ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 300/2016

Decizia nr. 300/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cererii;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, la data de 14 august 2013 sub nr. de Dosar nr. x/35/CA/2013, reclamanta SC A. SA a solicitat instanței suspendarea efectelor Hotărârii nr. 439 din 10 iulie 2013 pronunțată de B. în Dosar nr. x/2013 prin care i s-a aplicat o amendă de 8.000 lei și anularea hotărârii menționate.

Asupra cererii de suspendare, instanța s-a pronunțat prin Încheierea nr. x/CA/2013/P.I. din data de 16 octombrie 2013.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal sub nr. de Dosar nr. x/35/2013, reclamantul D. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul

B. anularea Hotărârii nr. 439 din 10 iulie 2013 emise de pârât.

Prin încheierea din data de 13 noiembrie 2013, instanța a admis excepția conexității invocată de pârâtă și a dispus conexarea Dosarului nr. x/35/2013 al Curții de Apel Oradea la Dosarul nr. x/35/2013 al aceleiași instanțe.

Prin încheierea din data de 19 februarie 2014, instanța a dispus citarea în cauză, în calitate de pârât a C. București.

Soluția instanței de fond;

Prin sentința nr 57 din data de 26 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâții B. și C.; s-a admis acțiunea din dosarul conexat formulată de reclamantul D. în contradictoriu cu pârâții B. și C.

S-a anulat Hotărârea nr. 439 din 10 iulie 2013 emisă de pârâtul B.

S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Recursul;

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs, în esență pârâtul B. a arătat următoarele:

- Recurentul B. arată că articolul intitulat „Sate românești sub teroare țigănească" scris de domnul dr. D. nu poate fi încadrat în limitele dreptului la libertate de exprimare corelativ obligației de a nu discrimina, astfel cum este reglementat principiul nediscriminării în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Articolul intitulat „Sate românești sub teroare țigănească", reprezintă o diferențiere clară, care are la bază unul din criteriile interzise, mai exact "criteriul etnic" și are ca efect încălcarea dreptului la demnitate.

Acest articol are un caracter denigrator și aduce atingere demnității comunității rome, prin crearea unei atmosfere umilitoare, bazată pe criteriul etnic.

- Se arată că exercitarea libertății de exprimare comportă obligații și responsabilități, astfel în mod obligatoriu trebuie evitate afirmațiile (gen banda de țigani) care în mod gratuit ofensează pe alții fără a contribui la o dezbatere publică capabilă de a duce la un progres al relațiilor umane, afirmațiile privind caracterul infracțional al unei comunități nu contribuie la o dezbatere publică reală;

Libertatea jurnalistică acoperă posibila recurgere la un grad de exagerare, chiar și provocare, însă nu trebuie să treacă de anumite limite, cum ar fi dreptul privind respectarea reputației și drepturilor altora.

În speța de față, se reține faptul că tratamentul diferențiat s-a datorat exclusiv pe criteriul etnic, (comparând descrierea celor două comunități, diferențierea este evidență), criteriul etnic fiind expres interzis de legea specială în domeniul anti-discriminării, articolul prezintă idilic satul românesc, terorizat de „țigani".

În concluzie, sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) a O.G. nr. 137/2000 republicată. Articolul, în întregimea sa, prin modul în care formulează, reprezintă discriminare directă, întrucât se crează o deosebire pe bază de apartenență etnică, care are ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului la demnitate.

- Consideră recurentul că în speță sunt incidente și prevederile art. 15 ale O.G. nr. 137/2000.

Arată recurentul că

descrierea comunității de romi ca fiind infractori, mai exact bande care sunt formate exclusiv din țigani, care terorizează satele românești și propunând măsuri de combatere a fenomenului infracțional comis de romi prin măsuri ce contravine principiului statului de drept - „Singura soluție (…) ar fi legiferarea unor echipe de voluntari, care să ajute politia, să fie echipate cu arme de asalt (ținute la politie sau chiar la ei acasă) care să patruleze în perioadele critice și care să poată trage (prin lege) în plin în cine nu se supune, nu se predă, atacă sau fuge." - reprezintă un comportament manifestat în public care instigă la ură rasială și vizează crearea unei atmosfere de intimidare, ostilă îndreptată împotriva persoanelor aparținând comunității de romi.

- Cu privire la obiectul sesizării dedus soluționării, nu se poate aprecia în mod izolat că utilizarea: termenului țigan ar fi de natură discriminatorie, însă modalitatea de prezentare a situației ce face obiectul articolului este de natură a reține o deosebire pe baza apartenenței etnice, ce are ca efect o interferență asupra dreptului la demnitate personală, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.

Apartenența etnică a unei persoane nu poate fi privită ca relevantă în legătură cu săvârșirea anumitor fapte, în mod special prin degrevarea de apartenența națională (cetățenie) în raport cu unele persoane și imputarea anumitei origini etnice spre deosebire de altele, în condițiile în care și unii și alții sunt cetățenii aceluiași stat.

A mai arătat recurentul că această formă de expresie diseminează, incită, promovează ura bazată pe intoleranță, prin urmare trebuie sancționată. Manifestările antirome doar din ultimul secol arată că această comunitate este extrem de vulnerabilă devenind des ținta manifestărilor xenofobe, iar studiile în domeniu relevă că stereotipurile adânc înrădăcinate în societate produc efecte grave.

În drept, recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 488 pct., 8 C. proc. civ.

Considerentele și soluția instanței de recurs;

Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în materie, Înalta Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

- În fapt se reține că pe site-ul cotidianului „Crișana”, publicație deținută de reclamanta SC A. SA, a fost publicat la data de 11 februarie 2013 articolul intitulat „Sate românești sub teroare țigănească” scris de petentul D.

Recurenta consideră că acest articol vizează atingerea demnității și crearea unei atmosfere degradante, umilitoare, ofensatoare îndreptate contra comunității rome din România, comportament care instigă la ură rasială și la crearea unei atmosfere de intimidare.

Reclamanții apreciază că jurnalistul este liber să-și exprime opiniile cu privire la orice problemă de interes general, că au fost relatate niște fapte care pot fi probate, că nu s-a referit la minoritatea romilor ci la „bande țigănești” la grupuri de infractori, acest articol nu reprezintă „o discriminare la adresa minorității romilor din România” și nici „o instigare la violență”.

Prin Hotărârea B. nr. 439 din 20 iulie 2013 s-a constatat că faptele prezentate de petent reprezintă discriminare și încalcă dreptul la demnitate al persoanelor aparținând comunității de romi, conform art. 2 alin. (1) și art. 15 din O.G. nr. 137/2000, s-a dispus aplicarea amenzii contravenționale în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (2) al O.G. nr. 137/2000 în valoare de 8.000 lei față de SC A. SA și în valoare de 6.000 lei față de D.

În drept;

Art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 „Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: (...)."

Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 „restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege (...)."

Art. 15 din O.G. nr. 137/2000 „Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intra sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidat, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia."

Înalta Curte reține în parte argumentele prezentate în recursul B.

- Astfel, se apreciază că prima parte a (discursului) articolului care descrie și enumeră întâmplările care reprezintă în sine fapte infracționale nu sunt ofensatoare nu sunt îndreptate împotriva comunității de romi, nu aduc atingere demnității acestei categorii.

Aceste relatări se bazează pe fapte reale, așa cum rezultă și din declarațiile celor 3 martori audiați de către instanța de fond (filele 168 - 170 dosar fond).

Prin urmare, a da glas nemulțumirilor, nedreptăților, a vorbi răspicat despre bunul mers al lucrărilor sau dimpotrivă despre degradarea condițiilor de viață în satele românești (aici doar referitoare la perspectiva celor în care săvârșesc infracțiuni) este fără îndoială un drept legitim al jurnalistului ca formator de opinie în lumina dreptului libertății de exprimare consacrat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

- În acord cu aprecierile instanței de fond Înalta Curte de asemenea reține că autorul articolului nu arată că întreaga comunitate de romi ar săvârși faptele infracționale relatate ci doar anumite „bande de țigani” „bande de hoți”, indiferent de etnie, făcând o delimitare clară între aceștia și populația cu un comportament corect, civilizat.

- Nu este pertinentă reținerea recurentului B. în Hotărârea nr. 439/2013 pct. 5.24 în sensul că articolul descrie anumite fapte neprobate, acestea putând fi ușor identificate deoarece contextul săvârșirii acestora era în preajma sărbătorilor de Crăciun, iar pentru celelalte fapte dincolo de prezentarea la știrile locale și naționale, se puteau dovedi așa cum s-a procedat în fața instanței de fond.

Este real faptul că exercitarea libertății de exprimare comportă obligații și responsabilități „acestea se raportează și la obligația ziariștilor de a acționa cu bună credință, în așa fel încât să furnizeze informații exacte și demne de încredere, cu respectarea deontologiei profesionale” (decizia din 16 octombrie 2001 Verdens Gang & Aase c/Norvegiei.

- În speță în articolul publicat pe site - nu a fost încălcat dreptul la demnitate al comunității de romi deoarece prin prezentarea, enumerarea faptelor antisociale săvârșite anumite persoane din această comunitate au fost menționate și anume cei care a comis faptele.

Dacă jurnalistul nu s-ar putea exprima și dezvălui nemulțumirile oamenilor, faptele infracționale de teamă că persoanele vizate ar putea fi ofensate, s-ar produse atunci o discriminare pozitivă a acestora, ceea ce nu duce la un progres al relațiilor umane într-o societate democratică, fiind vorba de probleme ce preocupau profund populația.

- Este de menționat că reclamanții au depus la dosar o listă anexă cu o parte din articolele publicate în Crișana între anii 2012 - 2013 despre comunitatea romilor din Bihor (filele 51 - 53 dosar fond) de unde rezultă susținerea comunității romilor în diversele aspecte ale vieții lor economice și sociale de către publicația în cauză și petentul D.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în prima parte a articolului nu s-a produs o încălcare a demnității umane, nu a existat o încălcare a art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

- În ceea ce privește partea a doua a discursului jurnalistic - se reține că autorul articolului s-a exprimat exagerat, într-un mod nerezonabil în partea care privește propunerile sale de rezolvare a situației: „Singura soluție care poate rezolva în mod obiectiv și nu minciuni demagogice ar fi legiferarea unor echipe de voluntari care să ajute poliția, să fie echipate cu arme de asalt (ținute la poliție sau chiar la ei acasă) care să patruleze în perioadele critice și care să poată trage (prin lege) în plin în cine nu se supune, nu se predă, atacă sau fuge.”

Chiar dacă se observă pasiunea cu care autorul vorbește despre satele de altădată și despre sărbătorile de iarnă, („sărbătorile de Crăciun sunt tot ce poate fi mai frumos în viața socială românească necultă”) („tot omul se vrea la origine, adică în sat, fiind sufletește dispus să nu le vadă pe cele urâte, dar să le sublinieze pe toate cele frumoase”) totuși autorul depășește limitele libertății de exprimare în contextul arătat, metodele descrise în articol fiind de natură să creeze premise pentru dezamorsarea problemelor în afara cadrului statului de drept, așa cum a arătat și recurentul B. - reprezentând un comportament nelegitim și care nu e necesar într-un stat de drept, care poate instiga la ură rasială în accepțiunea prevăzută de art. 15 din O.G. nr. 137/2000 și care nu beneficiază de protecția art. 10 privind libertatea de exprimare din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cum a reținut eronat instanța de fond.

- Referitor la individualizarea sancțiunii, se reține că recurentul B. a făcut o greșită aplicare a legii, încălcând principiul legii mai favorabile în materia contravențiilor consacrat de art. 15 alin. (2) Constituția României, art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul contravențiilor.

Având în vedere data săvârșirii faptei considerate contravenționale B., avea obligația să aplice sancțiunea amenzii în limitele prevăzute la data de 11 februarie 2013, referirea la O.U.G. nr. 19 din 27 martie 2013 și Directiva nr. 2000/43/CE a B. din 29 iunie 2000, fiind făcută cu încălcarea principiului legii contravenționale mai favorabile, așa cum s-a arătat mai sus.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs;

Față de cele arătate mai sus, Înalta Curte în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată, va admite în parte acțiunea, va anula în parte Hotărârea B. nr. 439 din 10 iulie 2013 în ceea ce privește amenda aplicată conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 pe care o reduce de la 8.000 față de SC A. SA la 700 și de la 6.000 față de D. la 600 lei, considerându-se respectat principiul proporționalității cu privire la anumite limitări ale dreptului de exprimare, ale dreptului de a comunica informații și idei și dreptul la protejarea demnității unei persoane, ținând cont și de interesul unei societăți democratice de a asigura și menține libertatea presei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B. împotriva sentinței nr. 57 din 26 martie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată, în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamanții SC A. SA și D.

Anulează în parte Hotărârea B. nr. 439 din 10 iulie 2013 în ceea ce privește amenda apucată conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, pe care o reduce de la 8.000 lei față de SC A. SA la 700 lei și de la 6.000 lei față de D. la 600 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2016.