ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 263/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, reclamanta G.R.D. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Sănătății și Ministrul Sănătății solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea ordinului nr. 1915 din 16 august 2010 emis de cel de-al doilea pârât, reîncadrarea reclamantei pe funcția de director executiv adjunct economic în cadrul Direcției de Sănătate Publică a Județului Arad, efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă, plata salariului cuvenit reclamantei, de la data de 16 august 2010 și până la reîncadrarea în funcție, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Arad – secția de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, prin sentința nr. 369 din 10 februarie 2011, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara - secția de contencios administrativ și fiscal. În considerentele hotărârii, tribunalul a arătat că sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată și art. 3 pct. 1 C. proc. civ., întrucât se contestă un act administrativ unilateral cu caracter individual emis de o autoritate publică centrală. Pârâții au formulat întâmpinări în cauză în care au solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată. Curtea de Apel Timișoara - secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 372 din 12 septembrie 2011, a admis în parte acțiunea reclamantei și a anulat ordinul nr. 1915 din 16 august 2010 emis de pârâtul Ministrul Sănătății.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Ordinul contestat nu este motivat în fapt și în drept. Acesta cuprinde doar înșiruirea unor acte normative care au stat la baza emiterii sale și măsura luată, respectiv cea de eliberare a reclamantei din funcția publică de conducere. Curtea a apreciat că absența motivării actului administrativ dedus judecății constituie o încălcare a principiului statului de drept, a obligației autorităților publice de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora, precum și a dreptului la o bună administrare, consfințit de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a respectivului act este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate analiza motivele care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Absența motivării favorizează emiterea unor acte administrative abuzive. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta G.R.D. și pârâtul Ministerul Sănătății. I. Recurenta G.R.D. a solicitat modificarea în parte a hotărârii judecătorești atacate, în sensul admiterii capetelor de cerere având ca obiect reîncadrarea sa pe funcția de director executiv adjunct economic la Direcția de Sănătate Publică a Județului Arad până la împlinirea termenului prevăzut în contractul de management din 20 iulie 2009, efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă, plata salariului cuvenit pentru această funcție, de la data de 16 august 2010 și până la reîncadrarea pe post, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate: Admiterea cererii având ca obiect anularea actului administrativ considerat nelegal a rămas fără de efecte juridice din moment ce a fost respinsă cererea de restabilire a situației anterioare emiterii acestui act. Contractul de management din 20 iulie 2009 trebuie să producă efecte cu privire la drepturile și obligațiile părților până la împlinirea termenului prevăzut în cuprinsul acestuia.

Prin ordinul nr. 1915 din 16 august 2010 emis de Ministrul Sănătății i s-a încălcat dreptul la muncă, întrucât nu i s-a acordat preaviz și a rămas fără mijloace de subzistență. În plus, eliberarea din funcția publică s-a făcut cu nerespectarea clauzei prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din contractul de management, care stabilea faptul că partea trebuie să fie notificată cu minimum 15 zile înainte de aplicarea măsurii concedierii. Mai mult decât atât, autoritățile intimate au transformat postul pe care l-a deținut în cadrul direcției de sănătate publică în post de director executiv adjunct economic, fără a modifica, însă, în mod substanțial, și atribuțiile corespunzătoare acestui post. Prin adoptarea unei astfel de măsuri au fost încălcate prevederile art. 100 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

II. Recurentul Ministerul Sănătății a solicitat modificarea în parte a hotărârii judecătorești atacate, în sensul respingerii cererii având ca obiect anularea ordinului nr. 1915 din 16 august 2010 emis de Ministrul Sănătății. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. În concret, recurentul a arătat faptul că partea adversă a ocupat o funcție în regim contractual, în urma evaluării cunoștințelor și abilităților manageriale pe baza unui proiect de management, evaluare desfășurată în conformitate cu dispozițiile O.U.G.

nr. 37/2009, în vigoare la acel moment. Recurenta-reclamantă nu poate fi numită în funcția de conducere de director executiv adjunct economic în cadrul Direcției de Sănătate Publică a Județului Arad, întrucât nu a deținut niciodată această funcție prin parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 188/1999. În opinia recurentului-pârât, ordinul contestat în cauza de față respectă principiul motivării actelor administrative, întrucât enunță temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza emiterii acestuia. În altă ordine de idei, recurentul susține că ordinul aflat în discuție a avut în vedere deciziile Curții Constituționale nr. 1629/2009 și nr. 414/2010. Părțile au formulat întâmpinări în cauză: 1) Recurenta-reclamantă G.R.D.

a invocat excepția nulității cererii de recurs depusă de partea adversă, întrucât a fost semnată și depusă de o persoană fără calitate, în condițiile în care ministerul nu poate fi reprezentat decât de ministru, conform art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 144/2010. Totodată, procura dată prin ordinul Ministrului Sănătății nr. 1.268 din 24 august 2011 nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 68 alin. (1) C. proc. civ. În plus, recurenta-reclamantă a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății în promovarea recursului, deoarece competența de a emite ordine aparține doar Ministrului Sănătății. În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat (dosar).

2) Recurentul-pârât Ministerul Sănătății a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, precum și a celor două excepții invocate de această parte, ca nefondate (dosar). 1) Înalta Curte va respinge excepția nulității cererii de recurs formulată de recurentul-pârât Ministerul Sănătății pentru motivele care vor fi expuse în continuare: Într-adevăr, potrivit art. 7 alin. (2) din H.G.

nr. 144/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății, cu modificările și completările ulterioare: „Ministrul Sănătății conduce activitatea ministerului și îl reprezintă în raporturile cu celelalte ministere, cu alte autorități și organizații, precum și cu persoane fizice sau juridice din țară ori din străinătate.” Însă, prin art. 1 din ordinul Ministrului Sănătății nr. 1.268 din 24 august 2011, d-na G.A., în calitate de director al Direcției Juridice și Contencios, a fost împuternicită să semneze în numele și pentru Ministrul Sănătății, cereri de chemare în judecată, declarări de apel sau recurs, contestații la executare, declarare căi extraordinare de atac, întâmpinări, împuterniciri de reprezentare, precum și orice acte procedurale ce vor fi depuse la instanțele judecătorești de orice nivel.

Prezenta cerere de recurs a fost semnată, în baza mandatului primit prin ordinul anterior individualizat, de către numita G.A. (a se vedea fila 26 dosar). 2) Înalta Curte va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății în promovarea recursului, având în vedere că aceasta a avut calitatea de pârât în prezenta cauză. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: I. Recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Sănătății este fondat. II. Recursul declarat de recurenta-reclamantă G.R.D. este nefondat.

Astfel, obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă anularea ordinului nr. 1915 din 16 august 2010 emis de Ministrul Sănătății, reîncadrarea recurentei-reclamante pe funcția de director executiv adjunct economic în cadrul Direcției de Sănătate Publică a Județului Arad, efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă, precum și plata salariului cuvenit recurentei-reclamante, de la data de 16 august 2010 și până la reîncadrarea în funcție. Prima instanță a dispus anularea ordinului Ministrului Sănătății nr. 1915 din 16 august 2010, apreciind că acesta a emis cu încălcarea principiului motivării actelor administrative. Pe acest aspect, Înalta Curte reține că, într-adevăr, un act administrativ este motivat atunci când el enunță motivele de fapt și de drept pentru care autorul său în consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiție generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiție de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului. Așadar, motivarea este o formalitate substanțială a cărei absență sau insuficiență antrenează invaliditatea actului. Motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește o funcție de transparență a procedurilor administrative în profitul cetățenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat și permite autorității judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia.

Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar și neechivoc raționamentele instituției care a emis actul. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat. O motivare insuficientă sau greșită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui. În cauza de față, în urma verificării preambulului ordinului nr. 1915 din 16 august 2010 emis de recurentul-pârât (a se vedea fila 6 dosar fond), Înalta Curte constată că autoritatea publică emitentă a respectat principiul motivării actului administrativ. Mai precis, actul aflat în discuție precizează, în mod explicit, în preambulul său faptul că se întemeiază pe prevederile: - Deciziei Curții Constituționale nr. 1629/2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VII și anexa nr. 1 din O.U.G.

nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale și ale serviciilor publice, precum și pentru reglementarea unor măsuri privind cabinetul demnitarului din administrația publică centrală și locală, cancelaria prefectului și cabinetul alesului local; - Deciziei Curții Constituționale nr. 414/2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1, art. I pct. 6, art. I pct. 27 și ale art. I pct. 28 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici; - Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare; - Ordinului Ministrul Sănătății nr. 1078/2010 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare și structura organizatorică a direcțiilor de sănătate publică județene, respectiv a municipiului București; - Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; - O.U.G.

nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum alte măsuri în domeniul bugetar; - Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. Pe cale de consecință, judecătorul fondului trebuia să respingă excepția nulității actului administrativ contestat în cauză și să procedeze la verificarea legalității și temeiniciei acestuia. În opinia instanței de control judiciar, măsura adoptată de autoritatea publică intimată de eliberare a recurentei-pârâte din funcția de director coordonator adjunct financiar contabil al Direcției de Sănătate Publică a Județului Arad, începând cu data de 16 august 2010, este legală, în raport de următoarele argumente: Astfel, recurenta-reclamantă a fost numită în funcția anterior individualizată în temeiul O.U.G.

nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, prin ordinul Ministrului Sănătății nr. 1061 din 26 mai 2009. Ulterior, între părți a fost încheiat contractul de management din 20 iulie 2009, în baza art. III alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 37/2009 (filele 7-12 dosar fond). Însă, prin decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009 au fost declarate neconstituționale prevederile O.U.G. nr. 37/2009, deoarece a fost emisă în domeniul rezervat prin Constituție legii organice. Ulterior, prin decizia Curții Constituționale nr. 1629/2009 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VII și anexa nr. 1 din O.U.G.

nr. 105/2009, întrucât s-a apreciat că conține aceleași reglementări cu cele cuprinse în O.U.G. nr. 37/2009. Ca atare, recurenta-reclamantă a invocat beneficiul numirii într-o funcție publică de conducere prin acte administrative adoptate în baza unei ordonanțe de urgență declarată neconstituțională. Această susținere a recurentei-reclamante nu poate fi primită, întrucât declararea ca neconstituțională a O.U.G. nr. 37/2009 determină lipsirea de efecte juridice a ordinului de numire în funcția publică de conducere și a contractului de management încheiat de părți. Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă G.R.D., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Sănătății, va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va respinge capătul de cerere privind anularea ordinului nr. 1915 din 16 august 2010 emis de Ministrul Sănătății și va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepțiile invocate de recurenta intimată G.R.D. Respinge recursul declarat de G.R.D. împotriva sentinței nr. 372 din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara– secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul declarat de Ministerul Sănătății. Modifică în parte, sentința atacată, în sensul că respinge capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 1915 din 16 august 2010 emis de Ministerul Sănătății. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2012.