ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4361/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1074 din 10 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins acțiunea formulată de reclamantul N.M., în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul General al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar

și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că a fost învestită cu cererea reclamantului

care a formulat contestație împotriva Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, împotriva discriminării „abuzive și ilegale” de către

Consiliul General al Municipiului București, Administrația Fondului Locativ și

a solicitat să se constate calitatea sa de victimă a regimului comunist.

S-a arătat că la data

de 08 aprilie 2009, pârâtul menționat a aprobat prelungirea contractului de

închiriere pentru chiriași care locuiesc ilegal pe cota sa de ½ din

proprietate din imobil.

Ulterior, a fost formulată

cerere precizatoare, arătându-se că totalul despăgubirilor morale și materiale pretinse

se ridică la suma de 1.064.061 Euro .

Soluționând cauza, Tribunalul

a reținut următoarele că, potrivit dispoziției nr. 7330 din 30 ianuarie 2007 a

Primarului General al Municipiului București, emisă în baza Legii nr. 10/2001,

și a Protocolului nr. 2489 din 21 mai 2007 eliberat de către CGMB-AFI, s-a

restituit reclamantului N.M. cota de ½ din apartamentul nr. 10, situat

în București, sector 4, cealaltă cota ½ din imobil rămânând în

proprietatea statului.

Reclamantul a susținut

că prin menținerea în vigoare a contractului de închiriere pentru cota de

½ din imobil care nu i-a fost restituită, a fost discriminat.

Față de aceste

elemente de fapt, Tribunalul a constatat că, potrivit art. 2 din O.G. nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, „prin

discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință,

pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială,

convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică

necontagioasă, infectare HIV, apartenența la o categorie defavorizată, precum

și orice alt criteriu care au ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea

recunoașteri, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a

drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute

de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte

domenii ale vieții publice”, ipoteze în care nu se încadrează situația

prezentată de reclamant.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

S-a susținut că instanța

de fond a comis erori și omisiuni intenționate, iar nerespectarea Convenției

Europene ale Drepturilor Omului și a Constituției au condus la respingerea cererii

acestuia.

Prin decizia civilă

nr. 88/A din 15 martie 2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că faptele invocate de către petent nu sunt de

natură să dovedească erori săvârșite de instanța de fond în aprecierea

situației de fapt și de drept deduse judecății.

Astfel, faptul

neprezentării în instanță a CGMB AFI nu este de natură să invalideze corectitudinea

procedurii desfășurate de către instanța de fond câtă vreme, această

instituție, care a avut calitatea de pârâtă a fost legal citată pe toată durata

desfășurării procesului.

Totodată, depunerea

de către pârât a întâmpinării, în conformitate cu prevederile art. 114 C. proc. civ. este facultativă și total la aprecierea părții, care decide dacă înțelege sau nu să

folosească acest act procedural. Nedepunerea întâmpinării nu poate fi reținută

ca o dovadă a culpei pârâtei și, cu atât mai puțin, a culpei instanței de

judecată.

Nu se poate reține o

eroare în sarcina instanței nici în ceea ce privește data menționată ca fiind a

sentinței civile ce a soluționat fondul. Aceasta deoarece, neconcordanța

sesizată de către pârât se referă la diferența între data când cauza a rămas în

pronunțare (03 septembrie 2010) și data când cauza a fost soluționată, după

amânarea pronunțării (10 septembrie 2010).

S-a constatat că Tribunalul,

analizând dispozițiile legale aplicabile, a reținut corect că reclamantul nu a

probat faptul pretins, al aplicării de către CGMB a unui tratament

discriminatoriu persoanei sale, în sensul creării unei diferențe de tratament

bazate pe unul din criteriile enumerate de către art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Nici citarea în cauză

a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu este o împrejurare

care să poată fi reținută ca o eroare a instanței de fond și, cu atât mai

puțin, o împrejurare care să fi produs reclamantului o vătămare, în condițiile

în care această instituție este organismul administrativ și jurisdicțional

specializat cu atribuții în sancționarea faptelor de discriminare, iar pe de

altă parte, calitatea sa procesuală pasivă a fost reglementată de către

legiuitor, prin prevederile art. 27 din O.G. nr. 137/2000.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, care a susținut, de o manieră

incoerentă, confuză, lipsită de rigoare procedurală, că „judecata este

rezultatul săvârșirii erorii și a dolului”, dezvoltându-se definiții preluate

din doctrină în legătură cu aceste instituții juridice; că, instanțele nu s-ar

fi pronunțat asupra dreptului recurentului și a dovezilor administrate de către

acesta, „vătămându-l și batjocorindu-l”, fiind indicate într-o înșiruire

ilogică, texte din Codul penal, Codul civil, Codul de procedură civilă și

Constituție.

Numeroasele memorii

depuse ulterior la dosar au fost redactate în aceeași manieră și, fiind în

afara termenului reglementat de art. 301 alin. (1) C. proc. civ. și, în același

timp, fără posibilitatea identificării unor motive de ordine publică, în sensul

art. 306 alin. (2) C. proc. civ., ele nu au realizat o legală învestire a

instanței.

Analizând aspectele

deduse judecății înăuntrul termenului procedural, Înalta Curte urmează să

constate că acestea nu sunt încadrabile în motivele de recurs strict și

limitativ reglementate prin dispoz. art. 304 C. proc. civ.

În calea

extraordinară de atac a recursului controlul de legalitate nu poate fi

exercitat decât în măsura în care argumentele părții, prin care este exprimată

nemulțumirea față de soluția adoptată în apel, se circumscriu motivelor de recurs

prevăzute, astfel cum s-a menționat, în dispoz. art. 304 pct. 1- 9 C. proc.

civ.

În speță, fără a

formula critici concrete împotriva deciziei din apel, fără a combate

argumentele instanței în legătură cu lipsa oricărei discriminări și lipsa de

incidență a dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, reclamantul se limitează la a face

aprecieri generale și confuze, fără suport în soluția adoptată de instanța de

apel.

Asemenea aserțiuni

ale recurentului nu sunt susceptibile de a supune unui control de legalitate statuările

instanței anterioare.

Văzând așadar, că nu

au fost deduse judecății critici formulate în condițiile prescrise de dispoz.

art. 304 C. proc. civ. și având în vedere dispoz. art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., care sancționează cu nulitatea nedepunerea motivelor de

nelegalitate pe care se întemeiază această cale de atac, Înalta Curte urmează

să constate nulitatea cererii de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul N.M. împotriva deciziei nr. 88 A din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 iunie 2012.