ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1142/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1142/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanța Parchetului de pe lângă

Judecătoria Sectorului 5 București din 21 februarie 2007, dată în dosarul de

urmărire penală nr. 4676/P/2007, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire

penală a învinuiților C.G. și G.V. pentru infracțiunea de fals și uz de fals și

sancționarea lor cu caracter administrativ, precum și trimiterea la Judecătoria

Sectorului 5 București a două înscrisuri falsificate, Contractul de închiriere nr.

556 din 25 octombrie 2004 și a Actul adițional nr. 454 din 19 septembrie 2005,

având ca părți SC P.90 SA și SC E.C.S.I. SRL, ordonanță înaintată Judecătoriei

Sectorului 5 București.

Prin Sentința civilă nr.

3272 din 11 mai 2007, Judecătoria Sectorului 5 București a dispus declinarea

competenței soluționării dosarului privind pe reclamantul Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sectorului 5 București, în contradictoriu cu pârâții SC P.90 SA, SC

E.C.S.I. SRL, C.G. și G.V., în favoarea Tribunalului București, unde dosarul a

fost înregistrat sub nr. 22644/3/2007.

La 5 septembrie 2008,

SC P.90 SA a formulat o cerere de intervenție în interes propriu, solicitând

nulitatea absolută și parțială a Contractului de închiriere nr. 556 din 25

octombrie 2004 și desființarea totală a actului adițional.

Prin Sentința

comercială nr. 10069 din 1 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis acțiunea formulată de reclamantele Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sectorului 5 București și SC P.90 SA în contradictoriu cu pârâtele

SC E.C.S.I. SRL, C.G. și C.V. și cererea de intervenție voluntară a SC P.90 SA

și a dispus anularea Contractului de închiriere nr. 556 din 25 octombrie 2004

și a Actului adițional nr. 454 din 19 septembrie 2005.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a arătat că, din punct de vedere probator,

caracterul fals și nul al celor două înscrisuri a fost demonstrat prin

ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, act care,

deși nu are valoarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, este un act cu

caracter definitiv, oficial, întocmit de un magistrat și conține o relevanță

probatorie suficientă pentru a folosi ca temei spre anularea actelor atacate.

Problema calității

procesuale a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București a fost

explicată de prima instanță de fond potrivit art. 45 C. proc. civ. și a Deciziei

în interesul legii nr. 15/2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Prin Decizia

comercială nr. 82 din 19 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, a anulat apelul declarat de apelanta SC E.C.S.I. SRL București

împotriva sentinței mai sus menționate, în contradictoriu cu intimații

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, SC P.90 SA, C.G. și C.V.,

pentru lipsa calității de reprezentant a semnatarului cererii de apel, G.V.

A admis apelul

declarat de către apelantul G.V. împotriva aceleiași sentințe, pe care a

schimbat-o în tot în sensul că a admis excepția nulității acțiunii și a anulat

acțiunea formulată de către reclamantul Parchetul de pe lângă Judecătoria

Sectorului 5 București.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut în esență că:

În lipsa actului de

sesizare ale cărui elemente sunt cuprinse în art. 112 C. proc. civ., nu se

poate vorbi despre demararea unui litigiu, despre investirea instanței și

despre acte de jurisdicție valabile.

Dipoziția Parchetului

de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București de a „dispune trimiterea în

judecată” reclamă punerea sa în executare prin sesizarea efectivă a instanței

de judecată cu cererea de chemare în judecată corespunzătoare procedurii

civile.

Curtea de apel a

reținut apărarea formulată de către reprezentantul la proces al Ministerului

Public, care a arătat că observația instanței nu are greutate în raport cu

dispozițiile art. 249 și 245 lit. c

1

) C. proc. pen.

Instanța de apel a

reținut că textele invocate de către procuror subscriu interpretării sale în

sensul că procurorul poate decide prin ordonanță de încetare a urmăririi penale

„c

1

) sesizarea instanței civile competente cu privire la

desființarea totală sau parțială a unui înscris”, dar urmarea acestei decizii

este punerea sa în executare și sesizarea instanței civile în condițiile art. 112

C. proc. civ. cu o cerere de chemare în judecată care să împlinească cerințele

de formă ale procesului civil, cerințe independente și autonome față de

litigiul penal care a general intenția sa de sesizare a instanței civile.

Or, această cerere nu

a fost formulată în cauză de către inițiatorul său, Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sectorului 5 București, - împrejurare în care curtea de apel a

apreciat că în cauză întregul proces s-a efectuat în lipsa unui act de sesizare

valabil.

A mai reținut curtea

de apel și că este adevărat că intervenția voluntară principală este o

veritabilă cerere de chemare în judecată care are individualitate proprie și

funcția de investire specifică unei cereri de chemare în judecată propriu-zise,

însă actul nul nu poate avea niciun efect și nulitatea se întinde asupra

actelor subsecvente, în legătură cu actul anterior anulat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și

reclamanta SC P.90 SA București.

Recurentul Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București își întemeiază recursul pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ. și

solicită admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de apel.

Recurentul susține

astfel că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii,

respectiv, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., întrucât în mod eronat instanța de apel a apreciat că dispoziția de

sesizare a instanței civile din ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria

Sectorului 5 București cu anularea actelor constatate ca fiind false nu

corespunde cerințelor prevăzute de art. 112 C. proc. civ. și, în consecință, a

aplicat sancțiunea prevăzută de art. 133 C. proc. civ., anulând cererea.

Arată că toate

părțile au solicitat respingerea excepției nulității acțiunii ridicată din

oficiu de instanță, ceea ce dovedește că existența vreunui eventual viciu de

procedură (în sens larg) nu le-a adus niciun prejudiciu și chiar și în ipoteza

în care ar fi existat o vătămare a intereselor procesuale ale unei părți,

trebuia analizată și condiția ca această vătămare să nu poată fi înlăturată

decât prin anularea actului, or, din perspectiva finalității actului de

justiție și a bunului simț, sancțiunea gravă consacrată de dispozițiile art. 133

C. proc. civ. trebuie privită ca aplicându-se doar în cazurile în care, cu

toată bunăvoința, nu se poate identifica niciunul din elementele esențiale

demarării unui proces civil.

Mai arată și că

interpretarea dată de instanță contravine și dispozițiilor art. 249 raportat la

art. 245 alin. (1) lit. c

1

) C. proc. pen.

Recurenta reclamantă

SC P.90 SA București își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7

și 9 C. proc. civ. și susține că motivarea și soluția instanței de apel sunt

greșite, pentru următoarele considerente:

Ordonanța parchetului

îndeplinește condițiile de formă ale legalei sesizări, pentru că trebuie avut

în vedere că lecturarea ordonanței Parchetului nu trebuia redusă la pct. 3,

atât timp cât motivarea ordonanței descrie amănunțit situația de fapt dedusă

judecății, enumerând faptele, făptuitorii, persoana vătămată.

Decizia nu este

motivată, deoarece considerentele instanței trebuie să se structureze pe

statuări concrete, dubitația neputând explica mecanismul formării convingerii

instanței și neputând permite exercitarea completă a controlului judiciar.

Instanța de apel a

aplicat un tratament greșit procedural cererii sale de intervenție principale,

întrucât deși recunoaște cererii de intervenție principală caracterul de

veritabilă cerere de chemare în judecată, cu toate acestea consideră că

nulitatea actului inițial atrage și nulitatea actelor subsecvente, în speță, a

cererii de intervenție principală.

Recursurile sunt

fondate și vor fi admise potrivit considerentelor ce vor fi arătate în

continuare.

În ce privește

recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, se constată

următoarele:

Susținerea

recurentului conform căreia în cauză s-a făcut o aplicare greșită a

dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. de către instanța de apel atunci

când a apreciat că dispoziția de sesizare nu corespunde cerințelor art. 112 C.

proc. civ. este întemeiată.

Astfel se constată că

instanța a apreciat greșit că se impune anularea cererii, făcând aplicarea

dispozițiilor art. 105 alin. (2) și art. 133 C. proc. civ., atât timp cât din

actele dosarului nu rezultă că prin modalitatea în care a fost sesizată

instanța, respectiv prin actul reprezentat de ordonanța Parchetului, s-ar fi

pricinuit părților o vătămare a intereselor lor procesuale care să nu poată fi

înlăturată decât prin anularea acțiunii demarate de Parchet în fața instanței

civile.

Dimpotrivă, în speță,

niciuna dintre părțile prezente, cărora instanța le-a pus în discuție din

oficiu excepția nulității actului de sesizare nu a solicitat admiterea acestei

excepții.

Totodată, pornind de

la premisa că din cerere nu puteau fi identificate elemente esențiale prevăzute

de art. 112 C. proc. civ., de natură a face posibilă finalizarea procesului

judiciar civil, instanța avea la îndemână dispozițiile art. 114 alin. (2) – (4)

C. proc. civ. pentru a pune în vedere reclamantului să facă completările

necesare sub sancțiunea suspendării judecății în cazul neîndeplinirii

obligației și nu să anuleze cererea, așa cum a procedat.

Aceasta deoarece,

principiul formalismului procesului civil nu trebuie interpretat într-un mod

rigid, aplicarea lui nefiind un scop în sine, ci presupunând o abordare mai

flexibilă, așa cum este cazul în materia nulităților, astfel încât să nu

funcționeze desprins de principiul rolului activ al judecătorului, ci împreună,

ca un mecanism eficace și modern, pentru a nu se îngreuna accesul liber la

justiție și pentru ca prin impunerea anumitor condiții de formă să nu se aducă

atingere dreptului sau să-l lipsească de eficacitate, urmărindu-se să se dea

prevalență fondului conținut în actele procedurale, așa cum a decis și Curtea

Constituțională atunci când a declarat neconstituționale dispozițiile art. 302

C. proc. civ., în partea care prevede „sub sancțiunea nulității” și așa cum

rezultă și din Decizia nr. XXXIX din 2007 dată într-un recurs în interesul

legii, precum și din dispozițiile noului Cod de procedură civilă.

Astfel fiind, se

constată că impunerea de către instanță a condiției ca sesizarea instanței de

către procuror să se facă printr-un act suplimentar de procedură apare ca

îmbrăcând forma unui formalism rigid și deci inacceptabil.

Recurentul a mai

susținut și că interpretarea dată de către Curtea de Apel contravine și

dispozițiilor art. 249 raportat la art. 245 alin. (1) lit. c

1

) C.

proc. pen. și această susținere se constată a fi întemeiată, deoarece conform

acestor dispoziții legale, prin ordonanța de încetare a urmăririi penale se

dispune totodată și asupra sesizării instanței civile cu privire la

desființarea totală sau parțială a unui înscris, nefiind menționată sintagma

„în condițiile legii civile”.

În fine, este de

menționat că prin Decizia nr. 2 din 17 februarie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, având ca obiect recurs în interesul legii, în

interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. (1) teza finală din C.

proc. pen. combinat cu dispozițiile art. 245 alin. (1) lit. c

1

) C.

proc. pen. s-a stabilit că procurorul are legitimare procesuală activă, de a

formula acțiunea civilă pentru desființarea în tot sau în parte a unui înscris

falsificat atunci când acțiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală

printr-o soluție de netrimitere în judecată.

În ce privește

recursul reclamantei SC P.90 SA București, se constată următoarele:

Ordonanța parchetului

îndeplinește condițiile de formă ale unei sesizări legale și chiar dacă ea ar

conține unele deficiențe, instanța este în măsură să dispună complinirea lor,

în conformitate cu dispozițiile art. 114 alin. (2) - (4) C. proc. civ.

În considerentele

deciziei curții de apel există într-adevăr unele contradicții pentru că deși i

se recunoaște cererii de intervenție principală caracterul unei veritabile

cereri de chemare în judecată, deci ca fiind o cerere distinctă, în cele din

urmă se concluzionează că nulitatea actului inițial se întinde asupra tuturor

actelor subsecvente.

Prin urmare, se

constată ca fiind întemeiate și susținerile recurentei-reclamante.

În consecință,

reținându-se că recursurile declarate în cauză sunt fondate, vor fi admise, va

fi casată decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursurile

declarate de reclamanta SC P.90 SA București și de Parchetul de pe lângă Curtea

De Apel București împotriva Deciziei nr. 82 din 19 februarie 2009 a Curții de

Apel București, secția a VI-a comercială.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2011