ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1960/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1960/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 4510/2/2007

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamantul T.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D. anularea în parte

a hotărârii din 23 mai 2007 emisă de pârât sub două aspecte: primul privind încadrarea

faptei reclamantului de folosire a expresiei „țigancă împuțită”, ca act de discriminare

și cel de-al doilea vizând aplicarea sancțiunii contravenționale a avertismentului

pentru această faptă.

În motivarea acțiunii

reclamantul, a arătat că prin hotărârea contestată pârâtul a dispus sancționarea

cu avertisment în raport de dispozițiile O.G. nr. 137/2000, apreciindu-se că utilizarea

expresiei în cauză a adus atingere demnității persoanelor aparținând comunității

rrome.

Motivele de nelegalitate

a hotărârii C.N.C.D., invocate de reclamant, au fost următoarele:

- Fapta sancționată nu

ar fi prevăzută de legea contravențională pe motiv că dispozițiile art. 2 alin.

(4) din O.G. 137/2000, nu reglementează o faptă contravențională în concret, ci

cadrul general de instituire a răspunderii contravenționale;

- Neîndeplinirea condițiilor

legale pentru calificarea faptei drept discriminare, în sensul dispozițiilor

art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, atât sub aspectul elementului material,

cât și în ceea ce privește efectul actului de discriminare care nu s-a concretizat

într-un tratament discriminatoriu;

- Lipsa vinovăției în

săvârșirea faptei, ca element al răspunderii contravenționale, față de situația

că afirmația a fost făcută într-o discuție privată a reclamantului cu soția sa,

aceasta fiind făcută publică fără acordul reclamantului;

- Nelegalitatea aplicării

sancțiunii cu avertisment, în condițiile în care această sancțiune nu este prevăzută

expres de dispozițiile O.G. nr. 137/2000, republicată încălcându-se astfel principiul

legalității răspunderii contravenționale.

În ședința de la 25 octombrie

2007, pârâtul C.N.C.D. a invocat în scris excepția neîndeplinirii procedurii prealabile,

care a fost respinsă de instanța de fond, prin încheierea din 1 noiembrie 2007,

cu motivarea că hotărârea atacată este un act administrativ-jurisdicțional emis

în cadrul unei proceduri speciale prevăzute de art. 20 din O.G. nr. 137/2000, republicată,

astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, modificată.

Prin sentința nr. 2799

din 8 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul B.T., în

contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește primul motiv de nelegalitate

invocat de reclamant, referitor la neprevederea faptei, pentru care a fost sancționat,

în O.G. nr. 137/2000, republicată, acesta este neîntemeiat pentru următoarele argumente:

- conținutul textului

cuprins în dispozițiile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 republicată încadrează

ca fapte de discriminare orice comportamente active sau pasive care nasc efecte

discriminatorii sau un tratament injust pentru o persoană/grup de persoane/comunitate,

ca principiu fiind sancționată orice faptă săvârșită printr-un astfel de comportament,

în orice împrejurare și în mod nejustificat;

- în cauză acest comportament

nejustificat, care a dat naștere unui tratament injust și ofensator a existat din

partea reclamantului prin utilizarea expresiei „țigancă împuțită” și aceasta indiferent

dacă fapta ca atare este reglementată ca principiu sau ca o contravenție distinctă,

sancționată prin dispozițiile legii.

A mai reținut instanța

de fond că al doilea motiv de nelegalitate a hotărârii C.N.C.D., invocat de reclamant,

referitor la neîndeplinirea condițiilor legale (element material și scop) pentru

calificarea faptei ca act de discriminare este, de asemenea, neîntemeiată pentru

următoarele considerente:

- fapta de discriminare

indirectă săvârșită de reclamant prin utilizarea expresiei „țigancă împuțită” cu

privire la ziarista A.P. nu se încadrează în definiția strictă prevăzută de

art. 2 alin. (1) din Ordonanță, dar esențial este că această expresie este consecința

unui comportament nejustificat de împrejurări obiective, care a ajuns la cunoștința

opiniei publice, expresia reprezentând o faptă de discriminare, pentru că reprezintă

o atitudine negativă, de umilire, de atingere gravă a demnității persoanei vizată

în cauză;

- calificarea faptei ca

fiind act de discriminare este în concordanță cu dispozițiile art. 2 alin. (4) din

O.G. nr. 137/2000, republicată, comportamentul nejustificat al reclamantului, indiferent

de locul în care a fost săvârșit și de modul cum a fost făcut public reprezintă

un act de discriminare rasială, care a reprezentat o lezare a demnității ziaristei

pe un presupus motiv al apartenenței etnice.

În ceea ce privește aspectul

lipsei vinovăției reclamantului sub forma intenției directe sau indirecte, instanța

de fond a apreciat că în cauză fapta nu a fost săvârșită cu intenție directă sau

indirectă dar, lipsa intenției nu determină inexistența faptei contravenționale,

atâta vreme cât reclamantului i se reține utilizarea neglijentă a expresiei respective,

raportat la calitatea de persoană publică ce impune responsabilitate și moderație

în exprimare, indiferent de locul în care se află.

A constatat prima instanță

că, în cauză, nu se poate vorbi de o „ingerință în viața privată a reclamantului”

deoarece acesta, în calitatea sa de P. al României, viața sa publică sau privată

interesează și atrage atenția opiniei publice, iar publicul are dreptul să fie informat,

astfel încât informațiile din înregistrarea efectuată cu telefonul personal al ziaristei,

au fost făcute publice în mod legal și în acord cu dispozițiile art. 10 din C.E.D.O.

Referitor la ultimul motiv

de nelegalitate invocat de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța

de fond a apreciat că în cauză sancțiunea avertismentului a fost aplicată în baza

dispozițiilor art. 7 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor,

acest act normativ completând dispozițiile legii speciale O.G. nr. 137/2000, republicată,

acolo unde aceasta nu prevede în mod expres, iar sancțiunea a fost aplicată ținând

cont de gradul redus al gravității faptei.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul B.T., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

solicitând reexaminarea cauzei sub toate aspectele, în temeiul dispozițiilor

art. 304

1

C. proc. civ.

Criticile aduse de recurentul-reclamant

B.T. sentinței atacate reiau, în esență, susținerile privind nelegalitatea hotărârii

emise de C.N.C.D. și se circumscriu următoarelor motive de recurs:

instanța de fond că fapta sancționată este prevăzută de legea contravențională,

deși nu se poate încadra într-un text special al O.G. nr. 137/2000, ci într-o normă

de principiu, respectiv art. 2 alin. (4) din actul normativ menționat. Se arată

că O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor în definiția contravenției

instituie cerința ca fapta să fie „stabilită și sancționată prin lege”, or dispozițiile

art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată, reprezintă o reglementare generală

a instituirii răspunderii contravenționale, nefiind prevăzută nici o sancțiune.

în mod greșit că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru calificarea

faptei drept act de discriminare. Se susține că în speță nu sunt întrunite cerințele

legale privind existența unui act de discriminare și anume elementul material constând

în acțiunea de „deosebire, excludere, restricție sau preferință” și scopul ori efectul

actului de discriminare reprezentat de restrângerea, înlăturarea recunoașterii,

folosinței sau exercitării unor libertăți sau drepturi politice, economice, sociale

sau culturale recunoscute de lege.

de fond a apreciat că există „vinovăție” în săvârșirea faptei, sub forma „neglijenței

în exprimare” (culpa simplă), deși circumstanțele de fapt ale cauzei denotă inexistența

și a celei mai ușoare forme a vinovăției. Se argumentează că recurentul-reclamant

nu a avut nici o clipă reprezentarea faptului că afirmația făcută în mașina personală,

într-o discuție strict privată cu soția sa, ar fi putut fi făcută publică, fapt

care s-a întâmplat totuși fără voia sa.

avertismentului este nelegală, deoarece ordonanța nu prevede această sancțiune în

cazul în care se face aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000,

actul normativ stabilind în mod expres răspunderea contravențională și sancțiunea

amenzii doar pentru faptele prevăzute de art. 2 alin. (5) și (7) din Ordonanță.

Recursul este întemeiat.

Examinând sentința atacată

în raport de actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum

și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea reține următoarele:

În după-amiaza zilei de

19 mai 2007 domnul T.B. împreună cu soția s-au deplasat într-un centru comercial

din București, pentru a face cumpărături.

Jurnalista A.P., aflată

în incinta centrului comercial, i-a urmărit, filmându-i cu telefonul mobil și adresându-i

insistent întrebări T.B., care și-a manifestat dezacordul cu privire la înregistrarea

sonoră și video efectuată de jurnalistă.

La ieșirea din magazin,

nemulțumit de insistențele jurnalistei de a-i adresa întrebări în legătură cu rezultatul

referendumului, dar și despre conținutul cumpărăturilor, T.B. i-a replicat „mă păsărică,

nu ai și tu treabă azi?”, după care i-a luat acesteia telefonul mobil, anunțând-o

că îl va înapoia postului de televiziune la care era angajată.

După acest incident, T.B.

s-a urcat, împreună cu soția sa, în mașina proprietate personală, timp în care,

telefonul jurnalistei, nefiind deconectat, a înregistrat o discuție a președintelui,

în care, cu referire la jurnalistă, afirmă către soția sa „cât de agresivă era țiganca

asta împuțită”.

În seara aceleiași zile,

telefonul mobil, cu înregistrarea discuției a fost înapoiat reprezentanților postului

de televiziune, care, ulterior au dat publicității înregistrarea cu afirmațiile

menționate, situație ce a atras sesizarea C.N.C.D. de către reprezentații organizațiilor

R.C. și F.E.R.T

.

Prin hotărârea din 23

mai 2007, C.N.C.D., analizând sesizarea formulată de petenții R.C. și F.E.R.T.,

cu privire la utilizarea de către domnul T.B. a expresiilor „mă păsărică, n-ai și

tu treabă azi?” și „cât de agresivă era țiganca asta împuțită”, la pct. 3 și 4 din

dispozitiv a dispus încadrarea faptei de a folosi expresia „țigancă împuțită” ca

fiind discriminare potrivit art. 2 alin. (1) și (4) din O.G. nr. 137/2000 și sancționarea

cu avertisment a domnului T.B., în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 2/2001 privind

regimul juridic al contravențiilor. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a apreciat ca fiind legală și temeinică hotărârea C.N.C.D.

atât prin raportare la normele legale interne aplicabile cauzei cât și prin prisma

prevederilor C.E.D.O.

Astfel cum rezultă din

conținutul hotărârii C.N.C.D. temeiul juridic al constatării săvârșirii faptei contravenționale

de discriminare și de aplicare a sancțiunii îl constituie dispozițiile art. 2

alin. (1) și (4) din O.G. nr. 137/2000 completate cu cele ale legii cadru în materia

contravențiilor, respectiv O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Analizând motivele de

recurs formulate de recurentul-reclamant B.T., referitoare la nelegalitatea parțială

a hotărârii C.N.C.D. în raport de normele juridice instituite prin actele normative

menționate, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate sub aspectul neîndeplinirii

elementelor constitutive obligatorii și cumulative pentru existența faptei contravenționale

de discriminare, respectiv cele generale prevăzute de legea cadru - O.G. nr. 2/2001

(legalitatea și vinovăția) și speciale descrise de norma specială – O.G. nr. 137/2000

(conținutul material al faptei contravenționale). În consecință, prin soluția pronunțată,

instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale

incidente cauzei.

Înainte de a analiza motivele

de recurs, Curtea apreciază că se impune precizarea obiectului de reglementare al

art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, astfel cum acesta este stabilit prin

actul normativ menționat, raportat la faptul că este cuprins în Capitolul I al Ordonanței,

intitulat „Principii și definiții”, dar și prin prisma conținutului juridic concret

al normelor ce-l compun.

În baza criteriilor arătate,

reiese, cu certitudine, că prevederile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată

conțin definiții ale noțiunilor din materia discriminării, stabilesc principiile

care guvernează această materie și arată scopul actului normativ în cauză, respectiv,

cel de prevenire a tuturor formelor de discriminare dar și de sancționare a acestora

prin atragerea răspunderii civile, contravenționale sau penale, după caz.

art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, „prin discriminare se înțelege

orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate,

etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,

handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie

defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea,

înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate,

a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute

de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii

ale vieții publice”.

Dispozițiile art. 2

alin. (4) din același act normativ prevăd că orice comportament activ sau pasiv

care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat

ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau

o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea

contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii

penale.

Din economia și interpretarea

literală și logico-juridică a dispozițiilor art. 2 alin. (1) coroborate cu cele

ale art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată, privind prevenirea și sancționarea

tuturor formelor de discriminare, rezultă că noțiunea de „discriminare” nu presupune

întotdeauna și existența unei fapte contravenționale, răspunderea contravențională

intervenind doar atunci când sunt îndeplinite toate condițiile legale generale și

speciale pentru constatarea contravenției și aplicarea sancțiunii. De altfel chiar

din titlul Ordonanței, menționat mai sus, rezultă că scopul acesteia este și de

prevenire a formelor de discriminare nu numai de sancționare a acestora, nefăcându-se

referire expresă la termenul de „contravenție”, prevenirea putând fi făcută și prin

alte modalități decât prin aplicarea unei sancțiuni în cadrul răspunderii contravenționale.

Totodată, în ceea ce privește

constatarea și sancționarea contravențiilor, art. 21 alin. (3) din O.G. 137/2000,

face trimitere la dispozițiile legii-cadru privind stabilirea și sancționarea contravențiilor.

Astfel, definiția legală

a contravenției este prevăzută în art. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic

al contravențiilor care stabilește că este contravenție „fapta săvârșită cu vinovăție

stabilită și sancționată ca atare prin lege (...)”. Acest text instituie, prin analogie

cu dreptul penal, principiul legalității răspunderii contravenționale.

În continuarea aplicării

acestui principiu art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 prevede că „actele normative

prin care se stabilesc contravenții vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie

contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea”.

Prin urmare, conform dispozițiilor

legale menționate, pentru ca o persoană să poată fi trasă la răspundere contravențională

în legătură cu o anumită faptă, fapta trebuie să fie prevăzută și sancționată ca

atare în mod expres, într-un act normativ emis de un organ al statului competent

în acest sens.

Astfel, cum chiar instanța

de fond a constatat în considerentele sentinței atacate, art. 2 alin. (1) și

art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 reprezintă cadrul general de reglementare

a tuturor formelor de discriminare, instituind cu caracter de principiu și răspunderea

contravențională în cazul săvârșirii vreunui act de discriminare prevăzut de actul

normativ.

Interpretarea în sensul

că textele legale menționate anterior și în baza cărora C.N.C.D. a considerat că

afirmația reclamantului reprezintă contravenție – act de discriminare, cuprind doar

norme de principiu și nu se referă la fapte contravenționale concrete, prin arătarea

elementului material al acestora și a sancțiunii aplicabile, este susținută chiar

de succesiunea textelor legale din ordonanță, care în Capitolul II intitulat „Dispoziții

speciale” stabilește care sunt contravențiile corelative încălcării drepturilor

prevăzute de art. 1 alin. (2) din Ordonanță. Pe de altă parte, prevederile art.

26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată stabilesc în mod expres care sunt

contravențiile pentru care legiuitorul a înțeles să instituie sancțiunea amenzii

și anume „contravențiile prevăzute de art. 2 alin. (5) și (7), art. 5-8, art. 10,

art. 11 alin. (1), (3) și (6), art. 12, art. 13 alin. (1), art. 14, art. 15”. Această

enumerare limitativă se referă doar la faptele de discriminare care au și caracter

contravențional, elementul lor material fiind descris în dispozițiile speciale ale

legii și, după cum se constată nu include și ipotezele generale prevăzute în

art. 2 alin. (1) și (4) din Ordonanță.

Având în vedere definiția

legală a contravenției din art. 1 al O.G. nr. 2/2001, precum și dispozițiile

art. 3 alin. (1) din același act normativ, rezultă că pentru ca modalitățile generale

de discriminare, enumerate în art. 2 alin. (4) din Ordonanță să aibă caracter contravențional,

trebuie să se regăsească într-o altă prevedere specială aflată în Capitolul II -

„Dispoziții speciale” din cuprinsul Ordonanței, conținutul material trebuind grefat

pe încălcarea, prin discriminare, a drepturilor și libertăților protejate de lege

și menționate în art. 1 alin. (2) din Ordonanță. În acest sens trebuie interpretată

expresia din art. 2 alin. (4) atrage răspunderea contravențională, conform prezentei

ordonanțe.

Prin urmare, în lipsa

reglementării prin lege a unei sancțiuni corelative normelor instituite prin

art. 2 alin. (4) din Ordonanță, nu se poate susține că acest articol stabilește

fapte contravenționale, prin el însuși, ci doar prin raportare la dispozițiile speciale

ale ordonanței, în care legiuitorul a enumerat faptele de natură contravențională

și a stabilit sancțiunea aplicabilă. În sensul acestei interpretări este și

art. 2 alin. (11) din acest act normativ care face referire la „comportamentul discriminatoriu”

prevăzut la alin. (1)-(7) din același art. care atrage răspunderea civilă, contravențională

sau penală, după caz, în condițiile legii, nefiind folosită noțiunea de „contravenție”

și nici nu se instituie, în mod exclusiv, răspunderea contravențională.

De menționat este și practica

C.N.C.D., care prin mai multe decizii s-a pronunțat în sensul că „fapta poate fi

încadrată ca act de discriminare potrivit reglementării de principiu a art. 2

alin. (1) și (4), dar nu se poate aplica o sancțiune pentru că nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de norma specială”, exemplificativă fiind decizia din 07

iulie 2006 a C.N.C.D.

Prin prisma celor expuse

mai sus, instanța de recurs constată că primul motiv de recurs, referitor la încălcarea

principiului legalității răspunderii contravenționale, este întemeiat, afirmația

recurentului „țiganca asta împuțită”, chiar dacă se încadrează în ipoteza generală

a textului care definește noțiunea de discriminare, nu este incriminată în dispozițiile

speciale ale Ordonanței, respectiv ale art. 5-8, art. 10, art. 11 alin. (1),

(3) și (6), art. 12, art. 13 alin. (1), art. 14, art. 15, astfel că nu poate fi

calificată ca fiind contravenție.

ca o faptă să fie considerată contravenție este ca aceasta să fie săvârșită cu vinovăție

în oricare dintre formele sale: intenție directă, indirectă, culpa cu prevedere

sau culpa simplă.

În considerentele hotărârii

din 23 mai 2007 a C.N.C.D. a apreciat că utilizarea fără intenție a unui limbaj

cu efecte discriminatorii în spațiul privat poate avea efecte negative în societate.

Așadar, autoritatea pârâtă

C.N.C.D., a acceptat lipsa vinovăției sub forma intenției directe sau indirecte,

dar nu a arătat sub ce altă formă s-a manifestat vinovăția reclamantului - ca element

constitutiv al răspunderii contravenționale.

Instanța de fond, reținând,

de asemenea, lipsa intenției în săvârșirea faptei, motivează existența vinovăției

reclamantului, în mod indirect, prin „utilizarea neglijentă” a expresiei „țigancă

împuțită” raportat la calitatea sa de persoană publică, ce are obligația de a manifesta

responsabilitate și moderație în exprimare. Prin urmare, în opinia primei instanțe,

reclamantul a săvârșit actul de discriminare cu vinovăție în forma culpei simple

(neglijente) ceea ce presupune că acesta nu a prevăzut rezultatul faptei sale deși

trebuia și putea să-l prevadă.

Analizând circumstanțele

de fapt în care reclamantul a folosit expresia considerată discriminatorie „țiganca

asta împuțită” prin raportare la elementul subiectiv-volitiv astfel cum acesta transpare

din atitudinea reclamantului, Înalta Curte apreciază că în mod greșit instanța de

fond a constatat existența vinovăției sub forma culpei simple (neglijenței) în exprimare.

Astfel, susținerile părților

și interpretarea dată de instanța de fond noțiunii de „cadru privat” are relevanță

în speță doar în ceea ce privește analizarea laturii subiective a faptei de discriminare,

având în vedere că autoritatea pârâtă, prin hotărârea atacată, nu a reținut incidența

dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000, care impun ca afirmația discriminatorie

să fie făcută în public.

După cum s-a reținut atât

de către autoritatea pârâtă, cât și de instanța de fond afirmația „țigancă împuțită”

a fost făcută de reclamant în cadrul unei discuții private cu soția sa, în timp

ce se afla în autoturismul proprietate personală.

Această circumstanță de

fapt, este determinantă, în opinia Curții, pentru a stabili care a fost atitudinea

psihică a reclamantului față de afirmația făcută, în sensul dacă a avut sau nu reprezentarea

efectelor pe care aceasta le-ar fi putut produce, în sensul creării unei discriminări

potrivit legii.

Având în vedere că afirmația

considerată discriminatorie a fost utilizată de reclamant într-un cadru strict privat,

intim, care nu se confundă cu noțiunea generală de „viață privată” a unei persoane,

Curtea apreciază că reclamantul nu trebuia și nici nu era posibil să prevadă rezultatul

faptei, neavând nici un moment reprezentarea situației că în acel mediu privat discuția

sa cu soția poate fi înregistrată și ulterior, că, înregistrarea va fi adusă la

cunoștința publicului.

Potrivit dispozițiilor

generale ale O.G. nr. 137/2000, republicată, cuprinse în art. 2 alin. (1) și

(4), modalitățile de săvârșire a unui act de discriminare constau în „excludere,

restricție sau preferință” și trebuie să aibă ca efect „favorizarea sau defavorizarea

nejustificată” sau „impunerea la un tratament injust sau degradant” a unei persoane,

ceea ce presupune ca cel care manifestă comportamentul discriminatoriu (chiar sub

forma unei afirmații) să aibă, totodată, și reprezentarea posibilității producerii

efectelor cerute de lege, pentru ca să intervină răspunderea contravențională. Or,

în speță, reclamantul nu a folosit expresia pentru care a fost sancționat într-un

cadru larg, în care ar fi putut fi auzit și de alte persoane din afara spațiului

său intim, familial.

Susținerile autorității

pârâte, preluate și de instanța de fond, bazate și pe jurisprudența C.E.D.O., în

sensul că viața privată a oamenilor politici se îmbină cu viața lor publică și că

oamenii politici se află în centrul atenției și sub controlul opiniei publice, astfel

încât trebuie să manifeste permanent un comportament moderat, nu au relevanță în

speță, având în vedere locul și modul în care s-a făcut afirmația.

Este adevărat că, în calitate

de P. al României, reclamantul, chiar și atunci când desfășoară anumite activități

private (de ex. cumpărături personale într-un centru comercial), dar într-un spațiu

public trebuie să manifeste prudență și diligență în comportamentul său, pe care-l

exteriorizează prin afirmații sau gesturi, având perceperea faptului că acesta este

supus atenției publicului.

În același timp însă,

gândurile unei persoane, exprimate într-un cadru strict privat, chiar și cu tentă

de discriminare, nu pot fi asimilate unui comportament discriminatoriu în sensul

prevederilor legii.

Având în vedere argumentele

de mai sus, Înalta Curte reține că și motivul de recurs referitor la neîndeplinirea

condiției privind existența vinovăției în săvârșirea faptei este întemeiat, astfel

încât soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală și în ceea ce privește

încadrarea faptei drept contravenție și stabilirea răspunderii contravenționale.

sentinței de fond de către recurentul-reclamant constă în aceea că folosirea expresiei

„țigancă împuțită” la adresa jurnalistei A.P. nu reprezintă act de discriminare

în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) și alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Acest motiv este întemeiat doar în ceea ce privește încadrarea faptei drept contravenție,

în sensul celor argumentate anterior.

Pe de altă parte, dincolo

de caracterul necontravențional al faptei, afirmația „cât de agresivă era țiganca

asta împuțită” are caracter discriminatoriu, încadrându-se în definiția legală a

noțiunii de „discriminare” prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanță.

Caracterul discriminatoriu

al unei astfel de afirmații subzistă indiferent de calitatea persoanei de la care

provine și indiferent de cadrul public sau privat în care este exprimată și aceasta

deoarece rolul O.G. nr. 137/2000 este de a indica exhaustiv care sunt formele de

discriminare ce pot exista în viața politică, economică și social-culturală, indiferent

de modalitatea de producere (comportament activ sau pasiv, acțiuni/inacțiuni, afirmații,

etc.) și de a preveni săvârșirea unor acte de discriminare care atrag răspunderea

juridică, politică, morală.

Situația că afirmația

menționată a fost făcută în anumite circumstanțe care nu o pot încadra într-o dispoziție

specială a legii pentru a atrage răspunderea contravențională, nu exclude posibilitatea

calificării acesteia ca având conținut discriminatoriu, în sensul prevederilor generale

ale Ordonanței, din acest punct de vedere pct. 3 din dispozitivul hotărârii din

23 mai 2007 a C.N.C.D. fiind legal și temeinic.

Această interpretare se

bazează pe argumentul că discriminarea nu presupune doar o acțiune directă de suprimare

sau restrângere a drepturilor unei persoane pe un criteriu discriminatoriu, ci poate

să însemne și o atitudine negativă față de persoana respectivă, în baza unui criteriu

de discriminare, aceasta fiind pusă astfel într-o situație de inferioritate, de

umilire sau de atingere a demnității sale, în condițiile în care, va lua cunoștință,

pe orice cale, de acea atitudine.

Afirmația reclamantului,

a produs efectul discriminatoriu prin faptul că a fost adusă la cunoștința publicului,

chiar fără voia sa și fără să prevadă acest lucru. Astfel asocierea termenilor „agresivă”

și „împuțită” cu termenul de „țigan”, are evident o conotație negativă, chiar dacă,

în lipsa laturii subiective (vinovăția) nu presupune o „defavorizare nejustificată”

ca element material al contravenției.

ultimul motiv de recurs formulat de recurentul-reclamant B.T., care se referă la

nelegalitatea aplicării sancțiunii cu avertisment, motivat de aspectul că această

sancțiune nu este prevăzută de O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte apreciază că față

de înlăturarea caracterului contravențional al faptei, ceea ce presupune și inexistența

sancțiunii, analizarea acestuia a devenit superfluă.

Pentru toate argumentele

expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) și ale art. 314 C. proc. civ.

va admite recursul, va casa sentința atacată și pe fond va admite acțiunea formulată

de B.T. în sensul celor menționate în considerentele prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de B.T., împotriva sentinței civile nr. 2799 din 8 noiembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Admite acțiunea formulată

de B.T. în sensul că:

- anulează în totalitate

pct. 4 din dispozitivul hotărârii din 23 mai 2007 a C.N.C.D.;

- anulează parțial

pct. 3 din dispozitivul aceleiași hotărâri, referitor la încadrarea faptei ca fiind

contravenție;

- menține constatarea

că expresia „țigancă împuțită” constituie discriminare în sensul prevederilor generale

ale O.G. nr. 137/2000, republicată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 mai 2008.