ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1128/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 614 din 22 septembrie 2008, Curtea de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta

G.M.I., în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj, a anulat Hotărârea nr.

22994 din 10 iunie 2008 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să recunoască

reclamantei calitatea de refugiat pentru perioada 7 mai 1943 - 6 martie 1945 și

să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările

ulterioare, începând cu data de 1 mai 2008.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență

următoarele:

Din probele administrate, în principal declarațiile martorilor T.G.G.

și G.S.A., care sunt beneficiari ai prevederilor O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, coroborate cu înscrisurile prezentate

în probațiune rezultă că familia reclamantei a părăsit localitatea de domiciliu

- Săvădista, județul Cluj în anul 1941 și s-a refugiat în localitățile Câmpia

Turzii și Târgu Lăpuș, ca urmare a persecuțiilor etnice și cedării Ardealului

de Nord în urma Dictatului de la Viena, revenind în localitatea de domiciliu în

luna decembrie 1944, ceea ce justifică acordarea beneficiului prevederilor O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Curtea de Apel a argumentat soluția pronunțată și în raport cu

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia acordării

drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, și cu imperativul asigurării unei jurisprudențe unitare, cu

referire în principal la Hotărârea C.E.D.O. din 6 decembrie 2007 în cauza B.

contra României, și al respectării principiului nediscriminării, cu referire la

Hotărârea C.E.D.O. din 13 iunie 1979, pronunțată în cauza M. împotriva Belgiei.

Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel a declarat

recurs, în termenul legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 299 și urm.

și ale art. 3041 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Cluj

susține că instanța de fond în mod greșit a acordat reclamantei drepturile

solicitate în baza declarațiilor date de martori, care nu sunt clare și nu se

susțin reciproc și în condițiile în care, în prezent, 90% din dosarele de

refugiat se întemeiază pe declarații de martori și pe faptul că la Arhivele

Naționale nu există înscrisuri oficiale doveditoare. Mai susține

recurenta-pârâtă că, potrivit O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, pentru acordarea drepturilor reparatorii este necesar

să existe două surse de informație care să indice aceleași date cu privire la:

data de plecare, localitatea de plecare, motivul plecării, localitatea de

refugiu și data întoarcerii din refugiu. În esență, se susține că în privința

reclamantei datele sunt insuficiente și contradictorii pentru a justifica

acordarea drepturilor prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare și că declarațiile notariale date de martori sunt

dovezi precare și pot face dovada până la înscrierea în fals.

Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu

prevederile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr.

127/2002, precum și cu jurisprudența în materie a Instanței Supreme, Curtea

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în

continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanței persoana,

cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive

etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă

localitate".

Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate

prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din

O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele

competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se

poate face prin declarație cu martori".

Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 6 din O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea

situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte

oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în

care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de

lege".

Potrivit dispozițiilor sus menționate, dovada încadrării în ipoteza

reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin.

(1) din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc

actele oficiale.

În cauză, Curtea de Apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului

administrat prin prisma dispozițiilor legale incidente.

Este de reținut faptul că, în mod constant, în jurisprudența Curții

Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și

completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană

sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute

în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de

competența exclusivă a instanței judecătorești" (Decizia Curții

Constituționale nr. 558/2005).

Or, potrivit Normelor de aplicare a O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare, citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei

juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanță se face fie prin acte oficiale,

fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declarații de martori.

În cauză reclamanta a depus diligente necesare pentru a obține acte

oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele

metodologice, așa cum se susține în cererea de chemare în judecată, fapt

confirmat de altfel prin Hotărârea nr. 22994 din 10 iunie 2008, în partea

referitoare la documentele depuse de petentă la Casa de pensii.

Astfel fiind, instanța a luat în considerare declarațiile martorilor T.G.G.

și G.S.A., depuse la dosarul administrativ format la Casa Județeană de Pensii

Cluj, din care rezultă, cu caracter unitar - contrar susținerilor din recurs

ale recurentei-pârâte - că familia reclamantei s-a refugiat în anul 1941, din

cauza represiunilor autorităților de ocupație, din localitatea de domiciliu -

satul Săvădisla, județul Cluj - în localitatea Târgu Lăpuș, unde s-a născut

reclamanta la data de 7 mai 1943, județul Cluj, revenind în localitatea de

domiciliu în luna decembrie 1944.

Întemeiat, instanța a avut în vedere și faptul că martorilor le-a fost

recunoscută calitatea de persoane refugiate.

Sub aspectul drepturilor reclamantei, Înalta Curte are în vedere

jurisprudența sa anterioară în care s-a reținut în mod unitar și constant că,

din interpretarea teleologică a prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, rezultă că scopul reglementării îl

constituie acordarea unor drepturi reparatorii pentru prejudiciile suferite de

persoanele persecutate de regimurile respective, în perioada 6 septembrie 1940

- 6 martie 1945, iar copiii născuți în localitatea de refugiu a părinților -

cum este cazul reclamantei - au suferit aceleași consecințe nefavorabile și

prejudicii pe care le-a suferit familia ca urmare a refugiului determinat de

persecuțiile din motive etnice exercitate în localitatea de domiciliu.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța fondului a realizat o

corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul

că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată prin prevederile O.G. nr. 105/1999,

cu modificările și completările ulterioare.

Astfel fiind, Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre temeinică și legală

cu respectarea cadrului legal instituit de O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare, și în raport cu jurisprudența Instanței Supreme,

precum și a normelor și principiilor de procedură civilă referitoare la

administrarea și analiza mijloacelor de probă.

Argumentația oferită de Curtea de Apel în considerarea jurisprudenței Înaltei

Curți de Casație și Justiție în materia acordării drepturilor prevăzute de O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, este pe deplin validă

și reprezintă un exemplu salutar de aplicare în dreptul intern a dispozițiilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului prin prisma jurisprudenței C.E.D.O.,

cu relevanță în cauza dedusă judecății, și anume cauza B. împotriva României,

în care s-a reținut că existența unor divergențe de jurisprudență persistente

în timp este de natură a crea un climat de incertitudine juridică cu consecința

nerespectării dreptului la un proces echitabil și a principiului

nediscriminării, în măsura în care instituie un tratament diferențiat între

persoane aflate în situații analoage.

Fată de cele arătate, Curtea constată că sentința civilă atacată este

legală și temeinică și, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.,

va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva

sentinței civile nr. 614 din 22 septembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 februarie 2009.