ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2402/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2402/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

penal de față;

Prin Sentința penală nr. 32 din 25 ianuarie

2011 a Tribunalului Prahova s-a dispus schimbarea încadrării juridice din

infracțiunea de evadare prevăzută de art. 269 alin. (1) și alin. (2) C. pen. cu

aplicarea art. 99 și urm. C. pen. reținută în sarcina inculpatului V.I. în

infracțiunea de evadare prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. cu aplicarea

art. 99 și urm. C. pen., texte de lege în baza cărora a fost condamnat

inculpatul la pedeapsa de 7 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea

art. 71, 64 lit. a) și b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege prev. de

art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen. după împlinirea vârstei de 18 ani.

S-a luat act că

inculpatul este arestat în altă cauză.

Prin încheierea

pronunțată de Judecătoria Ploiești la data de 7 septembrie 2010 în Dosarul nr.

17233/281/2010 s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului V.I. pe o

perioada de 15 zile, începând cu data de 7 septembrie 2010 până la data de 21

septembrie 2010 inclusiv, emițându-se mandatul de arestare preventivă nr.

180/U/2010.

La data 8 septembrie

2010, în timp ce se afla în Centrul de Reținere și Arestare Preventivă din

cadrul Poliției Câmpina, inculpatul V.I. a acuzat dureri în zona abdominală,

motiv pentru care a fost transportat la Spitalul Municipal din Câmpina sub

escorta formată din agent-șef de poliție M.A. și agent-șef de politie I.A.,

care conducea autovehiculul cu care s-a efectuat transportul.

În incinta Spitalului

Municipal din Câmpina autospeciala condusă de agent-șef I.A. a fost parcată în

curtea instituției, în apropierea unității de primiri urgențe, după care

inculpatul V.I., care avea mâinile încătușate în fața corpului, a fost condus

de agenții de poliție M.A. și I.A. la cabinetul medical al spitalului pentru

efectuarea controlului medical.

Inculpatul a fost

însoțit în interiorul cabinetului medical de agent-șef de poliție M.A., care

l-a descătușat pentru a permite efectuarea controlului de către medicul D.C.

În urma controlului

medical, diagnosticul stabilit inculpatului V.I. de către medicul D.C. a fost

acela de colică abdominală.

După terminarea

controlului medical, inculpatului V.I. i-au fost aplicate din nou cătușele la

mâini și a fost condus pe culoarul spre ieșire și apoi în curtea spitalului,

până în apropierea autospecialei cu care se efectuase transportul, flancat din

față de agent-șef de politie I.A. și din spate de agent-șef de poliție M.A. la

distanța de aproximativ 0,50 m.

Ajungând la o

distanță de aproximativ 1,5 metri de autospeciala poliției, agentul-șef I.A. se

afla poziționat cu spatele la inculpatul V.I. și la agent-șef de poliție M.A.,

care se afla la aproximativ 0,50 m în spatele inculpatului.

În acel moment,

văzând că agentul-șef I.A. se afla cu spatele la el încercând să deschidă

autospeciala de transport, inculpatul V.I. a profitat de moment și a fugit de

sub escortă prin curtea spitalului, ieșind apoi din incinta instituției pe

poarta destinată accesului autovehiculelor, poartă ce se afla deschisă.

Imediat agentul de

poliție M.A. a somat pe inculpat să stea pe loc, moment în care s-a întors cu

fața la el și agentul-șef I.A., care a observat faptul că inculpatul V.I. fugise

de sub escortă.

Apoi, cei doi agenți

de poliție au plecat în urmărirea arestatului, somându-l în repetate rânduri să

se oprească, însă acesta nu a făcut-o, continuând să fugă pe diferite străzi,

unde a și reușit să scape de urmăritori.

După mai multe ore de

căutări, inculpatul V.I. a fost prins de organele de poliție în zona DN1

Paralela 45, fiind reîncarcerat în Centrul de Arestare Preventivă din Câmpina.

În cauză a fost

efectuată expertiza medico-legală psihiatrică a inculpatului V.I.; potrivit

concluziilor raportului de expertiză  din 23 septembrie 2010, inculpatul avea

discernământul păstrat la data comiterii faptei, respectiv 8 septembrie 2010.

În faza de judecată a

fost efectuat de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova

referatul de evaluare al inculpatului V.I. din cuprinsul căruia rezultă că

inculpatul, pe fondul contextului familial nefavorabil și-a conturat un patern

infracțional a cărui reiterare este probabilă în lipsa unor intervenții

educativ restrictive specializate.

Audiat cu respectarea

garanțiilor procesuale, în prezența apărătorului ales, inculpatul V.I. a avut o

atitudine sinceră, recunoscând și regretând săvârșirea infracțiunii de evadare

în modalitatea prevăzută și pedepsită de art. 269 alin. (1) C. pen., însă a

contestat ferm faptul că ar fi folosit chiar și cea mai ușoara formă de

violență la momentul fugii de sub escortă.

Tribunalul a apreciat

ca fiind pe deplin dovedită doar situația de fapt descrisă mai sus, aceasta

rezultând atât din declarațiile inculpatului V.I., cât și din declarațiile

martorilor D.C., medic la Spitalul Județean Câmpina și T.I., portar la aceeași

instituție, aceștia fiind persoane cu privire la obiectivitatea cărora nu

există motive de îndoială.

Din analiza

declarațiilor acestora nu rezultă că inculpatul V.I. ar fi folosit violența

pentru a-și asigura fuga de sub escortă.

Martorul T.I., paznic

la Spitalul Municipal Câmpina a declarat faptul că a văzut doar că inculpatul,

având mâinile încătușate în fața corpului, a ieșit în fugă din curtea

spitalului pe poarta folosită de autovehicule, poartă ce se afla deschisă.

Martorul T.I. nu a

făcut referiri la vreo eventuală violență ce ar fi fost exercitată de

inculpatul V.I. asupra agenților de politie care îl escortau.

Tribunalul nu a

reținut declarațiile martorilor M.A. și I.A., agenți-șefi de poliție care

asigurau escorta, întrucât stabilirea vinovăției inculpatului sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de evadare în formă agravantă prevăzută de art. 269

alin. (2) C. pen. nu se poate face decât în baza unor probe dincolo de orice

îndoială rezonabilă.

În rândul probelor

dincolo de orice îndoială, de nicio manieră nu se pot circumscrie declarațiile

martorilor M.A. și I.A., agenți-șefi de poliție însărcinați cu escortarea

inculpatului la momentul fugii acestuia, întrucât așa cum rezultă chiar din

declarațiile date în faza de judecată, aceștia au fost cercetați penal sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de înlesnire a evadării prevăzută de art. 270

alin. (4) C. pen. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova de însuși

procurorul care a sesizat instanța în prezenta cauză prin rechizitoriu.

Tot din declarațiile

agenților-șefi de poliție M.A. și I.A. rezultă faptul că aceștia încă mai sunt

cercetați sub aspect administrativ sau disciplinar în legătură cu același

aspect, respectiv modalitatea concretă în care a evadat inculpatul V.I.

În aceste condiții,

declarațiile martorilor M.A. și I.A., agenți-șefi de poliție cu

responsabilități directe în escortarea inculpatului V.I., nu pot servi ca

mijloace de probă pentru dovedirea vinovăției acestuia din urmă sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de evadare prin folosirea violenței, faptă prevăzută de

art. 269 alin. (2) C. pen.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul schimbării încadrării juridice

a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. și

individualizării pedepsei aplicate.

Prin Decizia penală

nr. 50 din 31 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești s-a admis apelul declarat

de procuror, s-a desființat în parte sentința penală atacată și, rejudecând, a

fost condamnat inculpatul V.I. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de evadare prevăzută de art. 269 alin. (2) C. pen. cu

aplicarea art. 99 și urm. C. pen.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței atacate și s-a constatat că inculpatul este

arestat în altă cauză.

Curtea a considerat

că tribunalul a reținut în mod eronat faptul că fuga inculpatului de sub

escortă s-a realizat fără ca acesta să exercite cea mai mică formă de violență

față de agenții de poliție care formau dispozitivul de pază.

În primul rând, este

de remarcat că inculpatul a avut pe parcursul acestui proces penal o atitudine

constantă, în sensul că în toate declarațiile pe care acesta le-a dat a

susținut că a reușit să scape de escorta asigurată de către martorii agenți de

poliție într-un moment în care aceștia nu erau atenți și nu se asigurau cu

privire la conduita sa. Acest lucru nu este însă de natură a conduce la o mai

mare credibilitate a declarațiilor sale. În conformitate cu prevederile art. 69

C. proc. pen., declarațiile inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai

în măsura în care se coroborează cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei.

În speță aceste declarații nu pot fi coroborate cu nicio probă de la dosarul

cauzei, fiind unice în ceea ce privește conținutul.

În al doilea rând,

modalitatea în care inculpatul a reușit să se sustragă pazei pe care o asigurau

martorii, agenții de poliție M.A. și I.A., a fost descrisă în declarațiile

acestora din urmă, iar din coroborarea acestora rezultă că inculpatul a reușit

să fugă de sub escortă prin împingerea cu tot corpul a agentului-șef de poliție

M.A. care se afla în spatele acestuia, cu o mână ținându-l de umăr. Ca rezultat

al acțiunii inculpatului, martorul menționat s-a dezechilibrat, a pierdut

contactul fizic direct cu inculpatul, fapt ce a permis acestuia să fugă din

curtea spitalului, fiind urmărit de către cei doi agenți de poliție, precum și

de alte persoane, însă fără succes.

Prima instanță a

înlăturat declarațiile martorilor menționați anterior considerând că acestea nu

sunt conforme realității, cei doi lucrători de poliție fiind direct interesați

de soluția prezentei cauze, deoarece erau cercetați penal pentru comiterea

infracțiunii de înlesnire a evadării, prevăzută de art. 270 C. pen., ca urmare

a acestui incident, precum și disciplinar. A apreciat tribunalul că în cazul în

care cei doi martori ar fi susținut varianta inculpatului în ceea ce privește

modul de desfășurare a faptelor, s-ar fi autoincriminat și din acest motiv

aceștia ar fi alterat adevărul.

Curtea nu consideră

ca fiind pertinent raționamentul primei instanțe, acesta fiind fondat pe o

prezumție de părtinire a martorilor, prezumție care nu poate fi îmbrățișată.

Elementele care conduc instanța de fond la concluzia că martorii au încercat să

prezinte o stare de fapt diferită față de cum s-au petrecut lucrurile sunt

exterioare prezentei cauze, și mai mult, nu au acoperire în realitate, în

condițiile în care, așa cum rezultă din Rezoluția din 3 noiembrie 2010 a

Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, față de cei doi martori s-a dispus

neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.

270 alin. (4) C. pen. Această rezoluție este anterioară momentului la care cei

doi martori au fost audiați de către instanța de fond la 13 ianuarie 2011 și ca

atare nu se poate considera că aceștia mai aveau posibilitatea de a se

autoincrimina așa cum susține instanța fondului.

Mai mult, este de

remarcat că declarațiile celor doi martori menționați, singurii care au

observat integral incidentul, inclusiv momentul la care s-a produs acțiunea

violentă a inculpatului asupra unuia dintre aceștia, pe lângă faptul că se coroborează

corespunzător, prezintă o stare de fapt mai plauzibilă decât cea relatată de

către inculpat, neexistând elemente de fapt care să conducă la concluzia că

martorii ar fi permis acestuia să umble nesupravegheat prin curtea unității

sanitare. Din declarațiile celorlalți martori audiați, inclusiv de către prima

instanță, rezultă faptul că martorii M.A. și I.A., atunci când au prezentat

inculpatul pentru consultul medical, au manifestat grijă cu privire la modul în

care asigurau paza inculpatului, martorul D.C.D., medicul pediatru care l-a

consultat, relatând în declarația dată în cursul urmăririi penale că în

cabinetul medical a fost prezent continuu unul dintre martorii lucrători de

poliție. În condițiile în care în interiorul cabinetului medical cei doi

lucrători de poliție au asigurat paza inculpatului într-un mod adecvat, deși

riscul ca acesta să fugă era mult mai redus, cu atât mai mult se poate în mod

rezonabil presupune că aceeași atitudine au avut aceștia și în curtea unității

sanitare.

Nu sunt de neglijat

nici aspectele invocate în apelul parchetului vizând o anumită premeditare din

partea inculpatului, care suporta greu detenția, așa cum acest lucru rezultă

din cuprinsul referatului de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune de pe

lângă Tribunalul Prahova. În aceste condiții, în mod evident inculpatul a

profitat de cea mai mică ocazie ce i s-a ivit pentru a putea să se sustragă de

sub escortă, chiar dacă pentru aceasta a fost necesară chiar și utilizarea unei

forme de violență, respectiv împingerea martorului M.A.

Curtea a reținut din

probele aflate la dosarul cauzei că inculpatul V.I. în momentul în care a ajuns

în curtea spitalului din municipiul Câmpina a reușit prin împingerea martorului

M.A. să scape de sub supravegherea directă a acestuia, înlăturându-i mâna

aflată pe umăr și făcându-l pe acesta să își piardă echilibru, iar ulterior a

fugit de sub escorta asigurată de către cei doi lucrători de poliție, reușind

ulterior să evite prinderea sa de către aceștia.

Față de această stare

de fapt, Curtea a considerat că acțiunile inculpatului întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunii de evadare în forma prevăzută de art. 269 alin.

(1) și (2) C. pen., prima instanță dispunând în mod eronat schimbarea

încadrării juridice în infracțiunea de evadare în formă simplă.

În raport de această

încadrare juridică, pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită conform

limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracțiune, instanța

orientându-se spre un cuantum orientat spre minimul special prevăzut de textul

legal menționat, alin. (2) al art. 269 C. pen., minim stabilit prin luarea în

considerare a prevederilor art. 99 și urm. C. civ., apreciind că în acest mod

efectul educativ - preventiv al acesteia prevăzut de art. 52 C. pen. se va realiza,

criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., analizate de către instanță, indicând

pe de o parte stabilirea unei pedepse cu închisoarea, iar pe de altă parte

cuantumul acesteia, ce nu poate fi minimul special.

Împotriva Deciziei

penale nr. 50 din 31 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, în termen legal a

declarat recurs inculpatul V.I., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie sub aspectul încadrării juridice a faptei în infracțiunea

prevăzută de art. 269 alin. (2) C. pen. și individualizării pedepsei aplicate.

În motivarea

recursului său, inculpatul arată că nu a folosit violența în niciun mod pentru

a evada, fapt confirmat de declarațiile medicului de gardă D.C.D. și ale

portarului spitalului - T.I., în mod greșit fiind reținute declarațiile polițiștilor

care erau persoane interesate în cauză, iar pedeapsa aplicată este prea mare.

Inculpatul solicită

casarea deciziei recurate și menținerea hotărârii primei instanțe.

Examinând recursul

declarat de inculpat prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 14 și 17 C. proc. pen., Înalta Curte reține că acesta este întemeiat

pentru considerentele ce urmează:

Potrivit art. 269

alin. (1) C. pen. evadarea din starea legală de reținere sau detenție se

pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.

Conform alin. (2) al

aceluiași articol pedeapsa este mai mare dacă fapta este săvârșită prin

folosirea de violențe, de arme sau de alte instrumente ori de către două sau

mai multe persoane împreună.

În speță, probele

administrate nu au dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul

ar fi folosit violența pentru a-și asigura fuga de sub escortă.

După efectuarea

controlului medical la Spitalul Municipal din Câmpina, inculpatul încătușat a

fost condus de către martorii I.A. și M.A. - agenți-șefi de poliție către

mașina poliției ce se afla parcată în curtea instituției.

În timp ce martorul

I.A. se afla poziționat cu spatele la inculpat încercând să deschidă mașina,

iar martorul M.A. la o distanță de 0,50 m în spatele său, inculpatul a fugit de

sub escortă prin curtea spitalului, ieșind apoi pe partea destinată accesului

autovehiculelor care era deschisă.

Martorul M.A. a

relatat că în momentul în care se aflau la 1 - 1,5 m de autospeciala de

transport, inculpatul l-a împins puternic cu corpul, moment în care s-a

dezechilibrat, iar inculpatul a fugit îndreptându-se spre poarta de acces.

Martorul I.A. a

arătat că după ce a deschis ușa autospecialei de transport, s-a întors, moment

în care l-a văzut pe M.A. în timp ce își recăpăta echilibrul, strigând totodată

„STAI”, iar pe inculpat fugind în curtea spitalului.

Martorul nu a văzut

personal ce s-a întâmplat în spatele său la momentul când minorul a fugit, dar

arată că celălalt agent se afla într-o mișcare aplecată spre în față și a

crezut că își revine dintr-o dezechilibrare. Nu poate preciza exact dacă

poziția în care l-a văzut era rezultatul efortului martorului M.A. de a-și

reveni după ce fusese dezechilibrat sau era rezultatul angajării sale în fuga

după minor.

Ceilalți martori

audiați - D.C.D. și T.I. nu au văzut momentul în care inculpatul a fugit de sub

escortă, martorul T.I., relatând doar că l-a observat pe inculpat după acest

moment, în timp ce ieșea pe poarta de acces, iar cei doi agenți l-au somat să

stea.

Din actele dosarului

rezultă că cei doi agenți însărcinați cu paza inculpatului și audiați ca

martori în prezenta cauză au fost cercetați pentru săvârșirea infracțiunii de

înlesnire a evadării prevăzută de art. 270 alin. (4) C. pen., din declarațiile

acestora rezultând că sunt cercetați disciplinar în legătură cu evadarea

inculpatului.

Prin Rezoluția din 3

noiembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus

neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.

270 alin. (4) C. pen.

Cu toate acestea, nu

se poate reține dincolo de orice îndoială că inculpatul a folosit violența

pentru a evada, declarațiile celor doi agenți fiind apreciate și prin prisma

faptului că aceștia erau cercetați penal și disciplinar pentru înlesnirea

evadării.

Cum nicio altă probă

din dosar nu demonstrează că inculpatul l-a îmbrâncit pe agentul-șef M.A.

pentru a fugi de sub escortă, nu se poate concluziona că inculpatul a comis

infracțiunea în modalitatea prevăzută de alin. (2) al art. 269 C. pen.

În consecință, Înalta

Curte, în baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

va admite recursul, va casa decizia penală recurată și va menține hotărârea

primei instanțe.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de inculpatul V.I. împotriva Deciziei penale nr. 50 din 31 martie 2011

a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia

recurată și menține Sentința penală nr. 32 din 25 ianuarie 2011 a Tribunalului

Prahova, secția penală.

Constată că

inculpatul este arestat în altă cauză.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 15 iunie 2011.