ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2402/2011

Asupra recursului penal de față; Prin Sentința penală nr. 32 din 25 ianuarie 2011 a Tribunalului Prahova s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de evadare prevăzută de art. 269 alin. (1) și alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen. reținută în sarcina inculpatului V.I. în infracțiunea de evadare prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., texte de lege în baza cărora a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 7 luni închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) și b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen. după împlinirea vârstei de 18 ani. S-a luat act că inculpatul este arestat în altă cauză.

Prin încheierea pronunțată de Judecătoria Ploiești la data de 7 septembrie 2010 în Dosarul nr. 17233/281/2010 s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului V.I. pe o perioada de 15 zile, începând cu data de 7 septembrie 2010 până la data de 21 septembrie 2010 inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă nr. 180/U/2010. La data 8 septembrie 2010, în timp ce se afla în Centrul de Reținere și Arestare Preventivă din cadrul Poliției Câmpina, inculpatul V.I. a acuzat dureri în zona abdominală, motiv pentru care a fost transportat la Spitalul Municipal din Câmpina sub escorta formată din agent-șef de poliție M.A. și agent-șef de politie I.A., care conducea autovehiculul cu care s-a efectuat transportul.

În incinta Spitalului Municipal din Câmpina autospeciala condusă de agent-șef I.A. a fost parcată în curtea instituției, în apropierea unității de primiri urgențe, după care inculpatul V.I., care avea mâinile încătușate în fața corpului, a fost condus de agenții de poliție M.A. și I.A. la cabinetul medical al spitalului pentru efectuarea controlului medical. Inculpatul a fost însoțit în interiorul cabinetului medical de agent-șef de poliție M.A., care l-a descătușat pentru a permite efectuarea controlului de către medicul D.C. În urma controlului medical, diagnosticul stabilit inculpatului V.I. de către medicul D.C. a fost acela de colică abdominală. După terminarea controlului medical, inculpatului V.I.

i-au fost aplicate din nou cătușele la mâini și a fost condus pe culoarul spre ieșire și apoi în curtea spitalului, până în apropierea autospecialei cu care se efectuase transportul, flancat din față de agent-șef de politie I.A. și din spate de agent-șef de poliție M.A. la distanța de aproximativ 0,50 m. Ajungând la o distanță de aproximativ 1,5 metri de autospeciala poliției, agentul-șef I.A. se afla poziționat cu spatele la inculpatul V.I. și la agent-șef de poliție M.A., care se afla la aproximativ 0,50 m în spatele inculpatului. În acel moment, văzând că agentul-șef I.A. se afla cu spatele la el încercând să deschidă autospeciala de transport, inculpatul V.I. a profitat de moment și a fugit de sub escortă prin curtea spitalului, ieșind apoi din incinta instituției pe poarta destinată accesului autovehiculelor, poartă ce se afla deschisă.

Imediat agentul de poliție M.A. a somat pe inculpat să stea pe loc, moment în care s-a întors cu fața la el și agentul-șef I.A., care a observat faptul că inculpatul V.I. fugise de sub escortă. Apoi, cei doi agenți de poliție au plecat în urmărirea arestatului, somându-l în repetate rânduri să se oprească, însă acesta nu a făcut-o, continuând să fugă pe diferite străzi, unde a și reușit să scape de urmăritori. După mai multe ore de căutări, inculpatul V.I. a fost prins de organele de poliție în zona DN1 Paralela 45, fiind reîncarcerat în Centrul de Arestare Preventivă din Câmpina. În cauză a fost efectuată expertiza medico-legală psihiatrică a inculpatului V.I.; potrivit concluziilor raportului de expertiză din 23 septembrie 2010, inculpatul avea discernământul păstrat la data comiterii faptei, respectiv 8 septembrie 2010. În faza de judecată a fost efectuat de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova referatul de evaluare al inculpatului V.I.

din cuprinsul căruia rezultă că inculpatul, pe fondul contextului familial nefavorabil și-a conturat un patern infracțional a cărui reiterare este probabilă în lipsa unor intervenții educativ restrictive specializate. Audiat cu respectarea garanțiilor procesuale, în prezența apărătorului ales, inculpatul V.I. a avut o atitudine sinceră, recunoscând și regretând săvârșirea infracțiunii de evadare în modalitatea prevăzută și pedepsită de art. 269 alin. (1) C. pen., însă a contestat ferm faptul că ar fi folosit chiar și cea mai ușoara formă de violență la momentul fugii de sub escortă. Tribunalul a apreciat ca fiind pe deplin dovedită doar situația de fapt descrisă mai sus, aceasta rezultând atât din declarațiile inculpatului V.I., cât și din declarațiile martorilor D.C., medic la Spitalul Județean Câmpina și T.I., portar la aceeași instituție, aceștia fiind persoane cu privire la obiectivitatea cărora nu există motive de îndoială.

Din analiza declarațiilor acestora nu rezultă că inculpatul V.I. ar fi folosit violența pentru a-și asigura fuga de sub escortă. Martorul T.I., paznic la Spitalul Municipal Câmpina a declarat faptul că a văzut doar că inculpatul, având mâinile încătușate în fața corpului, a ieșit în fugă din curtea spitalului pe poarta folosită de autovehicule, poartă ce se afla deschisă. Martorul T.I. nu a făcut referiri la vreo eventuală violență ce ar fi fost exercitată de inculpatul V.I. asupra agenților de politie care îl escortau. Tribunalul nu a reținut declarațiile martorilor M.A. și I.A., agenți-șefi de poliție care asigurau escorta, întrucât stabilirea vinovăției inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evadare în formă agravantă prevăzută de art. 269 alin. (2) C. pen.

nu se poate face decât în baza unor probe dincolo de orice îndoială rezonabilă. În rândul probelor dincolo de orice îndoială, de nicio manieră nu se pot circumscrie declarațiile martorilor M.A. și I.A., agenți-șefi de poliție însărcinați cu escortarea inculpatului la momentul fugii acestuia, întrucât așa cum rezultă chiar din declarațiile date în faza de judecată, aceștia au fost cercetați penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înlesnire a evadării prevăzută de art. 270 alin. (4) C. pen. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova de însuși procurorul care a sesizat instanța în prezenta cauză prin rechizitoriu. Tot din declarațiile agenților-șefi de poliție M.A. și I.A. rezultă faptul că aceștia încă mai sunt cercetați sub aspect administrativ sau disciplinar în legătură cu același aspect, respectiv modalitatea concretă în care a evadat inculpatul V.I.

În aceste condiții, declarațiile martorilor M.A. și I.A., agenți-șefi de poliție cu responsabilități directe în escortarea inculpatului V.I., nu pot servi ca mijloace de probă pentru dovedirea vinovăției acestuia din urmă sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evadare prin folosirea violenței, faptă prevăzută de art. 269 alin. (2) C. pen. Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul schimbării încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. și individualizării pedepsei aplicate. Prin Decizia penală nr. 50 din 31 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești s-a admis apelul declarat de procuror, s-a desființat în parte sentința penală atacată și, rejudecând, a fost condamnat inculpatul V.I.

la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evadare prevăzută de art. 269 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și s-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză. Curtea a considerat că tribunalul a reținut în mod eronat faptul că fuga inculpatului de sub escortă s-a realizat fără ca acesta să exercite cea mai mică formă de violență față de agenții de poliție care formau dispozitivul de pază. În primul rând, este de remarcat că inculpatul a avut pe parcursul acestui proces penal o atitudine constantă, în sensul că în toate declarațiile pe care acesta le-a dat a susținut că a reușit să scape de escorta asigurată de către martorii agenți de poliție într-un moment în care aceștia nu erau atenți și nu se asigurau cu privire la conduita sa.

Acest lucru nu este însă de natură a conduce la o mai mare credibilitate a declarațiilor sale. În conformitate cu prevederile art. 69 C. proc. pen., declarațiile inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei. În speță aceste declarații nu pot fi coroborate cu nicio probă de la dosarul cauzei, fiind unice în ceea ce privește conținutul. În al doilea rând, modalitatea în care inculpatul a reușit să se sustragă pazei pe care o asigurau martorii, agenții de poliție M.A. și I.A., a fost descrisă în declarațiile acestora din urmă, iar din coroborarea acestora rezultă că inculpatul a reușit să fugă de sub escortă prin împingerea cu tot corpul a agentului-șef de poliție M.A.

care se afla în spatele acestuia, cu o mână ținându-l de umăr. Ca rezultat al acțiunii inculpatului, martorul menționat s-a dezechilibrat, a pierdut contactul fizic direct cu inculpatul, fapt ce a permis acestuia să fugă din curtea spitalului, fiind urmărit de către cei doi agenți de poliție, precum și de alte persoane, însă fără succes. Prima instanță a înlăturat declarațiile martorilor menționați anterior considerând că acestea nu sunt conforme realității, cei doi lucrători de poliție fiind direct interesați de soluția prezentei cauze, deoarece erau cercetați penal pentru comiterea infracțiunii de înlesnire a evadării, prevăzută de art. 270 C. pen., ca urmare a acestui incident, precum și disciplinar.

A apreciat tribunalul că în cazul în care cei doi martori ar fi susținut varianta inculpatului în ceea ce privește modul de desfășurare a faptelor, s-ar fi autoincriminat și din acest motiv aceștia ar fi alterat adevărul. Curtea nu consideră ca fiind pertinent raționamentul primei instanțe, acesta fiind fondat pe o prezumție de părtinire a martorilor, prezumție care nu poate fi îmbrățișată. Elementele care conduc instanța de fond la concluzia că martorii au încercat să prezinte o stare de fapt diferită față de cum s-au petrecut lucrurile sunt exterioare prezentei cauze, și mai mult, nu au acoperire în realitate, în condițiile în care, așa cum rezultă din Rezoluția din 3 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, față de cei doi martori s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 270 alin. (4) C. pen.

Această rezoluție este anterioară momentului la care cei doi martori au fost audiați de către instanța de fond la 13 ianuarie 2011 și ca atare nu se poate considera că aceștia mai aveau posibilitatea de a se autoincrimina așa cum susține instanța fondului. Mai mult, este de remarcat că declarațiile celor doi martori menționați, singurii care au observat integral incidentul, inclusiv momentul la care s-a produs acțiunea violentă a inculpatului asupra unuia dintre aceștia, pe lângă faptul că se coroborează corespunzător, prezintă o stare de fapt mai plauzibilă decât cea relatată de către inculpat, neexistând elemente de fapt care să conducă la concluzia că martorii ar fi permis acestuia să umble nesupravegheat prin curtea unității sanitare.

Din declarațiile celorlalți martori audiați, inclusiv de către prima instanță, rezultă faptul că martorii M.A. și I.A., atunci când au prezentat inculpatul pentru consultul medical, au manifestat grijă cu privire la modul în care asigurau paza inculpatului, martorul D.C.D., medicul pediatru care l-a consultat, relatând în declarația dată în cursul urmăririi penale că în cabinetul medical a fost prezent continuu unul dintre martorii lucrători de poliție. În condițiile în care în interiorul cabinetului medical cei doi lucrători de poliție au asigurat paza inculpatului într-un mod adecvat, deși riscul ca acesta să fugă era mult mai redus, cu atât mai mult se poate în mod rezonabil presupune că aceeași atitudine au avut aceștia și în curtea unității sanitare.

Nu sunt de neglijat nici aspectele invocate în apelul parchetului vizând o anumită premeditare din partea inculpatului, care suporta greu detenția, așa cum acest lucru rezultă din cuprinsul referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova. În aceste condiții, în mod evident inculpatul a profitat de cea mai mică ocazie ce i s-a ivit pentru a putea să se sustragă de sub escortă, chiar dacă pentru aceasta a fost necesară chiar și utilizarea unei forme de violență, respectiv împingerea martorului M.A. Curtea a reținut din probele aflate la dosarul cauzei că inculpatul V.I. în momentul în care a ajuns în curtea spitalului din municipiul Câmpina a reușit prin împingerea martorului M.A.

să scape de sub supravegherea directă a acestuia, înlăturându-i mâna aflată pe umăr și făcându-l pe acesta să își piardă echilibru, iar ulterior a fugit de sub escorta asigurată de către cei doi lucrători de poliție, reușind ulterior să evite prinderea sa de către aceștia. Față de această stare de fapt, Curtea a considerat că acțiunile inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evadare în forma prevăzută de art. 269 alin. (1) și (2) C. pen., prima instanță dispunând în mod eronat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de evadare în formă simplă.

În raport de această încadrare juridică, pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită conform limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracțiune, instanța orientându-se spre un cuantum orientat spre minimul special prevăzut de textul legal menționat, alin. (2) al art. 269 C. pen., minim stabilit prin luarea în considerare a prevederilor art. 99 și urm. C. civ., apreciind că în acest mod efectul educativ - preventiv al acesteia prevăzut de art. 52 C. pen. se va realiza, criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., analizate de către instanță, indicând pe de o parte stabilirea unei pedepse cu închisoarea, iar pe de altă parte cuantumul acesteia, ce nu poate fi minimul special. Împotriva Deciziei penale nr. 50 din 31 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, în termen legal a declarat recurs inculpatul V.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 269 alin. (2) C. pen.

și individualizării pedepsei aplicate. În motivarea recursului său, inculpatul arată că nu a folosit violența în niciun mod pentru a evada, fapt confirmat de declarațiile medicului de gardă D.C.D. și ale portarului spitalului - T.I., în mod greșit fiind reținute declarațiile polițiștilor care erau persoane interesate în cauză, iar pedeapsa aplicată este prea mare. Inculpatul solicită casarea deciziei recurate și menținerea hotărârii primei instanțe. Examinând recursul declarat de inculpat prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 14 și 17 C. proc. pen., Înalta Curte reține că acesta este întemeiat pentru considerentele ce urmează: Potrivit art. 269 alin. (1) C. pen. evadarea din starea legală de reținere sau detenție se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.

Conform alin. (2) al aceluiași articol pedeapsa este mai mare dacă fapta este săvârșită prin folosirea de violențe, de arme sau de alte instrumente ori de către două sau mai multe persoane împreună. În speță, probele administrate nu au dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul ar fi folosit violența pentru a-și asigura fuga de sub escortă. După efectuarea controlului medical la Spitalul Municipal din Câmpina, inculpatul încătușat a fost condus de către martorii I.A. și M.A. - agenți-șefi de poliție către mașina poliției ce se afla parcată în curtea instituției. În timp ce martorul I.A. se afla poziționat cu spatele la inculpat încercând să deschidă mașina, iar martorul M.A. la o distanță de 0,50 m în spatele său, inculpatul a fugit de sub escortă prin curtea spitalului, ieșind apoi pe partea destinată accesului autovehiculelor care era deschisă.

Martorul M.A. a relatat că în momentul în care se aflau la 1 - 1,5 m de autospeciala de transport, inculpatul l-a împins puternic cu corpul, moment în care s-a dezechilibrat, iar inculpatul a fugit îndreptându-se spre poarta de acces. Martorul I.A. a arătat că după ce a deschis ușa autospecialei de transport, s-a întors, moment în care l-a văzut pe M.A. în timp ce își recăpăta echilibrul, strigând totodată „STAI”, iar pe inculpat fugind în curtea spitalului. Martorul nu a văzut personal ce s-a întâmplat în spatele său la momentul când minorul a fugit, dar arată că celălalt agent se afla într-o mișcare aplecată spre în față și a crezut că își revine dintr-o dezechilibrare. Nu poate preciza exact dacă poziția în care l-a văzut era rezultatul efortului martorului M.A.

de a-și reveni după ce fusese dezechilibrat sau era rezultatul angajării sale în fuga după minor. Ceilalți martori audiați - D.C.D. și T.I. nu au văzut momentul în care inculpatul a fugit de sub escortă, martorul T.I., relatând doar că l-a observat pe inculpat după acest moment, în timp ce ieșea pe poarta de acces, iar cei doi agenți l-au somat să stea. Din actele dosarului rezultă că cei doi agenți însărcinați cu paza inculpatului și audiați ca martori în prezenta cauză au fost cercetați pentru săvârșirea infracțiunii de înlesnire a evadării prevăzută de art. 270 alin. (4) C. pen., din declarațiile acestora rezultând că sunt cercetați disciplinar în legătură cu evadarea inculpatului. Prin Rezoluția din 3 noiembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 270 alin. (4) C. pen.

Cu toate acestea, nu se poate reține dincolo de orice îndoială că inculpatul a folosit violența pentru a evada, declarațiile celor doi agenți fiind apreciate și prin prisma faptului că aceștia erau cercetați penal și disciplinar pentru înlesnirea evadării. Cum nicio altă probă din dosar nu demonstrează că inculpatul l-a îmbrâncit pe agentul-șef M.A. pentru a fugi de sub escortă, nu se poate concluziona că inculpatul a comis infracțiunea în modalitatea prevăzută de alin. (2) al art. 269 C. pen. În consecință, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 385 15 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. va admite recursul, va casa decizia penală recurată și va menține hotărârea primei instanțe. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul V.I. împotriva Deciziei penale nr. 50 din 31 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și menține Sentința penală nr. 32 din 25 ianuarie 2011 a Tribunalului Prahova, secția penală. Constată că inculpatul este arestat în altă cauză. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 iunie 2011.