ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5718/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara

sub nr. 457/59 din 22 aprilie 2009, reclamantul T.I.A. în contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii Arad a formulat contestație împotriva hotărârii nr. 75

din data de 12 ianuarie 2009 a Casei Județene de Pensii Arad, solicitând instanței,

ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea în totalitate a hotărârii

mai sus menționate și, pe cale de consecință, să fie obligată această instituție

să emită un act care să constate calitatea sa de persoană beneficiară a prevederilor

O.G. nr. 105/1999 aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările

ulterioare.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, în mod greșit pârâta a reținut că nu a făcut dovada cu

înscrisuri oficiale a situației invocate în acțiune, astfel cum condiționează dispozițiile

art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002.

Reclamantul învederează

faptul că împreună cu familia sa (T.I.L. și T.M. - părinți, precum și T.(C.)Z.,

T.G., T.I.L., T.I.O. și T.S. - frați) au fost siliți să plece din satul Sînleani,

fiind persecutați pe motive etnice și deportați în Bruznic și Zăbalț (ambele localități

în județul Arad). După terminarea războiului s-au întors acasă în satul Sînleani,

sperând să-și reia viața în localitatea din care au plecat ca urmare a persecuției

etnice, însă casa a fost devastată total, lucrurile gospodărești, alimentele și

îmbrăcămintea le-au fost furate.

Curtea de Apel Timișoara,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 213 din 22

iunie 2009 a admis acțiunea formulată de reclamant, dispunând anularea hotărârii

nr. 75 din 12 ianuarie 2009 a comisiei instituită în baza Legii nr. 323/2004 din

cadrul Casei Județene de Pensii Arad.

Totodată, a obligat comisia

instituită în baza Legii nr. 323/2004 din cadrul Casei Județene de Pensii Arad să

emită hotărârea de recunoaștere a calității reclamantului de refugiat și de acordare

a drepturilor prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 105/1999, cu începere de la 01 ianuarie

2009.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că dată fiind situația specială creată în urma Dictatului

de la Viena, care a determinat strămutarea unui număr mare de persoane din Transilvania

de Nord în România, într-o perioadă de circa 15 zile, se consideră justificată absența

unor evidențe oficiale complete a persoanelor strămutate. Legiuitorul a luat în

considerare această situație excepțională și a acordat posibilitatea legală acestor

persoane să facă dovada situațiilor respective prin audierea unor martori, astfel

că ignorarea acestor depoziții de către pârâtă aduc atingere dispozițiilor legale

care reglementează admisibilitatea acestor mijloace de probă în dovedirea situațiilor

prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 105/1999.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Arad.

Recurenta a susținut că

în mod greșit instanța de fond a dispus recunoașterea calității de refugiat a reclamantului,

fără a face însă o încadrare juridică corectă și concretă a situației pretinse de

reclamant.

A mai susținut și faptul

că, contrar constatărilor instanței de fond, comisia care funcționează în cadrul

Casei Județene de Pensii Arad nu a refuzat să „accepte dovada strămutării reclamantului

prin declarațiile martorilor însă în speță declarațiile martorelor G.E. și G.R.T.

erau sumare, martorele nu se aflau în aceeași situație, de persoane refugiate, și

nu cunoșteau nici motivul plecării familiei reclamantului din localitatea de domiciliu

și nici localitatea în care s-au stabilit ulterior.

Examinând sentința în

raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile art. 304 și

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul de față pentru

următoarele considerente:

În conformitate

cu art. 1 lit. c) din

O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui

act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 06 septembrie 1940 la 06 martie 1945, a avut de suferit

persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă

localitate.

De

asemenea,

potrivit

art. 6

1

din

O.G.

nr. 105/1999 și art.

4

din Normele

pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ,

aprobate prin H.G. nr. 127/2002, d

ovada încadrării în situațiile

prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele

competente și,

î

n

lipsa acestor acte, prin declarație cu martori.

În lipsa unor acte oficiale,

pentru dovedirea împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamantul a depus

la dosarul cauzei, în copie, declarațiile autentificate ale martorelor G.E. și V.A.

Referindu-se la mărturie,

ca mijloc de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabilește că – înainte

ca martorul să declare ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările ce

constituie obiectul probei – un minimum de aspecte se impun a fi precizate, tocmai

pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură mărturia depusă

reflectă realitatea. Aceste reguli prevăzute de C. proc. civ. trebuie considerat

că se aplică tuturor declarațiilor de martori – indiferent dacă acestea sunt judiciare

sau extrajudiciare, ca în speța de față – întrucât nerespectarea lor face imposibilă

operațiunea de apreciere a mărturiilor.

Din analiza declarațiilor

martorilor depuse la dosarul cauzei, reiese că niciunul din aspectele prevăzute

de art. 192 C. proc. civ., cu excepția identității și vârstei martorilor (aceasta

rezultând doar în mod implicit, din codul numeric personal), nu au fost lămurite

în prealabil.

Declarațiile martorilor,

singurele probe pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă,

așadar, cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu niciun alt mijloc de

probă.

O

r,

pentru a ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol

activ, fiind datori – potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. – a stărui, prin

toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. În acest

sens, aceleași prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea

probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi.

Față

de dispozițiile legale menționate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent,

fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de

reclamant, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

Pentru

aceste

motive,

recursul va fi admis, sentința atacată va fi casată și, în temeiul art. 313 teza

I C. proc. civ., va fi trimisă cauza la aceeași instanță, spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării,

în aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., instanța va proceda

la audierea nemijlocită a martorilor, cu privire la împrejurările concrete în care

reclamantul susține că s-a refugiat. De asemenea, va trebui dovedit și faptul că

teritoriul de pe care s-a refugiat reclamantul se afla sub jurisdicție maghiară.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Casa Județeană de Pensii Arad împotriva sentinței civile nr. 213 din 22 iunie

2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 10 decembrie 2009.