ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1960/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 4510/2/2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul T.B. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D. anularea în parte a hotărârii din 23 mai 2007 emisă de pârât sub două aspecte: primul privind încadrarea faptei reclamantului de folosire a expresiei „țigancă împuțită”, ca act de discriminare și cel de-al doilea vizând aplicarea sancțiunii contravenționale a avertismentului pentru această faptă. În motivarea acțiunii reclamantul, a arătat că prin hotărârea contestată pârâtul a dispus sancționarea cu avertisment în raport de dispozițiile O.G.

nr. 137/2000, apreciindu-se că utilizarea expresiei în cauză a adus atingere demnității persoanelor aparținând comunității rrome. Motivele de nelegalitate a hotărârii C.N.C.D., invocate de reclamant, au fost următoarele: - Fapta sancționată nu ar fi prevăzută de legea contravențională pe motiv că dispozițiile art. 2 alin. (4) din O.G. 137/2000, nu reglementează o faptă contravențională în concret, ci cadrul general de instituire a răspunderii contravenționale; - Neîndeplinirea condițiilor legale pentru calificarea faptei drept discriminare, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 137/2000, atât sub aspectul elementului material, cât și în ceea ce privește efectul actului de discriminare care nu s-a concretizat într-un tratament discriminatoriu; - Lipsa vinovăției în săvârșirea faptei, ca element al răspunderii contravenționale, față de situația că afirmația a fost făcută într-o discuție privată a reclamantului cu soția sa, aceasta fiind făcută publică fără acordul reclamantului; - Nelegalitatea aplicării sancțiunii cu avertisment, în condițiile în care această sancțiune nu este prevăzută expres de dispozițiile O.G. nr. 137/2000, republicată încălcându-se astfel principiul legalității răspunderii contravenționale. În ședința de la 25 octombrie 2007, pârâtul C.N.C.D.

a invocat în scris excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, care a fost respinsă de instanța de fond, prin încheierea din 1 noiembrie 2007, cu motivarea că hotărârea atacată este un act administrativ-jurisdicțional emis în cadrul unei proceduri speciale prevăzute de art. 20 din O.G. nr. 137/2000, republicată, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată. Prin sentința nr. 2799 din 8 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul B.T., în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește primul motiv de nelegalitate invocat de reclamant, referitor la neprevederea faptei, pentru care a fost sancționat, în O.G.

nr. 137/2000, republicată, acesta este neîntemeiat pentru următoarele argumente: - conținutul textului cuprins în dispozițiile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 republicată încadrează ca fapte de discriminare orice comportamente active sau pasive care nasc efecte discriminatorii sau un tratament injust pentru o persoană/grup de persoane/comunitate, ca principiu fiind sancționată orice faptă săvârșită printr-un astfel de comportament, în orice împrejurare și în mod nejustificat; - în cauză acest comportament nejustificat, care a dat naștere unui tratament injust și ofensator a existat din partea reclamantului prin utilizarea expresiei „țigancă împuțită” și aceasta indiferent dacă fapta ca atare este reglementată ca principiu sau ca o contravenție distinctă, sancționată prin dispozițiile legii.

A mai reținut instanța de fond că al doilea motiv de nelegalitate a hotărârii C.N.C.D., invocat de reclamant, referitor la neîndeplinirea condițiilor legale (element material și scop) pentru calificarea faptei ca act de discriminare este, de asemenea, neîntemeiată pentru următoarele considerente: - fapta de discriminare indirectă săvârșită de reclamant prin utilizarea expresiei „țigancă împuțită” cu privire la ziarista A.P. nu se încadrează în definiția strictă prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanță, dar esențial este că această expresie este consecința unui comportament nejustificat de împrejurări obiective, care a ajuns la cunoștința opiniei publice, expresia reprezentând o faptă de discriminare, pentru că reprezintă o atitudine negativă, de umilire, de atingere gravă a demnității persoanei vizată în cauză; - calificarea faptei ca fiind act de discriminare este în concordanță cu dispozițiile art. 2 alin. (4) din O.G.

nr. 137/2000, republicată, comportamentul nejustificat al reclamantului, indiferent de locul în care a fost săvârșit și de modul cum a fost făcut public reprezintă un act de discriminare rasială, care a reprezentat o lezare a demnității ziaristei pe un presupus motiv al apartenenței etnice. În ceea ce privește aspectul lipsei vinovăției reclamantului sub forma intenției directe sau indirecte, instanța de fond a apreciat că în cauză fapta nu a fost săvârșită cu intenție directă sau indirectă dar, lipsa intenției nu determină inexistența faptei contravenționale, atâta vreme cât reclamantului i se reține utilizarea neglijentă a expresiei respective, raportat la calitatea de persoană publică ce impune responsabilitate și moderație în exprimare, indiferent de locul în care se află.

A constatat prima instanță că, în cauză, nu se poate vorbi de o „ingerință în viața privată a reclamantului” deoarece acesta, în calitatea sa de P. al României, viața sa publică sau privată interesează și atrage atenția opiniei publice, iar publicul are dreptul să fie informat, astfel încât informațiile din înregistrarea efectuată cu telefonul personal al ziaristei, au fost făcute publice în mod legal și în acord cu dispozițiile art. 10 din C.E.D.O. Referitor la ultimul motiv de nelegalitate invocat de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța de fond a apreciat că în cauză sancțiunea avertismentului a fost aplicată în baza dispozițiilor art. 7 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, acest act normativ completând dispozițiile legii speciale O.G.

nr. 137/2000, republicată, acolo unde aceasta nu prevede în mod expres, iar sancțiunea a fost aplicată ținând cont de gradul redus al gravității faptei. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul B.T., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând reexaminarea cauzei sub toate aspectele, în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. Criticile aduse de recurentul-reclamant B.T. sentinței atacate reiau, în esență, susținerile privind nelegalitatea hotărârii emise de C.N.C.D. și se circumscriu următoarelor motive de recurs: 1. În mod greșit a considerat instanța de fond că fapta sancționată este prevăzută de legea contravențională, deși nu se poate încadra într-un text special al O.G.

nr. 137/2000, ci într-o normă de principiu, respectiv art. 2 alin. (4) din actul normativ menționat. Se arată că O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor în definiția contravenției instituie cerința ca fapta să fie „stabilită și sancționată prin lege”, or dispozițiile art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată, reprezintă o reglementare generală a instituirii răspunderii contravenționale, nefiind prevăzută nici o sancțiune. 2. Prima instanță a apreciat în mod greșit că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru calificarea faptei drept act de discriminare.

Se susține că în speță nu sunt întrunite cerințele legale privind existența unui act de discriminare și anume elementul material constând în acțiunea de „deosebire, excludere, restricție sau preferință” și scopul ori efectul actului de discriminare reprezentat de restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării unor libertăți sau drepturi politice, economice, sociale sau culturale recunoscute de lege. 3. În mod greșit instanța de fond a apreciat că există „vinovăție” în săvârșirea faptei, sub forma „neglijenței în exprimare” (culpa simplă), deși circumstanțele de fapt ale cauzei denotă inexistența și a celei mai ușoare forme a vinovăției. Se argumentează că recurentul-reclamant nu a avut nici o clipă reprezentarea faptului că afirmația făcută în mașina personală, într-o discuție strict privată cu soția sa, ar fi putut fi făcută publică, fapt care s-a întâmplat totuși fără voia sa.

4. Aplicarea sancțiunii avertismentului este nelegală, deoarece ordonanța nu prevede această sancțiune în cazul în care se face aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, actul normativ stabilind în mod expres răspunderea contravențională și sancțiunea amenzii doar pentru faptele prevăzute de art. 2 alin. (5) și (7) din Ordonanță. Recursul este întemeiat. Examinând sentința atacată în raport de actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea reține următoarele: În după-amiaza zilei de 19 mai 2007 domnul T.B. împreună cu soția s-au deplasat într-un centru comercial din București, pentru a face cumpărături.

Jurnalista A.P., aflată în incinta centrului comercial, i-a urmărit, filmându-i cu telefonul mobil și adresându-i insistent întrebări T.B., care și-a manifestat dezacordul cu privire la înregistrarea sonoră și video efectuată de jurnalistă. La ieșirea din magazin, nemulțumit de insistențele jurnalistei de a-i adresa întrebări în legătură cu rezultatul referendumului, dar și despre conținutul cumpărăturilor, T.B. i-a replicat „mă păsărică, nu ai și tu treabă azi?”, după care i-a luat acesteia telefonul mobil, anunțând-o că îl va înapoia postului de televiziune la care era angajată. După acest incident, T.B. s-a urcat, împreună cu soția sa, în mașina proprietate personală, timp în care, telefonul jurnalistei, nefiind deconectat, a înregistrat o discuție a președintelui, în care, cu referire la jurnalistă, afirmă către soția sa „cât de agresivă era țiganca asta împuțită”.

În seara aceleiași zile, telefonul mobil, cu înregistrarea discuției a fost înapoiat reprezentanților postului de televiziune, care, ulterior au dat publicității înregistrarea cu afirmațiile menționate, situație ce a atras sesizarea C.N.C.D. de către reprezentații organizațiilor R.C. și F.E.R.T . Prin hotărârea din 23 mai 2007, C.N.C.D., analizând sesizarea formulată de petenții R.C. și F.E.R.T., cu privire la utilizarea de către domnul T.B. a expresiilor „mă păsărică, n-ai și tu treabă azi?” și „cât de agresivă era țiganca asta împuțită”, la pct. 3 și 4 din dispozitiv a dispus încadrarea faptei de a folosi expresia „țigancă împuțită” ca fiind discriminare potrivit art. 2 alin. (1) și (4) din O.G.

nr. 137/2000 și sancționarea cu avertisment a domnului T.B., în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a apreciat ca fiind legală și temeinică hotărârea C.N.C.D. atât prin raportare la normele legale interne aplicabile cauzei cât și prin prisma prevederilor C.E.D.O. Astfel cum rezultă din conținutul hotărârii C.N.C.D. temeiul juridic al constatării săvârșirii faptei contravenționale de discriminare și de aplicare a sancțiunii îl constituie dispozițiile art. 2 alin. (1) și (4) din O.G. nr. 137/2000 completate cu cele ale legii cadru în materia contravențiilor, respectiv O.G.

nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Analizând motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant B.T., referitoare la nelegalitatea parțială a hotărârii C.N.C.D. în raport de normele juridice instituite prin actele normative menționate, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate sub aspectul neîndeplinirii elementelor constitutive obligatorii și cumulative pentru existența faptei contravenționale de discriminare, respectiv cele generale prevăzute de legea cadru - O.G. nr. 2/2001 (legalitatea și vinovăția) și speciale descrise de norma specială – O.G. nr. 137/2000 (conținutul material al faptei contravenționale). În consecință, prin soluția pronunțată, instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Înainte de a analiza motivele de recurs, Curtea apreciază că se impune precizarea obiectului de reglementare al art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată, astfel cum acesta este stabilit prin actul normativ menționat, raportat la faptul că este cuprins în Capitolul I al Ordonanței, intitulat „Principii și definiții”, dar și prin prisma conținutului juridic concret al normelor ce-l compun. În baza criteriilor arătate, reiese, cu certitudine, că prevederile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, republicată conțin definiții ale noțiunilor din materia discriminării, stabilesc principiile care guvernează această materie și arată scopul actului normativ în cauză, respectiv, cel de prevenire a tuturor formelor de discriminare dar și de sancționare a acestora prin atragerea răspunderii civile, contravenționale sau penale, după caz.

1. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Dispozițiile art. 2 alin. (4) din același act normativ prevăd că orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale. Din economia și interpretarea literală și logico-juridică a dispozițiilor art. 2 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, rezultă că noțiunea de „discriminare” nu presupune întotdeauna și existența unei fapte contravenționale, răspunderea contravențională intervenind doar atunci când sunt îndeplinite toate condițiile legale generale și speciale pentru constatarea contravenției și aplicarea sancțiunii.

De altfel chiar din titlul Ordonanței, menționat mai sus, rezultă că scopul acesteia este și de prevenire a formelor de discriminare nu numai de sancționare a acestora, nefăcându-se referire expresă la termenul de „contravenție”, prevenirea putând fi făcută și prin alte modalități decât prin aplicarea unei sancțiuni în cadrul răspunderii contravenționale. Totodată, în ceea ce privește constatarea și sancționarea contravențiilor, art. 21 alin. (3) din O.G. 137/2000, face trimitere la dispozițiile legii-cadru privind stabilirea și sancționarea contravențiilor. Astfel, definiția legală a contravenției este prevăzută în art. 1 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor care stabilește că este contravenție „fapta săvârșită cu vinovăție stabilită și sancționată ca atare prin lege (...)”.

Acest text instituie, prin analogie cu dreptul penal, principiul legalității răspunderii contravenționale. În continuarea aplicării acestui principiu art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 prevede că „actele normative prin care se stabilesc contravenții vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea”. Prin urmare, conform dispozițiilor legale menționate, pentru ca o persoană să poată fi trasă la răspundere contravențională în legătură cu o anumită faptă, fapta trebuie să fie prevăzută și sancționată ca atare în mod expres, într-un act normativ emis de un organ al statului competent în acest sens. Astfel, cum chiar instanța de fond a constatat în considerentele sentinței atacate, art. 2 alin. (1) și art. 2 alin. (4) din O.G.

nr. 137/2000 reprezintă cadrul general de reglementare a tuturor formelor de discriminare, instituind cu caracter de principiu și răspunderea contravențională în cazul săvârșirii vreunui act de discriminare prevăzut de actul normativ. Interpretarea în sensul că textele legale menționate anterior și în baza cărora C.N.C.D. a considerat că afirmația reclamantului reprezintă contravenție – act de discriminare, cuprind doar norme de principiu și nu se referă la fapte contravenționale concrete, prin arătarea elementului material al acestora și a sancțiunii aplicabile, este susținută chiar de succesiunea textelor legale din ordonanță, care în Capitolul II intitulat „Dispoziții speciale” stabilește care sunt contravențiile corelative încălcării drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (2) din Ordonanță.

Pe de altă parte, prevederile art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată stabilesc în mod expres care sunt contravențiile pentru care legiuitorul a înțeles să instituie sancțiunea amenzii și anume „contravențiile prevăzute de art. 2 alin. (5) și (7), art. 5-8, art. 10, art. 11 alin. (1), (3) și (6), art. 12, art. 13 alin. (1), art. 14, art. 15”. Această enumerare limitativă se referă doar la faptele de discriminare care au și caracter contravențional, elementul lor material fiind descris în dispozițiile speciale ale legii și, după cum se constată nu include și ipotezele generale prevăzute în art. 2 alin. (1) și (4) din Ordonanță. Având în vedere definiția legală a contravenției din art. 1 al O.G.

nr. 2/2001, precum și dispozițiile art. 3 alin. (1) din același act normativ, rezultă că pentru ca modalitățile generale de discriminare, enumerate în art. 2 alin. (4) din Ordonanță să aibă caracter contravențional, trebuie să se regăsească într-o altă prevedere specială aflată în Capitolul II - „Dispoziții speciale” din cuprinsul Ordonanței, conținutul material trebuind grefat pe încălcarea, prin discriminare, a drepturilor și libertăților protejate de lege și menționate în art. 1 alin. (2) din Ordonanță. În acest sens trebuie interpretată expresia din art. 2 alin. (4) atrage răspunderea contravențională, conform prezentei ordonanțe.

Prin urmare, în lipsa reglementării prin lege a unei sancțiuni corelative normelor instituite prin art. 2 alin. (4) din Ordonanță, nu se poate susține că acest articol stabilește fapte contravenționale, prin el însuși, ci doar prin raportare la dispozițiile speciale ale ordonanței, în care legiuitorul a enumerat faptele de natură contravențională și a stabilit sancțiunea aplicabilă. În sensul acestei interpretări este și art. 2 alin. (11) din acest act normativ care face referire la „comportamentul discriminatoriu” prevăzut la alin. (1)-(7) din același art. care atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz, în condițiile legii, nefiind folosită noțiunea de „contravenție” și nici nu se instituie, în mod exclusiv, răspunderea contravențională.

De menționat este și practica C.N.C.D., care prin mai multe decizii s-a pronunțat în sensul că „fapta poate fi încadrată ca act de discriminare potrivit reglementării de principiu a art. 2 alin. (1) și (4), dar nu se poate aplica o sancțiune pentru că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de norma specială”, exemplificativă fiind decizia din 07 iulie 2006 a C.N.C.D. Prin prisma celor expuse mai sus, instanța de recurs constată că primul motiv de recurs, referitor la încălcarea principiului legalității răspunderii contravenționale, este întemeiat, afirmația recurentului „țiganca asta împuțită”, chiar dacă se încadrează în ipoteza generală a textului care definește noțiunea de discriminare, nu este incriminată în dispozițiile speciale ale Ordonanței, respectiv ale art. 5-8, art. 10, art. 11 alin. (1), (3) și (6), art. 12, art. 13 alin. (1), art. 14, art. 15, astfel că nu poate fi calificată ca fiind contravenție.

2. O altă condiție pentru ca o faptă să fie considerată contravenție este ca aceasta să fie săvârșită cu vinovăție în oricare dintre formele sale: intenție directă, indirectă, culpa cu prevedere sau culpa simplă. În considerentele hotărârii din 23 mai 2007 a C.N.C.D. a apreciat că utilizarea fără intenție a unui limbaj cu efecte discriminatorii în spațiul privat poate avea efecte negative în societate. Așadar, autoritatea pârâtă C.N.C.D., a acceptat lipsa vinovăției sub forma intenției directe sau indirecte, dar nu a arătat sub ce altă formă s-a manifestat vinovăția reclamantului - ca element constitutiv al răspunderii contravenționale. Instanța de fond, reținând, de asemenea, lipsa intenției în săvârșirea faptei, motivează existența vinovăției reclamantului, în mod indirect, prin „utilizarea neglijentă” a expresiei „țigancă împuțită” raportat la calitatea sa de persoană publică, ce are obligația de a manifesta responsabilitate și moderație în exprimare.

Prin urmare, în opinia primei instanțe, reclamantul a săvârșit actul de discriminare cu vinovăție în forma culpei simple (neglijente) ceea ce presupune că acesta nu a prevăzut rezultatul faptei sale deși trebuia și putea să-l prevadă. Analizând circumstanțele de fapt în care reclamantul a folosit expresia considerată discriminatorie „țiganca asta împuțită” prin raportare la elementul subiectiv-volitiv astfel cum acesta transpare din atitudinea reclamantului, Înalta Curte apreciază că în mod greșit instanța de fond a constatat existența vinovăției sub forma culpei simple (neglijenței) în exprimare. Astfel, susținerile părților și interpretarea dată de instanța de fond noțiunii de „cadru privat” are relevanță în speță doar în ceea ce privește analizarea laturii subiective a faptei de discriminare, având în vedere că autoritatea pârâtă, prin hotărârea atacată, nu a reținut incidența dispozițiilor art. 15 din O.G.

nr. 137/2000, care impun ca afirmația discriminatorie să fie făcută în public. După cum s-a reținut atât de către autoritatea pârâtă, cât și de instanța de fond afirmația „țigancă împuțită” a fost făcută de reclamant în cadrul unei discuții private cu soția sa, în timp ce se afla în autoturismul proprietate personală. Această circumstanță de fapt, este determinantă, în opinia Curții, pentru a stabili care a fost atitudinea psihică a reclamantului față de afirmația făcută, în sensul dacă a avut sau nu reprezentarea efectelor pe care aceasta le-ar fi putut produce, în sensul creării unei discriminări potrivit legii.

Având în vedere că afirmația considerată discriminatorie a fost utilizată de reclamant într-un cadru strict privat, intim, care nu se confundă cu noțiunea generală de „viață privată” a unei persoane, Curtea apreciază că reclamantul nu trebuia și nici nu era posibil să prevadă rezultatul faptei, neavând nici un moment reprezentarea situației că în acel mediu privat discuția sa cu soția poate fi înregistrată și ulterior, că, înregistrarea va fi adusă la cunoștința publicului. Potrivit dispozițiilor generale ale O.G.

nr. 137/2000, republicată, cuprinse în art. 2 alin. (1) și (4), modalitățile de săvârșire a unui act de discriminare constau în „excludere, restricție sau preferință” și trebuie să aibă ca efect „favorizarea sau defavorizarea nejustificată” sau „impunerea la un tratament injust sau degradant” a unei persoane, ceea ce presupune ca cel care manifestă comportamentul discriminatoriu (chiar sub forma unei afirmații) să aibă, totodată, și reprezentarea posibilității producerii efectelor cerute de lege, pentru ca să intervină răspunderea contravențională. Or, în speță, reclamantul nu a folosit expresia pentru care a fost sancționat într-un cadru larg, în care ar fi putut fi auzit și de alte persoane din afara spațiului său intim, familial.

Susținerile autorității pârâte, preluate și de instanța de fond, bazate și pe jurisprudența C.E.D.O., în sensul că viața privată a oamenilor politici se îmbină cu viața lor publică și că oamenii politici se află în centrul atenției și sub controlul opiniei publice, astfel încât trebuie să manifeste permanent un comportament moderat, nu au relevanță în speță, având în vedere locul și modul în care s-a făcut afirmația. Este adevărat că, în calitate de P. al României, reclamantul, chiar și atunci când desfășoară anumite activități private (de ex. cumpărături personale într-un centru comercial), dar într-un spațiu public trebuie să manifeste prudență și diligență în comportamentul său, pe care-l exteriorizează prin afirmații sau gesturi, având perceperea faptului că acesta este supus atenției publicului.

În același timp însă, gândurile unei persoane, exprimate într-un cadru strict privat, chiar și cu tentă de discriminare, nu pot fi asimilate unui comportament discriminatoriu în sensul prevederilor legii. Având în vedere argumentele de mai sus, Înalta Curte reține că și motivul de recurs referitor la neîndeplinirea condiției privind existența vinovăției în săvârșirea faptei este întemeiat, astfel încât soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală și în ceea ce privește încadrarea faptei drept contravenție și stabilirea răspunderii contravenționale. 3. O altă critică adusă sentinței de fond de către recurentul-reclamant constă în aceea că folosirea expresiei „țigancă împuțită” la adresa jurnalistei A.P.

nu reprezintă act de discriminare în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) și alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, republicată. Acest motiv este întemeiat doar în ceea ce privește încadrarea faptei drept contravenție, în sensul celor argumentate anterior. Pe de altă parte, dincolo de caracterul necontravențional al faptei, afirmația „cât de agresivă era țiganca asta împuțită” are caracter discriminatoriu, încadrându-se în definiția legală a noțiunii de „discriminare” prevăzută de art. 2 alin. (1) din Ordonanță. Caracterul discriminatoriu al unei astfel de afirmații subzistă indiferent de calitatea persoanei de la care provine și indiferent de cadrul public sau privat în care este exprimată și aceasta deoarece rolul O.G.

nr. 137/2000 este de a indica exhaustiv care sunt formele de discriminare ce pot exista în viața politică, economică și social-culturală, indiferent de modalitatea de producere (comportament activ sau pasiv, acțiuni/inacțiuni, afirmații, etc.) și de a preveni săvârșirea unor acte de discriminare care atrag răspunderea juridică, politică, morală. Situația că afirmația menționată a fost făcută în anumite circumstanțe care nu o pot încadra într-o dispoziție specială a legii pentru a atrage răspunderea contravențională, nu exclude posibilitatea calificării acesteia ca având conținut discriminatoriu, în sensul prevederilor generale ale Ordonanței, din acest punct de vedere pct. 3 din dispozitivul hotărârii din 23 mai 2007 a C.N.C.D.

fiind legal și temeinic. Această interpretare se bazează pe argumentul că discriminarea nu presupune doar o acțiune directă de suprimare sau restrângere a drepturilor unei persoane pe un criteriu discriminatoriu, ci poate să însemne și o atitudine negativă față de persoana respectivă, în baza unui criteriu de discriminare, aceasta fiind pusă astfel într-o situație de inferioritate, de umilire sau de atingere a demnității sale, în condițiile în care, va lua cunoștință, pe orice cale, de acea atitudine. Afirmația reclamantului, a produs efectul discriminatoriu prin faptul că a fost adusă la cunoștința publicului, chiar fără voia sa și fără să prevadă acest lucru. Astfel asocierea termenilor „agresivă” și „împuțită” cu termenul de „țigan”, are evident o conotație negativă, chiar dacă, în lipsa laturii subiective (vinovăția) nu presupune o „defavorizare nejustificată” ca element material al contravenției.

4. În ceea ce privește ultimul motiv de recurs formulat de recurentul-reclamant B.T., care se referă la nelegalitatea aplicării sancțiunii cu avertisment, motivat de aspectul că această sancțiune nu este prevăzută de O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte apreciază că față de înlăturarea caracterului contravențional al faptei, ceea ce presupune și inexistența sancțiunii, analizarea acestuia a devenit superfluă. Pentru toate argumentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) și ale art. 314 C. proc. civ. va admite recursul, va casa sentința atacată și pe fond va admite acțiunea formulată de B.T. în sensul celor menționate în considerentele prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de B.T., împotriva sentinței civile nr. 2799 din 8 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată. Admite acțiunea formulată de B.T. în sensul că: - anulează în totalitate pct. 4 din dispozitivul hotărârii din 23 mai 2007 a C.N.C.D.; - anulează parțial pct. 3 din dispozitivul aceleiași hotărâri, referitor la încadrarea faptei ca fiind contravenție; - menține constatarea că expresia „țigancă împuțită” constituie discriminare în sensul prevederilor generale ale O.G. nr. 137/2000, republicată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2008.