ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1293/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1293/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, la data de 27 august 2007, astfel cum a fost extinsă și precizată

ulterior, reclamantul R.C. – C.R.I.S.S., în contradictoriu cu pârâții C.N.C.D.,

C.P.T., primul-ministru al G.R. și președinte al P.N.L., și G.R., a solicitat

anularea Hotărârii nr. 180 din 17 iulie 2007 pronunțate de C.N.C.D. în dosarul nr.

372/2007 al acestei instituții, și, pe cale de consecință, în temeiul

dispozițiilor O.G. nr. 37/2000:

- să se constate

discriminarea săvârșită față de etnia romă de către pârâtul C.P.T. pe criteriul

etnic în cadrul conferinței de presă organizate cu prilejul reuniunii

Delegației Permanente a P.N.L. din data de 30 iunie 2007;

- să fie obligat pârâtul C.N.C.D.

la sancționarea pârâtului C.P.T. cu amendă contravențională;

- să fie obligat pârâtul C.P.T.

la prezentarea directă de scuze publice față de minoritatea romă în cadrul unei

conferințe de presă, cu participarea a minim trei cotidiane și două televiziuni

centrale;

- să fie obligat pârâtul G.R.

la publicarea unui comunicat de presă în care să ceară scuze minorității rome;

- să fie obligat pârâtul G.R.

la organizarea a două dezbateri publice privind discursul rasist, libertatea de

exprimare și rolul formatorilor de opinie în combaterea discriminării.

Prin sentința civilă nr. 1577

din 21 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului G.R. și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului.

În privința excepției lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului G.R., Curtea de a apel a reținut că

această parte are calitate procesuală pasivă în raport cu capetele de cerere

subsecvente din acțiunea reclamantului, astfel cum aceasta a fost precizată și

extinsă.

Pentru a pronunța soluția de

respingere a acțiunii, ca neîntemeiată, Curtea de apel a reținut, în esență,

următoarele:

Prin Hotărârea nr. 180 din

17 iulie 2007, ce formează obiectul acțiunii, pârâtul C.N.C.D. a reținut că

faptele prezentate nu constituie acte de discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000

și a dispus clasarea dosarului.

Faptele cu privire la care

reclamantul solicită să se constate că reprezintă fapte de discriminare în

sensul ordonanței sunt afirmațiile primului-ministru C.P.T., în calitate de

președinte al P.N.L., cu ocazia reuniunii Delegației Permanente a partidului,

afirmații referitoare la unii cetățeni români de etnie romă aflați pe

teritoriul Italiei.

A reținut instanța că

pârâtul C.N.C.D. a analiza faptele respective în raport cu susținerile

reclamantului referitoare la articolele publicate în cotidianele „Evenimentul

Zilei” din 1 iulie 2007 și „Gazeta de Sud” din 2 iulie 2007, comparativ cu

înregistrarea audio a Conferinței de presă în cadrul căruia au fost făcute

afirmațiile respective, constatând că afirmațiile publicate nu au fost făcute

ad literam de către reclamant.

Afirmațiile publicate ce au

făcut obiectul analizei C.N.C.D. sunt următoarele:

„E.Z.” din 1 iulie 2007: „T.

a spus că Ministerul Internelor și Reformei Administrative de la București va

trimite o echipă de cinci polițiști care să ajute la prinderea și repatrierea

romilor care comit infracțiuni în Roma”; „Rolul ofițerilor români va fi acela

de a-i instrui pe colegii lor peninsulari în psihologia și modul de operare al

romilor care comit infracțiuni”;

„G.S.” din 2 iulie 2007:

„Premierul C.P.T. a declarat sâmbătă, la Brașov, că mai mulți polițiști români

vor fi detașați la Roma pentru a eradica, în colaborare cu poliția italiană,

grupările de tip mafiot ale cetățenilor respectivi”.

C.N.C.D. a reținut că, din

înregistrarea audio, rezultă că primul-ministru a dorit să rezolve amplificarea

colaborării între ministerele de interne din România și Italia, în așa fel

încât, prin trimiterea unui număr suplimentar de polițiști români, să fie

stăpânită amplificarea fenomenului infracțional.

Instanța de fond a reținut

că declarațiile primului-ministru au fost făcute cu privire la un grup restrâns

de cetățeni români care comit infracțiuni în Italia, având în vedere exclusiv

încălcarea de către aceștia a legilor statului italian și faptul că, prin

faptele antisociale comise de unii cetățeni români, este afectată imaginea și

percepția întregii comunități românești din Italia. Primul-ministru s-a referit

la toți cetățenii români din Italia care comit infracțiunii, inclusiv la

cetățenii români de etnie romă, iar declarațiile în litigiu au vizat

necesitatea adoptării unor măsuri urgente la nivelul celor două state și în

niciun caz, aceste declarații, nu au avut ca efect restrângerea sau limitarea

unor drepturi fundamentale ale omului.

În acest sens, instanța a constatat

că nu poate fi reținută existența unor fapte de discriminare pe criterii

etnice, deoarece primul-ministru s-a referit la grupuri de cetățeni români care

comit infracțiuni, așa cum rezultă din următoarea declarație a premierului:

„Pentru că vreau să înțelegeți foarte bine, dacă Italia s-a făcut remarcată în

anii `20 din cauza Mafiei, nu vreau ca România să-și afecteze, să-și strice

imaginea din cauza acestor grupuri care comit toate infracțiunile posibile

începând de la tâlhării, prostituție, trafic de droguri, pedofilie și poate

continua”.

Totodată, s-a reținut că

reclamantul nu critică hotărârea a cărei anulare o solicită, ci se limitează la

reluarea susținerilor făcute în fața C.N.C.D.

Astfel, instanța de fond a constatat

că hotărârea C.N.C.D. este temeinic motivată în fapt și în drept în sensul că

faptele prezentate de reclamant nu constituie acte de discriminare.

În privința capetelor de

cerere subsecvente, conținând pretenții ale reclamantului față de pârâtul G.R.,

Curtea de apel a reținut că aceste pretenții nu au fost formulate de reclamant

în fața C.N.C.D., astfel că ele nu pot fi formulate direct în fața instanței de

contencios administrativ, competentă să soluționeze doar acțiunea împotriva

hotărârii pronunțate de C.N.C.D., conform art. 27 din O.G. nr. 137/2000, ci

sunt de competența instanței de drept comun.

Împotriva sentinței civile nr.

1577 din 21 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul R.C. – C.R.I.S.S., în

temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., cu referire la

dispozițiile art. 2 și art. 20 din O.G. nr. 137/2000 și ale art. 4 și art. 16

din Constituția României.

Prin motivele de recurs,

recurentul-reclamant susține, în esență, următoarele:

I. În mod greșit instanța de

fond nu a reținut existența faptelor de discriminare, în condițiile în care

prin afirmațiile făcute, primul-ministru a discriminat pe criteriul etniei,

prin faptul că a precizat că „este vorba despre numărul de români, de cetățeni

români, atenție, de cetățeni români de etnie romă, care constituie un grup de

multe ori cu caracteristici infracționale deosebit de periculoase care se

înmulțește la Roma”, astfel că intimatul-pârât a circumstanțiat și a focalizat

atenția către cetățenii români de etnie romă, folosind sintagma „… atenție, de

cetățeni români de etnie romă”. Mai susține recurentul-reclamant că afirmațiile

la care a făcut referire instanța de fond au fost scoase din context și urmează

afirmației citate. Sub același aspect, recurentul-reclamant susține că faptele

de discriminare sunt dovedite și prin aceea că primul-ministru face referire la

„slaba capacitate de inserție a romilor”. Totodată, recurentul-reclamant

susține că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu a fost criticată

hotărârea contestată și că au fost reluate susținerile expuse în fața C.N.C.D.

se mai susține că afirmațiile care constituie fapte de discriminare nu

reprezintă opinii și îngrijorări ale autorităților italiene, ci sunt aprecieri

personale ale primului-ministru C.P.T., acest fapt rezultând din limbajul

utilizat și din folosirea formulelor de tipul „vreau” sau „nu vreau”.

II. Recurentul-reclamant

critică soluția instanței de fond în ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale pasive, susținând că în mod greșit Curtea de apel a reținut că C.N.C.D.

nu a fost sesizat cu cereri referitoare la obligarea G.R. să publice un

comunicat de presă și să organizeze două dezbateri publice privind discursul

rasist și libertatea de exprimare. Recurentul-reclamant susține că în mod

greșit a reținut instanța de fond că pretențiile formulate în contradictoriu cu

pârâtul G.R. nu au făcut și obiectul sesizării C.N.C.D.

III. Recurentul-reclamant

susține, de asemenea, printr-un alt motiv de recurs că sunt întrunite

condițiile angajării răspunderii contravenționale a pârâtului C.P.T., întrucât

faptele săvârșite constituie deosebire, excludere, restricție sau preferință pe

criteriul etnic și au avut ca efect restrângerea, înlăturarea, recunoașterea,

folosința sau exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, recunoscute de lege, în raport cu dispozițiile

art. 4 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție, ale art. 14 din C.E.D.O.

și ale art. 2 alin. (1) și art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000. Se susține,

sub acest aspect, că declarațiile primului-ministru au ca efect atingerea

demnității și crearea unei atmosfere degradante, umilitoare și ofensatoare la

adresa cetățenilor români de etnie romă.

Analizând recursul formulat

în raport de motivele invocate, precum și față de dispozițiile art. 304 – art. 304

1

C. proc. civ., dispozițiile incidente cauzei și jurisprudența în materie, Curtea

constată următoarele:

susținerea recurentului-reclamant, formulată printr-un prim motiv de recurs, în

sensul că în mod greșit instanța de fond nu a reținut existența faptelor de

discriminare pe criteriul etnic, ca urmare a afirmațiilor făcute de

intimatul-pârât C.P.T., Curtea reține că acest motiv este neîntemeiat și

nefondat în drept, deoarece:

Potrivit prevederilor art. 2

alin. (1) din O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și

sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată (M. Of. nr. 99/8.02.2007):

„prin discriminare se înțelege orice deosebire,

excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie,

limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă,

handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o

categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect

restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în

condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau

a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și

cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Prin prisma dispozițiilor

legale citate mai sus, a

firmațiile care au făcut obiectul sesizării C.N.C.D.

și cu privire la care s-a reținut că nu constituie fapte de discriminare,

astfel cum acestea au fost precizate de reclamant și analizate de C.N.C.D. și

de instanța de fond, sunt următoarele

:

„Subiectul l-

am discutat în săptămâna acesta și cu primarul

Romei. Este vorba de numărul de români, de cetățeni

români, atenție,

spun, de cetățeni români de etnie romă care constituie un grup de multe ori cu

caracteristici infracționale deosebit de

periculoase care se înmulțește la Roma. Primarul Romei, dar și

primul

ministru Italian sunt preocupați de acest fenomen în egală măsură cu

autoritățile române. De ce? Pentru că vreau să înțelegeți foarte bine, dacă

Italia s-a făcut remarcată în anii `20 din cauza

Mafiei, nu vreau ca România să-și afecteze, să-și strice imaginea din

cauza acestor grupuri care comit

toate

infracțiunile posibile începând de la tâlhării, prostituție, trafic de droguri,

pedofilie și se poate

continua. Și ca atare, ceea ce am discutat și am

și hotărât cu premierul Italiei este că urmează să

aibă loc o vizită oficială a ministrului de interne român în Italia; eu

voi face o vizită oficială pe 12 iulie în Italia și vreau până atunci să

rezolvăm amplificarea colaborării între cele două ministere de interne în așa

fel încât prin trimiterea unui număr suplimentar de polițiști români să fim în

stare să stăpânim

amplificarea acestui fenomen infracțional. Eu nu vreau

ca din cauza unui grup de oameni, toți

românii

care muncesc în Italia să sufere. Cea mai mare parte, majoritatea covârșitoare,

și acest lucru

nu vi-l spun numai eu, dar îl spun și autoritățile

italiene, recunosc că românii își văd de treabă, sunt

unii din ei care au reușit să-și pună pe picioare propriile afaceri,

s-au integrat în societate, au asimilat

valorile adevărat europene. Din cauza fenomenelor legate de slaba

capacitate de inserție socială a

romilor apar aceste fenomene, care sunt

preocupante și pentru autoritățile italiene, dar nu numai,

pentru toate țările din Europa și trebuie să

gândim un set de măsuri speciale. Dacă mă întrebați astăzi

care vor fi

măsurile pentru a-i ajuta să-i scoatem din aceasta caracatiță, care pe mulți îi

cuprinde, pentru că sunt de exemplu copii care sunt angrenați în aceste

activități și care nu au pe fond nimic

rău,

nu știu ce sa vă spun acum care sunt cele mai adaptate măsuri; dar cel puțin

preventiv, vom întări

dispozitivul

de poliție, cooperarea cu autoritățile italiene pentru a încercă sa frânăm

acest fenomen.

Nu vreau ca lucrurile

acestea să devină o frână în calea românilor care doresc să meargă acolo, să

muncească cinstit, să-și câștige un ban. Mi se

pare că este dreptul lor, e libertatea lor și mulți dintre ei

se bucură de acest lucru și nu vreau ca imaginea

să fie proiectată asupra întregii comunități românești

din Italia”.

Atât instanța de fond, cât

și C.N.C.D. cu ocazia soluționării sesizării, au analizat conținutul

înregistrării conferinței de presă și articolele publicate în presă cu privire

la cele afirmate de intimatul-pârât în cadrul conferinței de presă, constatând,

întemeiat, că nu există identitate între afirmațiile din conferință și cele

publicate în ziarele E.Z. și G.S.

Din analiza

textului de lege citat, rezultă că pentru a ne afla în prezența unei situații

de discriminare este necesar să existe o „deosebire, excludere, restricție sau

preferință” între situații comparabile sau analoage, tratate în mod diferit pe

baza criteriilor menționate de dispozițiile respective („rasă, naționalitate,

etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală,

vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o

categorie defavorizată”) și care să aibă scopul sau efectul prevăzut de lege

(„restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în

condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau

a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și

cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”).

De altfel, în

privința noțiunii de discriminare sunt incidente și dispozițiile art. 14 din C.E.D.O.

și cele ale Protocolului nr. 12 la Convenție, la care se raportează atât

recurentul-reclamant cât și pârâtul C.N.C.D., dispoziții potrivit cărora: „

Exercitarea drepturilor și

libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără

nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,

opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

În jurisprudența

aferentă acestor dispoziții din Convenție, C.E.D.O. a reținut constant că „a

distinge nu înseamnă a discrimina” și că pentru a deveni discriminatorie,

diferența de tratament trebuie să privească situații analoage și comparabile și

să nu se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (C.E.D.O., F. împotriva

Suediei, §60; C.E.D.O., H. împotriva Austriei, §31; C.E.D.O., S. și S. împotriva

Italiei; C.E.D.O., S. și alții împotriva Regatului Unit, §72).

Or, Înalta Curte

constată că, întemeiat, chiar C.N.C.D. în analiza sesizării

recurentului-reclamant a avut în vedere blocul de convenționalitate (C.E.D.O.

și jurisprudența C.E.D.O.) cu referire la condițiile necesare pentru

constatarea existenței unei discriminări.

Pornind de la

aceste constante, instanța de fond, analizând aspectele reținute de C.N.C.D., a

apreciat, de asemenea, întemeiat, că afirmațiile cu privire la care se solicită

să se constate că sunt discriminatorii nu au fost făcute exclusiv cu privire la

cetățeni de etnie romă, ci cu privire la grupuri de cetățeni români, printre

care se aflau și cetățeni de etnie romă. Această situație nu poate fi

calificată ca discriminare, atâta timp cât nu s-a făcut nicio diferențiere

între cetățenii români și cei de etnie romă și afirmațiile au vizat, în

context, situația

grupurilor de cetățeni români care comit infracțiuni, astfel cum a fost

reliefată de autoritățile din Italia. Așadar, nu se poate vorbi de situații

analoage și comparabile tratate diferit, atâta timp cât afirmațiile au vizat pe

toți cetățenii români care comit infracțiuni pe teritoriul Italiei.

Sub același aspect, Înalta

Curte reține că afirmațiile intimatului-pârât C.P.T. au vizat în principal

necesitatea adoptării unor măsuri urgente la nivelul celor două state în

vederea combaterii fenomenului infracțional cu referire la toți cetățenii

români din Italia care comit infracțiunii, inclusiv, iar nu exclusiv la cei de

etnie romă.

Pe de altă parte, Înalta

Curte reține că întemeiat instanța de fond a avut în vedere faptul că

afirmațiile intimatului-pârât nu au fost făcute pe baza vreunuia dintre

criteriile enumerate în cuprinsul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, ci

pornind de la realitățile constatate de autoritățile din Italia referitoare la

fenomenul infracțional și la necesitatea adoptării unor măsuri în scopul respectării

legilor statului italian.

Astfel că, în mod corect,

instanța de fond, în analiza legalității și temeiniciei hotărârii contestate, a

reținut că afirmațiile în litigiu nu au avut ca efect restrângerea sau

limitarea unor drepturi fundamentale ale omului, în sensul art. 2 alin. (1) din

O.G. nr. 137/2002 pentru a se constata existența unor fapte de discriminare.

Așa fiind, afirmațiile mai

sus analizate nu întrunesc elementele constitutive ale faptelor de

discriminare, astfel cum acestea sunt definite prin dispozițiile art. 2 alin. (1)

din O.G. nr. 137/2000, dat fiind faptul că, așa cum s-a arătat, în speță nu se

constată existența unor situații analoage și comparabile supuse unui tratament

diferențiat pe baza criteriilor și în scopul menționate de dispozițiile

respective.

susținerile recurentului-reclamant din cuprinsul celui de-al doilea și al

treilea motiv de recurs cu privire la excepția lipsei calității procesuale

pasive a G.R. și la întrunirea condițiilor angajării răspunderii

contravenționale a pârâtului C.P.T., acestea, fiind subsecvente petitului

principal referitor la calificarea afirmațiilor în discuție ca discriminatorii,

urmează a nu mai fi supuse analizei instanței de control judiciar, ca o

consecință a înlăturării primului motiv de recurs.

În consecință, față de cele

mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins, ca

nefondat, constatându-se că soluția instanței de fond este legală, temeinică și

în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile și jurisprudența în

materie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de R.C. – C.R.I.S.S. împotriva sentinței civile nr. 1577 din 21 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2009.