ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1280/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

l.

Cererea de chemare în judecată

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamantul Ț.I., în

contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Arad, a solicitat anularea hotărârii

din data de 12 ianuarie 2009 a Casei Județene de Pensii Arad, și, pe cale de

consecință, să fie obligată această instituție să emită un act care să constate

calitatea sa de persoană beneficiară a prevederilor O.G. nr. 105/1999 aprobată

și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că prin hotărârea din data de 12 ianuarie 2009 a Casei Județene de Pensii Arad s-a

respins ca nefondată cererea sa prin care a solicitat stabilirea calității de beneficiar

al O.G. nr. 105/1999 aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările

și completările ulterioare.

Reclamantul a susținut că el împreună cu

că familia sa (Ț.I. și Ț.M. - părinți, precum și Ț.Z., Ț.G., Ț.I., Ț.I.I. și Ț.S.

- frați) au fost siliți să plece din satul S., fiind persecutați pe motive etnice

și deportați în B. și Z. (ambele localități în județul Arad), iar după terminarea

războiului s-au întors acasă în satul S., sperând să-și reia viața în localitatea

din care au plecat ca urmare a persecuției etnice, însă casa a fost devastată total,

lucrurile gospodărești, alimentele și îmbrăcămintea le-au fost furate.

Prin întâmpinare, pârâta Casa Județeană

de Pensii Arad a solicitat respingerea ca nefondată a acțiunii formulate de reclamant.

Prin sentința civilă nr. 213 din 22

iunie 2009, a fost admisă cererea reclamantului, s-a dispus anularea hotărârii

din 12 ianuarie 2009 a Comisiei instituită în baza Legii nr. 323/2004 din cadrul

Casei Județene de Pensii Arad, fiind obligată Comisia instituită în baza Legii

nr. 323/2004 din cadrul Casei Județene de Pensii Arad să emită hotărârea de recunoaștere

a calității reclamantului de refugiat și de acordare a drepturilor prevăzute de

art. 2 din O.G. nr. 105/1999, cu începere de la data de 1 ianuarie 2009.

Recursul declarat de pârâta Casa Județeană

de Pensii Arad împotriva acestei hotărâri a fost admis prin decizia civilă nr.

5718 din 10 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a dispus

casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu motivarea că hotărârea

a fost dată în baza unui probatoriul neconcludent, fără a se stabili în mod neechivoc

adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamant.

l.Hotărârea Curții de Apel

Prin sentința nr. 202 din 4 mai 2011, Curtea

de Apel Timișoara, a admis cererea formulată de reclamantul Ț.I., a dispus anularea

hotărârii din 12 ianuarie 2009 adoptate de pârâta Casa Județeană de Pensii Arad

și a obligat pârâta Casa Județeană de Pensii Arad - Comisia instituită în baza Legii

nr. 323/2004 să emită în beneficiul reclamantului o nouă hotărâre, prin care să

recunoască acestuia calitatea de refugiat și să îi acorde drepturile prevăzute de

art. 2 din O.G. nr. 105/1999.

Pentru a hotărî astfel, în rejudecare,

prima instanță a încuviințat în probatoriu audierea martorei V.A., membră a familiei

la care reclamantul pretinde că ar fi locuit în perioada în care a fost refugiat

împreună cu familia și de asemenea, a fost audiat la interogatoriu în mod detaliat

reclamantul cu privire la împrejurările în care pretinde că a fost refugiat împreună

cu familia, iar pentru verificarea stării de fapt relevate de acesta, s-a dispus

atașarea Dosarelor nr. 455/59/2009 și nr. 456/59/2009, în care au fost soluționate

în mod irevocabil cereri similare ale fraților reclamantului, numiții Ț.S. și C.Z.

S-a mai arătat în considerentele sentinței

atacate că susținerile reclamantului potrivit cărora acesta ar fi fost refugiat

împreună cu familia în perioada iulie 1944 - martie 1945, plecând din satul S.,

județul Arad, în satul B., corn. D., județul Arad, pentru a evita persecuțiile etnice,

practicate în perioada în care teritorii din Ardeal s-au aflat sub administrație

maghiară sunt confirmate de nu doar de declarațiile autentificate date de martorele

G.E. și G.R.T., prezentate Comisiei Județene Arad, instituită pentru aplicarea dispozițiilor

O.G. nr. 105/1999, dar și de mărturia numitei V.A., membră a familiei S., la care

reclamantul a fost refugiat împreună cu familia.

De asemenea, judecătorul fondului a constatat

că împrejurările de fapt pretinse de reclamant, referitoare la perioada în care

a fost refugiat și motivele pentru care familia sa a părăsit locuința din satul

S. au fost stabilite în mod irevocabil în alte două cauze, care vizează cererile

cu același obiect formulate de frații reclamantului, numiții Ț.S. și C.Z.

În fine, instanța de fond a apreciat că

împrejurările susținute de reclamant referitoare la motivele pentru care acesta

s-a refugiat împreună cu familia, corespund realității, respectiv că în perioada

iulie 1944 - martie 1945, reclamantul și familia sa s-au refugiat în altă localitate,

fiind astfel persecutați din motive etnice, în sensul art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999.

pârâta Casa Județeană de Pensii Arad.

Împotriva sentinței nr. 202 din 4 mai 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat

recurs, în termenul legal, pârâtă Casa Județeană de Pensii Arad, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut, în esență, că instanța

de fond a admis cererea reclamantului în baza unor probe neconcludente, reclamantul

nereușind să facă dovada persecuțiilor etnice la care a fost suspus.

A mai arătat că dovada strămutării, refugierii

sau evacuării nu se face prin deduceri, supoziții, presupuneri, care, în opinia

pârâtei, nu sunt întemeiate pe un raționament logic.

II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în raport de actele și

lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază de prevederile prezentei

ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere

de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive

etnice, după cum urmează: [...] c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în

altă localitate".

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată

sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau care

a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Din

conținutul textului de lege sus menționat, rezultă că drepturile compensatorii se

acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada

precizată, fără a se face nici o diferențiere de tratament între persoanele care

au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost

nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste

drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit

consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice.

Solicitantul

acordării drepturilor prevăzute de actele normative sus-menționate trebuie să facă

dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în acest sens.

În

conformitate cu prevederile art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G.

nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute

la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente

alin. (1) sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori alin. (2).

Înalta

Curte constată că, în speță, intimatul-reclamant și-a dovedit calitatea de persoană

refugiată prin intermediul probei cu înscrisuri și a celei cu martori.

Or,

înscrisurile și declarațiile martorilor pe care instanța de fond le invocă în motivarea

hotărârii respectă cerințele prevăzute de lege, sunt concludente și pertinente.

Astfel,

în cauză, s-a administrat proba cu interogatoriul reclamantului cu privire la împrejurările

în care acesta s-a refugiat împreună cu familia sa, precum și proba testimonială

în cadrul căreia a fost audiată martora V.A., membră a familiei S., la care reclamantul

a fost refugiat împreună cu familia.

Din

coroborarea probelor astfel administrate rezultă cu evidență faptul că reclamantul

a fost nevoit, împreună cu părinții și frații săi, să se refugieze în satul S.,

județul Arad, în satul B., corn. D., județul Arad, pentru a evita persecuțiile etnice,

practicate în perioada în care teritorii din Ardeal s-au aflat sub administrație

maghiară.

Astfel,

fiind evident refugiul intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că în mod just

prima instanță a admis acțiunea acestuia, în condițiile în care, încadrându-se în

situația prevăzută de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, reclamantul-intimat este

îndreptățit să beneficieze de compensațiile acordate de acest act normativ.

De

asemenea, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că împrejurările

de fapt pretinse de reclamant, referitoare la perioada în care a fost refugiat și

motivele pentru care familia sa a părăsit locuința din satul S. au fost stabilite

în mod irevocabil în alte două cauze, care vizează cererile cu același obiect formulate

de frații reclamantului, respectiv numiții T.S. și C.Z., fiind depuse la dosar decizia

din 26 ianuarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 455/59/2009 și decizia din 22

ianuarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 456/59/2009 ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție, cereri care au fost admise în mod irevocabil.

Or,

în aceste condiții, a nu recunoaște intimatului-reclamant calitatea de beneficiar

a drepturilor reglementate de Legea nr. 189/2000 ar echivala cu acceptarea unui

tratament discriminatoriu între reclamant și frații săi, ceea ce ar fi de natură

să aducă atingere principiului nediscriminării consacrat de art. 16 alin. (1) din

Constituția României, republicată și de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

2.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată

de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304

și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta

Casa Județeană de Pensii Arad, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Arad împotriva sentinței nr. 202 din

4 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 8 martie 2012