ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3118/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3118/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată

Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal,

reclamanții B.M., B.O.M., B.C.M., F.G., M.M., S.C.C., S.I., F.A.M., A.A.A., R.M.G.,

A.F., A.E., B.C., C.E., C.P.I., C.L., D.L.V., G.G.C., G.M.L., M.I., N.L., O.V.,

P.C.I., R.S., R.M., R.G., S.L., S.E. și T.G., au chemat în judecată Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea S.H., pentru a

se dispune:

- obligarea pârâtului

M.E.C.T.S. să-și dea avizul și să desemneze unitatea de specialitate pentru

tipărirea diplomelor de licență, astfel încât U.S.H. să le poată elibera

diplomele de licență absolvenților cărora nu le-au fost eliberate pentru

specializarea pe care au absolvit-o la universitate și să fie obligată pârâta

să le recunoască diplomele de licență astfel eliberate, iar celor cărora le-au

fost eliberate diplomele să li se recunoască pentru specializarea absolvită;

- obligarea pârâtei

Universitatea S.H. să le elibereze diplomele de licență, suplimente de diplomă,

foile matricole, certificatele D.P.P.D., certificatele de competențe

lingvistice și să le înapoieze originalele diplomelor de bacalaureat depuse la

dosarele de înscriere sub sancțiunea unor penalități de 500 RON pentru fiecare

zi de întârziere, începând cu a 10-a zi de la rămânerea irevocabilă a

hotărârii;

- în subsidiar, în

cazul în care vor fi respinse primele două capete de cerere, să fie obligată

pârâta U.S.H. la plata daunelor materiale în valoare de 2.000 euro echivalent a

sumei de

8

.

400 RON și la plata

daunelor morale în valoare de 2.000 euro, echivalent al sumei de 8.400 RON

pentru fiecare reclamant.

Ministerul Educației a

formulat întâmpinare și a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și

excepția inadmisibilității.

Pârâta Universitatea S.H.

a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a M.E.C.T.S.

fond

Prin sentința civilă

nr. 762 din 6 februarie 2012 a Curții de Apel București – Secția contencios administrativ

și fiscal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.C.T.S.,

a fost admisă în parte acțiunea, a fost obligată pârâta U.S.H. să elibereze să elibereze

reclamanților diplomele de studii (de licență) și suplimentele de diplomă, foile

matricole și să înapoieze reclamanților originalele diplomelor de bacalaureat, în

termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, sub

sancțiunea de penalități de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu

cea de-a 31-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și până la îndeplinirea

obligației.

S-a dispus și obligarea

pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să recunoască

diplomele de licență ale reclamanților, în termen de 30 de zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii judecătorești și totodată să aprobe tipizarea formularelor

de diplomă de licență pentru reclamanți, în termen de 30 de zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii.

În motivarea soluției,

în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.C.T.S., s-a

reținut că este neîntemeiată, având în vedere că acest pârât coordonează și controlează

sistemul național de învățământ.

Pe fondul cauzei, instanța

de fond a arătat că reclamanții sunt absolvenți ai U.S.H., promoția 2009 și au promovat

examenul de licență.

În speță, sunt în conflict

două principii: acela conform căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii

(se pune în discuție faptul că reclamanții nu ar putea invocat necunoașterea împrejurării

că au optat pentru înmatricularea la forme de învățământ neacreditate sau neautorizate

provizoriu) și teoria validității aparenței în drept, iar instanța de fond a dat

eficiență acestui ultim principiu.

S-a arătat că în aplicarea

acestui principiu, calitatea de unitate de învățământ acreditată/ neacreditată a

U.S.H. pentru formele de învățământ absolvite de reclamanți, vizează în mod exclusiv

eventuala culpă a acestei universități, iar reclamanții, în baza teoriei „aparenței

dreptului”, nu pot fi victimele lipsei de acreditare.

S-a reținut și faptul

că adeverințele de licență sunt valabile, întrucât nicio autoritate administrativă

sau instanță judecătorească nu s-a pronunțat în sensul revocării/ constatării nulității

sau anulării actului.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de recurs

se arată că instanța de fond a interpretat în mod trunchiat și greșit materialul

probator depus la dosar.

Atribuțiile și competențele

M.E.C.T.S. sunt reglementate în H.G. nr. 536/2010 și acesta nu are ca atribuție

să constate valabilitatea unei diplome, nu organizează admitere, examen de licență,

nu eliberează diplome de licență/ certificate de absolvire.

O diplomă este recunoscută

de M.E.C.T.S. dacă specializarea, forma de învățământ era în momentul înscrierii

în anul I sau al finalizării în hotărârea de Guvern din anul respectiv sau aplicabilă

pentru anul respectiv, iar faptul că la momentul când reclamantul a început studiile

nu și-a pus întrebarea dacă acestea sunt acreditate, nu îl îndreptățesc să solicite

niște drepturi pe care nu le are.

În ceea ce privește un

act de studii, nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii, pentru că nimeni

nu poate invoca propria culpă pentru a obține protecția unui drept.

Nu se poate vorbi de o

aparență înșelătoare, în condițiile în care hotărârile de Guvern cu fiecare instituție

de învățământ superior din sistemul național de învățământ, indiferent dacă era

de stat sau particulară, era menționată cu specializările, formele de învățământ

autorizate să funcționeze provizoriu sau acreditate și ele au fost emise tocmai

pentru a asigura și informa cu privire la cadrul legal în care urma să fie desfășurat

procesul de învățământ.

Prin urmare, M.E.C.T.S.

nu poate fi obligat să recunoască o diplomă dacă aceasta nu a fost emisă conform

prevederilor legale, iar pârâtul nu a recunoscut niciodată diploma de licență.

S-a invocat și faptul

că în mod nelegal, instanța de fond a admis cerere de chemare în judecată a M.E.C.T.S.

deși singurele entități care au atât dreptul cât și obligația de a elibera diplomele

de licență sunt instituțiile de învățământ superior acreditate, iar eliberarea lor

se poate face numai către cei care au promovat examenul de licență și au urmat o

specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu.

Referitor la obligarea

M.E.C.T.S. să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență, a fost invocat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., având în vedere că

instanța de fond nu a analizat și calitatea activă a reclamanților, raportat la

acest capăt de cerere având în vedere că a reținut că procedura legală pentru avizarea

tipizatelor se desfășoară între instituțiile de învățământ superior și minister.

S-a precizat că Ministerul

Educației nu a refuzat Universității S.H. eliberarea avizelor necesare pentru formularele

tipizate, dar acestea nu se pot elibera instituțiilor de învățământ superior în

număr nelimitat ci trebuie calculat cu numărul absolvenților care au urmat specializări

și forme de învățământ acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu.

Un alt motiv de recurs

invocat a fost cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța

de fond a reținut că „niciuna din adresele U.S.H. (prin care se solicita aprobarea

pentru tipizate acte studii) nu a fost urmată de un răspuns pozitiv”, iar patru

aliniate mai jos, reține că ministerul a avizat achiziționarea de formulare tipizate.

A fost invocat și motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța de fond invocă

culpa comună în ceea ce privește școlarizarea reclamanților deși ministerul nu poate

fi culpabilizat că nu aprobă o cerere fără a verifica legalitatea solicitării.

S-a invocat și faptul

că U.S.H. a avut pe rolul Curții de Apel București un dosar care avea același obiect

ca și cererea de chemare în garanție formulată de universitate, dar a renunțat la

judecarea procesului.

Mai mult, U.S.H. a solicitat

instanței de judecată și cenzurarea H.G. nr. 676/2007 și H.G. nr. 635/2008, dar

Înalta Curte a respins aceste cereri, fiind menținute hotărârile ca legale și temeinice,

hotărâri prin care se reglementa cu privire la structura instituțiilor de învățământ

superior acreditate, domeniile de studii universitare de licență și specializările

acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu.

recurs

La termenul din 21

iunie 2012, cu majoritate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art.

306 alin. (2) C. proc. civ. a pus în discuția părților necompetența primei instanțe

în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ.

În legătură cu această

chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile

art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C.

proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/ 2010.

Astfel, conform art. 159

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării

competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din

oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general,

material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de

ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

Înalta Curte constată

că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul

fondului cauzei.

Mai precis, investită

cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență dispozițiilor

art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este

competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul încheierii de ședință

de la termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2011 nu se regăsesc temeiurile

de drept pentru care instanța a apreciat că este competentă material.

Totodată, Înalta Curte

apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin.

(3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă,

hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței

competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent.

Pe acest aspect, Înalta

Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost

respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV

C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe.

Pentru că nu a fost stabilită

potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea prevederilor art.

159

1

alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din

oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În privința acestui motiv

de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor

de competență.

Obiectul litigiului, în

fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universități

la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în judecată și M.E.C.T.S.

Pârâta Universitatea S.H.

poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin.

(1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/ 2004, modificată, care include în această

definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează

în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate

publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de idei,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate

juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile

de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară,

în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul

finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful

ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare

prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația

directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației

care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere

a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale

revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ

superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie

subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile

administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea

S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii

sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem

național de învățământ.

În mod evident, Universitatea

S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere

teritorial.

În alți termeni, Universitatea

S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept

organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține

o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În raport de prevederile

art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competența

de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, Tribunalului, secția contencios

administrativ și fiscal.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de

la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, iar dacă reclamanta a optat

pentru domiciliul pârâtului nu mai poate invoca excepția necompetenței materiale.

În cauză, reclamanții

s-au adresat Curții de Apel București, care este competentă și în raport de sediul

pârâtului, cât și de la domiciliul ales al acestora, astfel că instanța competentă

este Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, trebuie precizat

că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și incidentale

sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față,

este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală

care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa

sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova,

secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate, admite

recursul declarat de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

împotriva sentinței nr. 762 din 6 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie

2012.