ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1870/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 280 din 9 mai 2006 pronunțată în dosar nr. 1026/2005 al Tribunalului Comercial Argeș s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC N. SA Pitești împotriva pârâtei SC J. SRL Pitești cu consecința obligării acesteia să desființeze pereții care blochează ușile de acces spre spațiile comerciale ale reclamantei situate în incinta Complexului comercial Fortuna, conform expertizei și în caz de refuz autorizează reclamanta să efectueze lucrarea pe cheltuiala pârâtei, cu 417 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că acțiunea reclamantei este întemeiată deoarece pârâta, fără drept și în lipsa autorizației de construire, a blocat în luna august 2005 posibilitățile de acces spre spațiile comerciale proprietatea reclamantei situate în incinta Complexului comercial Fortuna, prin montarea unor pereți confecționați din panouri rigips pe cadre metalice. În consecință, întrucât prin acțiunea promovată, reclamanta urmărește să-și apere vadul comercial, tribunalul a respins excepția necompetenței materiale a instanței. Apelul declarat de pârâtă a fost respins prin decizia nr. 71 din 13 septembrie 2006 pronunțată în dosar nr. 3113/46/2006 al Curții de Apel Pitești.

Instanța de control judiciar a respins criticile formulate, cu motivarea că tribunalul a apreciat corect expertiza efectuată în cauză precum și declarațiile martorilor, care au relevat faptul că pârâta fără nici un drept a executat lucrări pe zidurile comune ce despart proprietatea sa de a reclamantei, încălcând astfel prevederile art. 599 și 611 C. civ., incidente cauzei, care reglementează regimul juridic al zidurilor comune. În această ordine de idei faptul că tribunalul și-a argumentat soluția pe dispozițiile art. 1076 – art. 1077 C. civ., este conform cu situația de fapt dedusă judecății, iar trimiterea la vadul comercial, ca element al fondului de comerț, s-a făcut doar pentru a demonstra caracterul comercial al litigiului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., derivate din interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 480, 599, art. 611 – art. 616 C. civ., precum și pentru faptul că nu s-a încuviințat cercetarea locală și obiecțiunile la raportul de expertiză. În dezvoltarea motivelor recurenta invocă faptul că greșit au apreciat ambele instanțe că prin acțiunea sa reclamanta urmărește să-și apere fondul de comerț, disputa dintre părți vizând în realitate delimitarea proprietăților și a dreptului de trecere al reclamantei peste fondul pârâtei, drept ce nu poate fi însă prezumat ca existând în favoarea reclamantei.

De altfel, arată recurenta, spațiul în litigiu nu este înscris în cartea funciară a reclamantei, ci s-a aflat în proprietatea SC F. SA care s-a divizat iar activele sale au fost preluate de alte societăți comerciale, ocazie cu care s-a întocmit și procesul-verbal de vecinătate, semnat inclusiv de reclamantă. Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale, a instanțelor comerciale, invocată din oficiu, curtea constată în temeiul art. 306 alin. (2) raportat la art. 159 alin. (3) C. proc. civ., că ambele instanțe au soluționat cauza cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 4 și 56 C. com., caracterizând litigiul dintre părți ca fiind de natură comercială.

Astfel, potrivit art. 4 C. com., sunt considerate fapte de comerț, în afara celor menționate la art. 3 și „celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”, iar conform art. 56 C. com., „dacă un act este comercial numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale”. Prin urmare, textele legale anterior citate instituie o prezumție de comercialitate, cu excepția situației în care contractele și obligațiile comerciantului nu sunt de natură civilă.

Din această perspectivă, acțiunea prin care reclamanta, comerciant, urmărește să-și delimiteze proprietatea și să-și elibereze căile de acces prin solicitarea de obligare a pârâtului, tot un comerciant, nu poate fi calificată ca având un caracter comercial, sediul materiei fiind, astfel cum au reținut instanțele art. 599, art. 611 – art. 616 C. civ., deoarece disputa dintre părți vizează existența sau inexistența dreptului de a edifica sau modifica zidul comun și respectiv a autorizației de construire necesară pentru efectuarea acestei lucrări. Toate aceste elemente, sunt însă de natură a înlătura prezumția de comercialitate a litigiului și de a evidenția caracterul civil al acestuia.

În concluzie, pentru cele ce preced, se va admite excepția necompetenței materiale a instanțelor comerciale, precum și recursul pârâtei și cererea de intervenție accesorie, cu consecința casării deciziei și sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, în primă instanță Judecătoriei Pitești, astfel încât față de soluția adoptată examinarea criticilor formulate cu privire la fondul litigiului este inutilă și lipsită de interes juridic, însă vor fi avute în vedere la rejudecarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția necompetenței materiale a instanțelor comerciale. Admite recursul declarat de pârâta SC J. SRL Pitești și cererea de intervenție în interesul recurentei pârâte formulată de SC D.N.I.E. SRL Pitești. Casează decizia nr. 71/ A-C din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și sentința civilă nr. 280/ C din 9 mai 2006 a Tribunalului Comercial Argeș și trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Pitești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2007.