Decizia nr. 515/2009 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1241/2008 a Curții de Apel București

În privința excepției invocate în principal, intimatul a arătat că, pornind de la dispozițiile art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, doctrina a definit capacitatea procesuală de folosință ca fiind „aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual”. De asemenea, arată intimatul că principiul specialității, consacrat de același decret, generează capacitatea de folosință a persoanei juridice, în sensul că aceasta nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înființare sau statut. Ca urmare, în speță, arată intimatul, organizația neguvernamentală „Romani C.R.I.S.S.”, având drept scop – conform statutului – apărarea și promovarea drepturilor romilor din România, nu are capacitatea de a promova în instanță o acțiune pentru sancționarea pârâtului pentru o faptă de discriminare care privește o altă persoană decât una de etnie rromă.

În privința netemeiniciei recursului, invocată în subsidiar, intimatul a reiterat apărările formulate la instanța de fond. Înalta Curte, având în vedere excepția invocată și motivele de recurs, reține: I Asupra excepției invocate de intimat 1. Legea nr. 324/2006 (M. Of. nr. 626 din 20 iulie 2006) a modificat dispozițiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare în mod substanțial, astfel încât a ajuns să instituie o jurisdicție specială administrativă, în sensul art. 21 alin. 4 din Constituția României. Astfel, prin Art. I pct. (6) al legii, după art. 19 4 , au fost introduse articolele 19 5 – 19 10 care redefinesc Colegiul director al C.N.C.D. ca organ de jurisdicție care-și desfășoară activitatea pe baza principiilor generale ale oricărui proces: contradictorialitatea, dreptul la apărare, nemijlocirea în administrarea probelor, dreptul la o cale de atac judiciară pentru părțile procedurii din jurisdicția specială administrativă. În speță, recurenta „Romani C.R.I.S.S.” a fost titulara sesizării formulate la C.N.C.D. la data de 21 mai 2007, așadar după modificarea ordonanței în sensul celor mai sus arătate, pentru ambele fapte săvârșite de intimat: folosirea cuvântului „păsărică” – considerat de recurentă ca faptă de discriminare pe criteriul de sex și folosirea expresiei „țigancă împuțită” – considerată ca faptă de discriminare pe criteriul etniei. Iar întrucât, prin hotărârea nr. 92 din 23 mai 2007, Colegiul director al C.N.C.D. a respins sesizarea în legătură cu prima faptă, Romani C.R.I.S.S. a fost și titulara contestației formulate la C.N.C.D. împotriva acestei hotărâri, contestația sa fiind respinsă prin Decizia nr. 7931 din 3 august 2007 a C.N.C.D. Ca urmare, petiționara a introdus cele două acțiuni în justiție având același obiect, la data de 3 iulie 2007 și respectiv 27 august 2007. Așadar, reclamantului în acțiune nu i se poate contesta calitatea și capacitatea procesuală de recurent în calea de atac, astfel încât excepția pe care o invocă în recurs intimatul nu poate fi calificată ca fine de neprimire a recursului. 2. În aceste condiții, se pune problema dacă o asemenea excepție, care nu este una procedurală, în raport cu recursul, poate fi invocată prin întâmpinare, în combaterea recursului reclamantei, iar răspunsul este negativ. În raport cu scopul organizației neguvernamentale Romani C.R.I.S.S., lipsa capacității de folosință a acesteia în sesizarea unei discriminări pe criteriul sexului ar fi putut și trebuit invocată la soluționarea sesizării organizației în procedura jurisdicțională desfășurată în fața Colegiului C.N.C.D. Dar din considerentele Hotărârii nr. 92/2007, pct. V „Susținerile părților”, nu rezultă că o asemenea excepție ar fi fost invocată de către intimat, a cărui reprezentare în fața Colegiului a fost asigurată de Administrația Prezidențială. Aceeași concluzie rezultă și din conținutul memoriului în apărarea pe care intimatul la depus la C.N.C.D. la 22 mai 2007 (și aflat în dosarul de fond la fila 72). Așadar, atât părțile în procedura jurisdicțională, cât și Colegiul director al C.N.C.D. au recunoscut, implicit recurentei de față capacitatea de folosință procesuală – în sens larg – în a sesiza Consiliul pentru o faptă considerată de ea discriminare pe criteriul sexului, deși nu avea o legătură directă cu etnia rromă ale cărei drepturi le apără recurenta conform statutului ei. Ulterior, intimatul - pârât nu a invocat această „excepție” nici la soluționarea cauzei în fond, iar din punct de vedere procedural, se cuvine a constata că pârâtul nu ar fi putut invoca aceasta situație decât în cadrul procesual al unei acțiuni/contestații formulate de el însuși împotriva Hotărârii nr. 92/2007, prin care să solicite respingerea sesizării Organizației Romani C.R.I.S.S. – în partea privitoare la discriminarea pe criteriul sexului – în fond, astfel cum a procedat Colegiul, ci pe excepție, pentru lipsa capacității procesuale de folosință a petiționarei. Așa fiind, excepția invocată urmează a fi respinsă, în principal, în temeiul principiului „non reformatio in pejus” și al celui conform căruia inițiativa unui proces aparține părților, iar în subsidiar în considerarea situației de fapt reclamate în speță. Astfel, recurenta, ca organizație pentru apărarea drepturilor cetățenilor de etnie rromă, a sesizat C.N.C.D. în legătură cu două fapte săvârșite de o singură persoană față de o unică persoană, succesiv, la un interval de timp foarte mic și care, în percepția publică, au reprezentat componentele aceluiași incident. Din acest motiv, sesizarea a fost formulată printr-o plângere unică și a fost soluționată printr-o hotărâre unică, chiar dacă, în cuprinsul ei, Colegiul a analizat separat cele două fapte. Ca urmare, necesitatea coerenței în soluționarea cauzei de față impune recunoașterea capacității de folosință procesuală a organizației Romani C.R.I.S.S. II Asupra recursului și în ordinea logică a problemelor pe care acesta le aduce în discuție, Înalta Curte va respinge cererea ca nefondată, pentru următoarele argumente: 1. Soluționarea cauzei în fond s-a făcut în mod legal prin disociere, iar nu prin coroborare, față de cealaltă faptă de discriminare reclamată, întrucât: 1) Colegiul director al C.N.C.D. a soluționat separat cele două fapte, pentru cea de față respingând sesizarea, pentru cealaltă constatând că reprezintă o discriminare; 2) acțiunea formulată de pârât împotriva părții din hotărâre prin care a fost sancționat pentru discriminare a fost soluționată separat prin sentința civilă nr. 2799/8 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, iar soluția pronunțată nu poate avea valoarea unei prezumții de lucru judecat, întrucât în procedura jurisdicțional – administrativă faptele au fost analizate separat sub aspect procedurale și distinct din punctul de vedere al dreptului substanțial; 3) nu există, între cele două fapte, un raport de cauzalitate și nici de condiționare reciprocă de natură a justifica analizarea lor împreună sau una pe baza celeilalte. 2. În raport cu motivele expuse de Romani C.R.I.S.S. în sesizare, la C.N.C.D., pentru ca fapta reclamată să reprezinte o discriminare, ea ar fi trebuit să îndeplinească două condiții: - Pe de o parte, să se încadreze într-una dintre formele de tratament prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, adică să fi exprimat, față de persoana vizată, o deosebire ori o excludere sau o restricție ori o preferință, pe bază de sex și care să fi avut drept scop sau efect fie restrângerea unor drepturi și libertăți fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege; fie înlăturarea recunoașterii, a folosinței ori a exercitării acelorași drepturi, în condiții de egalitate. - Pe de altă parte, având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (3) din ordonanță, atât exercițiul drepturilor, cât și deosebirea, excluderea, restricția ori preferința trebuia să privească persoanele aflate în situații comparabile. Sub aspectul primei condiții, în speță, dintre toate formele de discriminare enumerate de text, fapta reclamată ar putea fi, teoretic, considerată o excludere pe criteriul sexului, căci intimatul a refuzat să-i răspundă jurnalistei și a folosit un apelativ considerat de recurentă drept „sexist”. Dar în cauză lipsește cea de-a doua condiție: persoana aflată într-o situație comparabilă, deci termenul de comparație pe baza căruia să rezulte discriminarea. Împrejurările faptei, descrise de recurentă, recunoscute de intimat și mediatizate, dovedesc pe deplin că jurnalista, aflată (întâmplător sau nu) în același spațiu public cu intimatul, i-a adresat acestuia o întrebare legată de un eveniment politic viitor. Dar dialogul celor doi nu a avut loc într-un cadru oficial, la o conferință de presă ori într-o altă împrejurare în care jurnalista, acreditată fiind și în exercițiul profesiei sale în mod evident să fi fost exclusă pe motiv că este femeie, fiind preferat, în același timp, un jurnalist bărbat. Recurentul a pretins că discriminarea s-ar fi manifestat printr-un tratament de deosebire pe baza criteriului genului, deoarece apelativul „păsărică” ar fi creat o atmosferă umilitoare, de natură a leza orice femeie, inducându-i un sentiment de inferioritate în raport cu bărbatul. Dar o pretinsă faptă de discriminare, pentru a fi sancționată, nu poate fi o abstracție, ci trebuie să fie efectivă, în sensul de a se realiza concret în raport cu persoane aflate în situații comparabile. Or, nici în această ipoteză, a deosebirii, nu există un termen concret de comparație. În fine, tot ca o consecință a inexistenței celei de-a doua condiții pentru constatarea unei discriminări, nu se poate reține în speță că fapta sesizată ar fi avut ca efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței ori exercitării dreptului la egalitate de tratament.

Controlul de legalitate a hotărârii nr. 92/2007 a Colegiului director al C.N.C.D. a fost exercitat de către prima instanță în limitele competenței sale, în sensul că prima sa îndatorire era de a stabili conformitatea cu legea a acestui act, sub aspectul încadrării faptei sesizate în mod corect, pe baza definițiilor și condițiilor prescrise de O.G. nr. 137/2000. Câtă vreme prima instanță a constatat, pe baza probelor, că fapta sesizată a fost corect apreciată de C.N.C.D. ca nefiind discriminare, considerațiile colaterale ale hotărârii Colegiului privind mesajele negative pe care apelativul folosit de pârât le-ar transmite în spațiul public sunt irelevante juridic. Ele au doar valoarea unor constatări de natură sociologică și pot fi semnificative doar pentru percepția subiectivă a pârâtului. Dacă însă nu s-a constatat existența unei discriminări, remarca făcută de Colegiu nu poate fi supusă controlului instanței sub aspectul eficienței ei în combaterea discriminării, întrucât se situează în afara cadrului sancționării unei discriminări.

Dispozițiile O.G. nr. 137/2000 stabilesc, în partea specială, faptele care constituie contravenții, fără a prevedea nici o agravantă în raport cu calitatea persoanei care o săvârșește. Doar dispozițiile art. 2 alin. (6) prevăd o circumstanță agravantă la stabilirea răspunderii contravenționale, dar ea se referă la săvârșirea discriminării pe baza a două sau mai multe criterii prevăzute la alin. (1). Așa fiind, calitatea oficială a pârâtului în speță, de Președinte al României, nu poate constitui o agravantă în stabilirea răspunderii juridice în situația în care discriminarea ar fi fost constatată și, cu atât mai mult, ea nu poate constitui un argument ori o condiție suficientă pentru a stabili că fapta acestuia reprezintă o discriminare, în absența condițiilor legale.

În sesizarea sa, Romani C.R.I.S.S. a invocat dispozițiile art. 2 alin. (4) din ordonanță, potrivit cărora: „Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoana, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravenționala conform prezentei ordonanțe, daca nu intra sub incidența legii penale"; A invocat, de asemenea, dispozițiile art. 15 din ordonanță care, plasate în partea specială a actului normativ, nu fac decât să transpună textul din partea generală mai sus redat. Colegiul C.N.C.D. a analizat temeinicia sesizării sub incidența acestor două texte invocate și a ajuns la concluzia că fapta nu este de natură să atragă răspunderea contravențională, deși cuvântul folosit nu este unul adecvat. În acest mod Colegiul a acordat prevalență, în mod implicit, condițiilor obiective prevăzute de lege pentru ca fapta reclamată să constituie contravenție, iar nu atitudinii subiective a pârâtului. O asemenea manieră de a proceda este corectă, întrucât se circumscrie principiului legalității încriminării. Or, textul art. 2 alin. (4), prevede că răspunderea contravențională este atrasă de comportamentul (activ ori pasiv) care – prin efectele sale – favorizează sau defavorizează în mod nejustificat ori supune la un tratament injust sau degradant o persoană față de alte persoane. Iar dispozițiile art. 15 încriminează acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității sau crearea unei atmosfere intimidante, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, comportament îndreptat împotriva unei persoane și legat de sexul acestei. Câtă vreme se admite că termenul „păsărică” este susceptibil de mai multe înțelesuri în limba română, trebuie admis și că, în absența unei exprimări, explicit jignitoare sau umilitoare a pârâtului la adresa jurnalistei în legătură directă cu sexul ei, termenul trebuia primit în înțelesul său primar, literal, nici C.N.C.D. nici instanței de fond nefiindu-le permis să confere un alt înțeles termenului folosit. Iar calificarea acestui termen, neincriminator direct pentru pârât, putea fi, la limită, aceea de „inadecvat”, fără să însemne însă o recunoaștere a faptului că ar fi reprezentat o „discriminare” întrucât nu se încadra în definiția legală a acesteia.