzivă și intră sub incidența Legii nr. 193/2000, astfel încât

este nulă absolut.

Instanța a reținut că

sunt abuzive și clauzele menționate în cuprinsul art. 8.1 lit. a) liniuța a

doua și a treia, lit. c), d din Condițiile speciale, care se referă la dreptul

băncii de a declara scadența anticipată a creditului, rambursabil imediat

împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii

conform Convenției.

Aceste clauze, pentru

a nu fi abuzive, ar trebui să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre

părți, iar nu cele încheiate de client cu alte unități de creditare sau chiar

cu aceeași bancă, pentru că scadența anticipată a creditului trebuie să fie în

legătură cu acel credit, iar nu cu altele, într-un astfel de caz creându-se un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel,

consumatorul se vede în situație în care ar trebui să ramburseze imediat

creditul obținut, cu toate că plata ratelor se face constant și la termen, în

cazul în care nu ar achita ratele scadente ale unui alt credit, deși neplata

s-ar putea datora contestării datoriei sau altor cauze, neimputabile

împrumutatului. Evident, o atare situație nu poate fi acceptată, pentru că

expune consumatorul într-o poziție defavorabilă față de banca împrumutătoare,

care are la discreție stabilirea momentului scadenței anticipate, inclusiv în

situații care exced culpei creditorului său în sens contractual.

De asemenea,

caracterul abuziv al dispozițiilor art. 8.1 lit. c) și d transpare din

formulările generale și echivoce folosite pentru alte situații de declarare

anticipată a scadenței, respectiv „situație neprevăzută", „în opinia

Băncii", „să devină improbabil", „garantat corespunzător",

formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator

independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. în realitate,

aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul

creditului scadent anticipat, fără ca instanța învestită cu verificarea

legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul.

Prin urmare, clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în

care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care

le cuprinde.

Prima instanță a

constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 10.1 și art. 10.2 din

condițiile generale ale convenției referitoare la costurile suplimentare.

Conform acestor

clauze, în situațiile în care, din diferitele motive arătate, costurile băncii,

în general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului

analizat, cresc, această creștere este suportată exclusiv de client. O astfel

de clauză creează, de asemenea, în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 193/2000. Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor

băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să

fie împărțit între bancă și client, acesta din urmă este obligat să acopere

toată suma, în virtutea unei clauze preformulate, nenegociate, impuse prin

contractul de adeziune.

Nu se pot reține

susținerile pârâtei conform cărora a propus clienților un act adițional prin

care: clauza 10 „Costuri suplimentare" din Condițiile generale ale convenției

de credit, a fost modificată integral de către Bancă, dat fiind faptul că

părțile nu au încheiat un astfel de act adițional.

În ceea ce privește

capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate că până la data

formulării cererii reclamanți au achitat suma de 30.972 CHF și capătul de

cerere prin care reclamanții au solicitat să se constate compensarea sumei de

30.972,82 CHF, cu restul debitului, prima instanță a reținut că aceste cereri

sunt neîntemeiate, întrucât, reclamanții nu au făcut dovada exactă a sumelor

achitate cu titlu de comision de risc.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului,

schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul admiterii și a capetelor

de cerere privind constatarea faptului că, până la data formulării acțiunii, au

achitat suma de 30.972,82 CHF, în baza unei clauze lovite de nulitate absolută

și, pe cale de consecință, să se constate că această plată este nedatorată;

compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul debitului.

Apelul reclamanților

nu a fost timbrat potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 raportat la

art. 11 din aceeași lege, astfel că instanța de apel a pus în vedere

apelanților, prin încheierea de ședință de la data de 29 noiembrie 2011, să

achite taxa judiciară de timbru, în cuantum de 1966,98 RON.

În raport de

neîndeplinirea obligației de timbrare, instanța de apel a invocat excepția

nulității apelului, datorită insuficientei timbrări a căii de atac declarate.

Împotriva sentinței

sus-menționate, a declarat apel și pârâta SC V. România SA, solicitând

admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul

respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă, iar, în

subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 18 din 17 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a

fost anulat, ca insuficient timbrat, apelul formulat de reclamanții M.M. și

M.MI., respingându-se ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC V. România SA

București.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În ce privește apelul

pârâtei, cu privire la nelegala respingere a excepției prescripției extinctive

a dreptului la acțiune, instanța de apel a reținut că reclamanții au invocat

nulitatea absolută a clauzelor apreciate ca fiind abuzive, cuprinse în

contractul de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007 încheiat cu pârâta.

În lipsa unei

prevederi exprese în textul legal, art. 6 și art. 7 din Legea nr. 123/2000,

instanța de apel a reținut teza nulității clauzei abuzive, întrucât stipularea

lor constituie încălcarea unei norme imperative exprese: interzice

comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu

consumatorii"(art. 1 alin. (3) din lege).

Pe de altă parte, un

contract cu titlu oneros va fi nul dacă nu există o proporționalitate între

contraprestații, cum este cazul contractului în speță.

Cauza este obiectivul

urmărit la încheierea acestuia, fiind o condiție de fond, esențială, de

validitate a actului juridic.

Conform art. 966 C. civ.,

cauza trebuie să fie licită și morală, conținutul acestei cerințe fiind

precizat de art. 968 C. civ., potrivit căruia, cauza este nelicită când este

prohibită de legi, este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.

Clauza abuzivă

privează contractul, parțial sau total, de cauză, privită ca și cauză mediată

și, implicit, compromite, grav, echilibrul contractual.

Sancțiunea care

intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând

pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, acțiunea în declararea nulității

absolute fiind imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.'

Norma protectivă

cuprinsă în lege nu ocrotește numai interese personale, ale fiecărui consumator

individual, ci reprezintă o normă de ordine publică, ce ocrotește un interes

colectiv, astfel că sancțiunea este nulitatea absolută.

Pe de altă parte,

legea abilitează anumite instituții, respectiv instanțele de judecată să

cenzureze contractul. în ceea ce privește alte organe decât instanța, legea

prevede că verificarea contractelor se poate face și din oficiu, or, o asemenea

manieră de control este specifică regimului juridic al nulității absolute.

În jurisprudența

comunitară este recunoscut dreptul judecătorului de a se sesiza din oficiu cu

privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ceea ce întărește

concluzia aplicării sancțiunii absolute a clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupo

Editorial SA c. Rocio Marciano Quintero, CJCE - 27 iunie 2000).

În altă ordine de

idei, aplicarea sancțiunii „lipsirii de efecte", a aplicării sancțiunilor

contravenționale, conform art. 15 din lege, este specifică normelor care

ocrotesc un interes colectiv.

De altfel, chiar în

ipoteza existenței cazurilor de nulitate relativă, termenul de prescripție al

dreptului material la acțiune, acela de 3 ani, nu ar fi îndeplinit în cauză,

față de data încheierii Convenției de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007,

și data introducerii acțiunii, 10 august 2012.

Potrivit art. 4 din

Legea nr. 193/2000, (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct

cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu

alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților.

(2) O clauză

contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă

aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze

natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale

de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului

respectiv.

(3) Faptul că anumite

aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată

direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru

restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului

evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un

comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct

cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în

anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu,

clauzele considerate ca fiind abuzive.

(5) Fără a încălca

prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se

evaluează în funcție de:

a) natura produselor

sau a serviciilor care fac obiectul contractului, la momentul încheierii

acestuia;

b) toți factorii care

au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale

contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii

abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al

contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată,

pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă

parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor

inteligibil.

Conform art. 6 din

aceeași lege, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal,

fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte

asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul

consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

În ce privește

încheierea contractului, instanța de apel a apreciat că reclamanții, în

calitate de consumatori, au acționat de pe o poziție inegală, în raport cu

banca.

Contractul încheiat

este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către

împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau

înlătura vreuna din aceste clauze, fiind redactate în spiritul prevederilor

art. 4 alin. (2) din lege.

Reclamanții nu au

avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întreg actul juridic

fiind impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. (3),

teza finală, din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligația de a dovedi că

a negociat, în mod direct, clauzele abuzive cu împrumutatul, ceea ce nu s-a

întâmplat în cauză.

Cu privire la critica

potrivit căreia clauzele referitoare la revizuirea ratei dobânzii nu creează un

dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, instanța de apel a

reținut că, potrivit art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în

principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a

modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest

lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și,

totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de

asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul întemeiat

prevăzut în contractul supuse analizei este acela al „evoluției pieței

financiare sau politica de credite a băncii", fără prezentarea altor

elemente de identificare.

Astfel cum a

concluzionat prima instanță, pentru a reține stipularea în contract a unui

motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, este necesară prezentarea unei situații

clare, corespunzător descrise, care să ofere clientului posibilitatea de a

cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi

mărită. Doar astfel opțiunea lui de a contracta este liberă, perfect conștientă

și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va

semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în

eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze,

instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar

adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existentei sau inexistentei

situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.

În mod legal și

temeinic a constatat prima instanță că motivele menționate, respectiv

„evoluției pieței financiare sau politica de credite a băncii", nu

îndeplinesc această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu

numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se

poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de

netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care

se raportează. Aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie

interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor

acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea

este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

În ce privește

clauzele referitoare la comisionul de risc, instanța de apel a apreciat că, în

mod legal și temeinic, prima instanță a reținut că și aceste clauze sunt

abuzive, reținând că scopul perceperii acestui comision este neclar,

terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale

contractelor încheiate cu pârâta, pentru ca împrumutații să fie în deplină

cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste

sume, cu titlu de comision de risc.

Prin modul în care a

fost redactată această clauză, fără nicio posibilitate de negociere, aceasta

îmbracă forma clauzei abuzive, urmărindu-se, în fapt, perceperea unui nou

comision.

Referitor tot la

condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților,

instanța de apel a reținut că este vorba, în primul rând, de un dezechilibru

economic, indiferent dacă acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului

reclamanților.

Utilizând criteriul

echivalenței în aprecierea echilibrului /dezechilibrului contractual, s-a avut

în vedere faptul că echivalența prestațiilor presupune ca drepturile și

obligațiile reciproce să aibă, dacă nu o valoare identică, măcar una apropiată,

ceea ce nu e cazul în speță.

Cu privire la critica

referitoare la cea de-a treia condiție prevăzută de lege pentru determinarea

caracterului abuziv al unor clauze, și anume, clauzele contestate să nu se

refere la prețul datorat pentru prestarea serviciului, preț care este clar

determinat în contract, instanța de apel a reținut că nici această critică nu

este fondată.

Astfel, clauzele

declarate abuzive se referă la revizuirea ratei dobânzii, la perceperea

comisionului de risc, la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a

creditului, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate

celelalte costuri datorate băncii, la costurile suplimentare, or, prețul

datorat este acela prevăzut la art. 1 din convenția de credit și anume,

valoarea creditului ce urmează a fi restituit.

Instanța de apel a

mai reținut faptul că apelanta-pârâta nu a formulat critici referitoare la

constatarea caracterului abuziv al celorlalte clauze deduse judecății și anume

„dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului, rambursabil

imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate

băncii", la „costurile suplimentare", asupra cărora prima instanță

s-a pronunțat, în mod legal și temeinic, constatând că îmbracă forma clauzelor

abuzive.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții M.M. și M.MI. cât și pârâta SC V.

România SA București.

I. În recursul lor,

reclamanții M.M. și M.MI. au criticat decizia recurată, sub aspectul aplicării

greșite a dispozițiilor art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997, potrivit

cărora, reclamanții erau scutiți de plata taxei judiciare de timbru.

II. În recursul său

pârâta SC V. România SA București a adus următoarele critici deciziei recurate.

instanței de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură, prevăzute

sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia

recurentei-pârâte, se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

5 toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității precum și

nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil a căror

nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În acest sens,

recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a depășit limitele obiectului

cererii de chemare în judecată, limite fixate de către reclamanți, atunci când

a reținut că apelanta pârâtă nu a formulat critici referitoare la constatarea

caracterului abuziv al celorlalte clauze deduse judecății, și respectiv, atunci

când a constatat faptul că efectul devolutiv al apelului este limitat la

analiza criticilor formulate de apelant.

Sub acest aspect, s-a

susținut de către recurenta pârâtă, instanța de apel a încălcat prevederile

art. 292 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd faptul că în cazul în care apelul

nu s-a motivat, ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive,

mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond,

numai pe baza celor invocate la prima instanță.

În acest sens,

recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel era obligată să analizeze toate

motivele și apărările formulate în fața instanței de fond, deci și cele cu

privire la clauzele prevăzute de art. 8.1 lit. a), c și d și art. 10.1 și art.

10.2 din convenția de credit.

instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în ce

privește excepția dreptului material la acțiune.

În acest sens,

recurenta-pârâtă a susținut că acțiunea reclamantei nu a fost una în

constatarea nulității absolute a unei clauze, ci o cerere în constatarea

nulității relative a respectivelor clauze.

Aceasta, deoarece

Legea nr. 193/2000, invocată de către reclamanți, nu prevede, ca sancțiune,

anularea clauzelor cu caracter abuziv, astfel încât instanța de apel trebuia să

aplice dreptul comun în materia nulităților.

a) Astfel, în ce

privește natura interesului protejat, se poate observa că norma respectivă nu

ocrotește un interes general, obștesc, ci un interes particular individual.

În acest sens, din

chiar definiția noțiunii de consumator, rezultă intenția legiuitorului de a proteja,

în mod individual, de la caz la caz, pe fiecare consumator în parte, de

posibila viciere a consimțământului său, la încheierea unui contract cu

comercianții.

Prin urmare, a

apreciat recurenta-pârâtă, cum legea a protejat doar posibila viciere a consimțământului

consumatorului, această viciere nu poate constitui decât un motiv de nulitate

relativă și nu unul de nulitate absolută.

b) Cererea de chemare

în judecată formulată de reclamanți nu cuprinde decât motive de nulitate

relativă, deoarece aceasta se referă la vicierea consimțământului

consumatorului, or, viciul de consimțământ nu poate atrage decât nulitatea

relativă a contractului, mai ales că una dintre condițiile esențiale ale

calificării unei clauze drept abuzive, este ca aceasta să nu fi fost negociată.

Faptul că trebuie

evaluat caracterul abuziv al unei clauze, conduce la concluzia că este vorba de

o nulitate relativă și nu de o nulitate absolută.

c) Regimul juridic

aplicabil nulității clauzelor contractului de împrumut bancar este unul

specific nulității relative și nu celor absolute.

- Astfel, constatarea

caracterului abuziv al clauzelor nu poate fi cerută decât de partea în cauză,

sau, cel mult decât de ANPC, această acțiune neputând fi promovată de o altă

persoană, astfel că această caracteristică denotă faptul că nulitatea nu este

una absolută, ci una relativă.

- O altă deosebire

între cazul nulităților absolute și a celor relative este aceea că pentru

primele, validitatea nu poate fi acoperită prin confirmare, pe când pentru cele

relative, validitatea poate fi confirmată, în mod expres, sau în mod tacit,

prin executarea actului anulabil, această din urmă situație fiind aplicabilă și

speței de față.

- Invocarea nulității

absolute poate fi făcută oricând, pe când invocarea nulității relative trebuie

făcută în termenul instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

respectiv în termenul de 3 ani, termen care, potrivit art. 9 din același act

normativ, curge de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anulării,

acest moment fiind chiar momentul încheierii convenției de credit, astfel încât

instanța de apel trebuia să admită excepția prescripției dreptului la acțiune.

instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a

dispozițiilor art. 4-6 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, pentru a se

putea aprecia că o clauză contractuală este abuzivă este necesară îndeplinirea

a trei cerințe principale, și anume: a) clauză să nu fi fost negociată direct

cu consumatorul; b) clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului; c) să nu se

refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru

prestarea serviciului, în măsura în care acesta este clar definit.

}n speța de față,

susține recurenta-pârâtă, nu este îndeplinită nici una dintre aceste condiții,

clauzele contestate fiind negociate de părți, efectul înserării acestora în

contractul de credit nefiind crearea unui dezechilibru între drepturile și

obligațiile părților, iar clauzele contestate se referă la prestațiile ce

constituie prețul contractului, exprimat sub toate componentele sale

financiare.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat

următoarele:

I. În ce privește

recursul declarat de reclamanții M.M. și M.MI., Înalta Curte a constatat că

acesta nu a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru prevăzută de art. 11 alin.

(2) din Legea nr. 146/1997, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 20

alin. (1) și 3 din aceeași lege, astfel încât recursul declarat de către

reclamanți împotriva deciziei recurate va fi anulat ca netimbrat cu taxă

judiciară de timbru și timbru judiciar.

II. În ce privește

recursul declarat de către pârâta SC V. România SA București.

este fondată.

Astfel, pe de o

parte, nu poate fi reținută susținerea recurentei, în sensul că se circumscriu

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., toate

neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, precum și

nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil, a căror

nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, deoarece, dispozițiile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ. fac, în mod expres, trimitere la dispozițiile

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., or, acesta se referă strict la actele

îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent,

și instituie condiția de a se fi pricinuit părții care invocă neregularitatea

actului de procedură, o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea

acestor acte, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Pe de altă parte, din

modul de redactare a art. 292 alin. (1) și 2 C. proc. civ., rezultă, cu

claritate, că instanța de apel este ținută să examineze doar motivele invocate

în cererea de apel, iar numai în cazul în care apelul nu ar fi fost motivat,

instanța de apel s-ar fi putut pronunța numai pe baza celor invocate la prima

instanță, ceea ce nu este cazul în speța de față, câtă vreme pârâta și-a

motivat apelul său.

Prin urmare, instanța

de apel a procedat în mod legal când nu a mai analizat apărările formulate de

către pârâtă în fața primei instanțe cu privire la clauzele prevăzute de art.

8.1 lit. a), c) și d), art. 10.1 și art. 10.2 din Convenția de credit.

critică nu poate fi reținută.

Deși este adevărat că

Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter

abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu

consumatorul, însă, așa după cum se va arăta mai jos, regimul juridic al

acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute, acest lucru

decurgând din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene.

a) Astfel, în ce

privește natura interesului protejat, norma respectivă ocrotește un interes

general, ci nu unul individual, așa cum susține recurenta.

De altfel, chiar

susținerea recurentei este contradictorie în conținut, fiind evident faptul că

legea ocrotește o categorie generică, aceea a consumatorilor, și nu o persoană

particulară, strict determinată.

Legea nr. 193/2000 nu

reprezintă decât transpunerea în legislația românească a Directivei nr.

93/13/CEE, or, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție,

dispozițiile acestei directive sunt de ordine publică (cauza Mostaza Claro).

Tot în acest sens, în

cauza C-76/10 Pohotovost' s.r.o. Vs Iveta Corckovska, în considerentul nr. 50

s-a precizat că „dată fiind natura și importanța interesului public pe care se

întemeiază protecția pe care Directiva nr. 93/13/CEE o asigură consumatorilor,

art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele

naționale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

În același sens, în

cauza Salvat Editores SA v Jose M. Sânchez Alcon Prades C-241/98, Curtea de

Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a

declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract arătând

totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al

protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului

colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește

interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte un interes public

ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă

efectele".

b) Așa după cum se

poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către

reclamanți, aceasta nu se referă la vicierea consimțământului ci la constatarea

caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a

arătat mai sus, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este

echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora, nefiind aplicabilă

sancțiunea existentă în cazul nulității relative, și anume anularea clauzei

respective.

c) Este greșită

susținerea recurentei-pârâte, în sensul că regimul juridic aplicabil nulității

clauzelor de împrumut bancar ar fi unul specific nulității relative și nu celei

absolute.

După cum s-a arătat

mai sus, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care,

potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României

la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanțele românești, există un

interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator,

să nu-și producă efectele, recunoscând judecătorului național puterea de a le

declara nule, chiar din oficiu.

Prin urmare, neputând

fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând,

ca atare, dreptul la acțiune al reclamanților neputând fi apreciat ca prescris.

treia critică nu poate fi reținută.

Astfel, așa după cum

a reținut și instanța de apel, în cauza de față, reclamanții, în calitate de

consumatori, nu au acționat de pe o poziție egală cu cea a băncii.

a) Contractul de

împrumut bancar încheiat, ce face obiectul cauzei, este unul de adeziune,

clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat

posibilitatea reclamanților de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

b) Nici critica cu

privire la faptul că nu s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, prin

existența clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a revizui rata

dobânzii, nu poate fi reținută, deoarece, așa după cum a reținut și instanța de

apel, deși art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de

a modifica rata dobânzii în mod unilateral, însă această modificare trebuie să

se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu

condiția informării imediate a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia

imediat contractul, însă, în speța de față motivul invocat de pârâtă pentru

revizuirea ratei dobânzii a fost acela al evoluției pieței financiare sau

politicii de creditarea a băncii, dar fără prezentarea unor elemente de

identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă,

neoferind clientului posibilitatea de a cunoaște, de la început, că dacă acea

situație se va produce, dobânda va fi mărită.

Practic, opțiunea

reclamanților de a contracta în aceste condiții, nu a fost liberă, motivul

nefiind clar nici din punct de vedere al posibilității de a realiza un control

judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei

pentru majorarea dobânzii.

De altfel, critica

concretă asupra situației de fapt reținute, nu vizează nelegalitatea deciziei

recurate, ci netemeinicia acesteia, or, sub acest aspect, hotărârea instanței

de apel nu mai poate fi cenzurată de către instanța de recurs, pct. 10 și 11

ale art. 304 C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Aceleași considerente

sunt valabile și în ce privește analiza făcută de către instanța de apel

clauzelor referitoare la comisionul de risc.

c) De asemenea, nici

critica referitoare la faptul că respectivele clauze nu puteau fi considerate

ca abuzive cât timp se refereau la obiectul principal al contractului sau la

prețul datorat pentru prestarea serviciului, deoarece acestea erau clar

definite, atât dobânda cât și celelalte comisioane făcând parte din prețul

contractului, deoarece, așa după cum a arătat și instanța de apel, prețul

contractului este acela prevăzut la art. 1 din Convenția de credit, și anume

valoarea creditului ce urmează a fi restituit, or, clauzele declarate abuzive

se referă la revizuirea ratei dobânzii, la perceperea comisionului de risc, la

dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului rambursabil

imediat împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate

băncii și la costurile suplimentare.

De altfel, potrivit

considerentelor de la pct. 44 al hotărârii Curții de Justiție a Uniunii

Europene - C - 484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad

„dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie

interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări ... care autorizează un

control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale,

privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat

al prețului, sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de

bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă

aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil".

Cum jurisprudența

Curții de Justiție a Uniunii Europene este obligatorie pentru instanțele

românești rezultă că, oricum, acestea aveau posibilitatea să analizeze

caracterul abuziv al acestor clauze, fapt ce s-a și petrecut.

Având în vedere cele

de mai sus, Înalta Curte va respinge, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul

declarat de reclamanții M.M. și M.MI. împotriva Deciziei nr. 18 din 17 ianuarie

2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca

netimbrat.

Respinge recursul

declarat de pârâta SC V. România SA București împotriva aceleiași decizii, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 21 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG