ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4361/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1074 din 10 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantul N.M., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că a fost învestită cu cererea reclamantului care a formulat contestație împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva discriminării „abuzive și ilegale” de către Consiliul General al Municipiului București, Administrația Fondului Locativ și a solicitat să se constate calitatea sa de victimă a regimului comunist.

S-a arătat că la data de 08 aprilie 2009, pârâtul menționat a aprobat prelungirea contractului de închiriere pentru chiriași care locuiesc ilegal pe cota sa de ½ din proprietate din imobil. Ulterior, a fost formulată cerere precizatoare, arătându-se că totalul despăgubirilor morale și materiale pretinse se ridică la suma de 1.064.061 Euro . Soluționând cauza, Tribunalul a reținut următoarele că, potrivit dispoziției nr. 7330 din 30 ianuarie 2007 a Primarului General al Municipiului București, emisă în baza Legii nr. 10/2001, și a Protocolului nr. 2489 din 21 mai 2007 eliberat de către CGMB-AFI, s-a restituit reclamantului N.M. cota de ½ din apartamentul nr. 10, situat în București, sector 4, cealaltă cota ½ din imobil rămânând în proprietatea statului.

Reclamantul a susținut că prin menținerea în vigoare a contractului de închiriere pentru cota de ½ din imobil care nu i-a fost restituită, a fost discriminat. Față de aceste elemente de fapt, Tribunalul a constatat că, potrivit art. 2 din O.G.

nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, „prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenența la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care au ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașteri, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”, ipoteze în care nu se încadrează situația prezentată de reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. S-a susținut că instanța de fond a comis erori și omisiuni intenționate, iar nerespectarea Convenției Europene ale Drepturilor Omului și a Constituției au condus la respingerea cererii acestuia. Prin decizia civilă nr. 88/A din 15 martie 2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că faptele invocate de către petent nu sunt de natură să dovedească erori săvârșite de instanța de fond în aprecierea situației de fapt și de drept deduse judecății. Astfel, faptul neprezentării în instanță a CGMB AFI nu este de natură să invalideze corectitudinea procedurii desfășurate de către instanța de fond câtă vreme, această instituție, care a avut calitatea de pârâtă a fost legal citată pe toată durata desfășurării procesului.

Totodată, depunerea de către pârât a întâmpinării, în conformitate cu prevederile art. 114 C. proc. civ. este facultativă și total la aprecierea părții, care decide dacă înțelege sau nu să folosească acest act procedural. Nedepunerea întâmpinării nu poate fi reținută ca o dovadă a culpei pârâtei și, cu atât mai puțin, a culpei instanței de judecată. Nu se poate reține o eroare în sarcina instanței nici în ceea ce privește data menționată ca fiind a sentinței civile ce a soluționat fondul.

Aceasta deoarece, neconcordanța sesizată de către pârât se referă la diferența între data când cauza a rămas în pronunțare (03 septembrie 2010) și data când cauza a fost soluționată, după amânarea pronunțării (10 septembrie 2010). S-a constatat că Tribunalul, analizând dispozițiile legale aplicabile, a reținut corect că reclamantul nu a probat faptul pretins, al aplicării de către CGMB a unui tratament discriminatoriu persoanei sale, în sensul creării unei diferențe de tratament bazate pe unul din criteriile enumerate de către art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Nici citarea în cauză a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu este o împrejurare care să poată fi reținută ca o eroare a instanței de fond și, cu atât mai puțin, o împrejurare care să fi produs reclamantului o vătămare, în condițiile în care această instituție este organismul administrativ și jurisdicțional specializat cu atribuții în sancționarea faptelor de discriminare, iar pe de altă parte, calitatea sa procesuală pasivă a fost reglementată de către legiuitor, prin prevederile art. 27 din O.G. nr. 137/2000.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, care a susținut, de o manieră incoerentă, confuză, lipsită de rigoare procedurală, că „judecata este rezultatul săvârșirii erorii și a dolului”, dezvoltându-se definiții preluate din doctrină în legătură cu aceste instituții juridice; că, instanțele nu s-ar fi pronunțat asupra dreptului recurentului și a dovezilor administrate de către acesta, „vătămându-l și batjocorindu-l”, fiind indicate într-o înșiruire ilogică, texte din Codul penal, Codul civil, Codul de procedură civilă și Constituție. Numeroasele memorii depuse ulterior la dosar au fost redactate în aceeași manieră și, fiind în afara termenului reglementat de art. 301 alin. (1) C. proc.

civ. și, în același timp, fără posibilitatea identificării unor motive de ordine publică, în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ele nu au realizat o legală învestire a instanței. Analizând aspectele deduse judecății înăuntrul termenului procedural, Înalta Curte urmează să constate că acestea nu sunt încadrabile în motivele de recurs strict și limitativ reglementate prin dispoz. art. 304 C. proc. civ. În calea extraordinară de atac a recursului controlul de legalitate nu poate fi exercitat decât în măsura în care argumentele părții, prin care este exprimată nemulțumirea față de soluția adoptată în apel, se circumscriu motivelor de recurs prevăzute, astfel cum s-a menționat, în dispoz. art. 304 pct. 1- 9 C. proc.

civ. În speță, fără a formula critici concrete împotriva deciziei din apel, fără a combate argumentele instanței în legătură cu lipsa oricărei discriminări și lipsa de incidență a dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, reclamantul se limitează la a face aprecieri generale și confuze, fără suport în soluția adoptată de instanța de apel. Asemenea aserțiuni ale recurentului nu sunt susceptibile de a supune unui control de legalitate statuările instanței anterioare. Văzând așadar, că nu au fost deduse judecății critici formulate în condițiile prescrise de dispoz. art. 304 C. proc. civ. și având în vedere dispoz. art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care sancționează cu nulitatea nedepunerea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază această cale de atac, Înalta Curte urmează să constate nulitatea cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul N.M. împotriva deciziei nr. 88 A din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.