ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1331/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București

reclamanții H.M. și T.T. au solicitat în contradictoriu cu Ministerul Internelor

și Reformei Administrative obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima

de concediu pe anii 2001, 2002, 2003 actualizată cu indicele de inflație de la data

nașterii dreptului, la data plății efective.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că au fost funcționari publici în cadrul Ministerului Internelor

și Reformei Administrative, iar Legea nr. 188/1999 prevede că „Funcționarul public

are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de

bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.

Ulterior, printr-o serie

de ordonanțe și legi respectiv art. 3 alin,1 din O.U.G. nr. 33/2001, art. 12

alin. (4) din Legea nr. 743/2001, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002,

art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003, art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 și

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005 s-a dispus suspendarea aplicării acestui

articol cu privire la prima de concediu.

Pârâtul, prin întâmpinare

a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel, iar pe fond a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 1663 din 13 iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios,

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanți, a respins excepția

necompetenței materiale a Curții de Apel București și cererea de chemare în garanție

invocată de pârât ca neîntemeiată, a obligat pârâtul să plătească sumele reprezentând

prime de concediu pentru anii 2001, 2002 și 2003, actualizate cu rata inflației

la data plății efective.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanții în calitate de funcționari

publici are dreptul la o primă de concediu potrivit art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâtul Ministerul Internelor și Reformei Administrative criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 4 C.

proc. civ.

Recurentul în motivele

de recurs susține că instanța de fond, în mod greșit, nu s-a pronunțat asupra excepției

prescripției dreptului la acțiune.

Astfel, s-a produs o restrângere

temporară a dreptului de a beneficia de plata primelor de concediu, restrângere

care este atât necesară (nu se poate aproba punerea în plată a unui drept câtă vreme

nu există fonduri care să poată conduce la exercitarea acestuia), cât și proporțională

(această măsură va fi menținută până când vor fi identificate fondurile necesare),

conform prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Recurentul susține că

hotărârea instanței de fond este vădit nelegală deoarece dispozițiile art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 fiind suspendate, este evident faptul că acestea

nu pot produce efecte juridice în intervalul 01 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2003,

iar instituirea în sarcina instituției pârâte a obligației de plată a dreptului

pretins pe calea prezentei acțiuni s-a făcut cu încălcarea prevederilor imperative

ale legilor bugetare amintite.

Un alt motiv pentru care

consideră că hotărârea instanței de fond este criticabilă îl constituie respingerea

cererii de chemare în garanție formulată de Ministerul Internelor și Reformei Administrative

în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor.

De asemenea, se mai arată

că instanța de fond nu a observat că legile bugetului de stat pentru anii 2001 –

2005 au fost adoptate și promulgate potrivit prevederilor Constituției României,

iar aplicarea lor este obligatorie, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a

legii.

Examinând cauza în raport

cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte

perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu”.

Or, dispozițiile textului

de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă

aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului,

ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici

o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate

din moment ce

printr-o lege anterioară s-a

conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2005, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât

s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se

poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit,

trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut

dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea

dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea

ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui

existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Din cele prezentate rezultă că prima de vacanță li se cuvine

reclamanților, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic

de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent

cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de

a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Nici susținerea potrivit căreia instanța de fond nu s-a pronunțat

asupra excepției prescripției dreptului la acțiune nu este neîntemeiată și nu poate

fi primită întrucât, din considerentele hotărârii, rezultă fără putință de tăgadă

că instanța a analizat această excepție.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod

corect a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Într-adevăr, potrivit

prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanție

o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea

în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire".

Or, în cauză, între autoritatea

chemată în garanție și autoritatea pârâtă, nu există un raport juridic obligațional,

atribuțiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina Ministerului Economiei

și Finanțelor de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, neputând

constitui fundamentul unui asemenea raport.

Mai mult decât atât, conform

art. 34 din actul normativ sus menționat, „Ordonatorii principali de credite au

obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Economiei

și Finanțelor propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru

anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru

următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări

detaliate" alin. (1) iar „Ministerul Finanțelor Publice examinează proiectele

de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora.

În caz de divergență hotărăște Guvernul".

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat

o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanții au dreptul la o primă

de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Internelor și Reformei Administrative, sentinței civile nr. 1663 din

13 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 martie 2008.