ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6265/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 mai 2002 pe rolul Tribunalului Ialomița, reclamanții N.C. și N.G. au chemat în judecată Prefectura Județului Ialomița și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în temeiul Legii nr. 10/2001, obligarea pârâților la plata sumei de 5.000 euro (150 milioane lei vechi), cu titlu de despăgubiri pentru construcția situată în Slobozia, str. Lacului, demolată abuziv în timpul regimului comunist, pentru care s-a acordat suma modică de 18.000 lei, precum și la acordarea unui teren în compensare, în suprafață de 855 mp, într-o zonă echivalentă, în intravilanul municipiului Slobozia, în locul suprafeței preluate de stat în mod abuziv de la autorul acestora.

În cauză a fost introdusă în calitate de pârâtă Primăria Municipiului Slobozia. Prin sentința civilă nr. 721/F din 08 iulie 2002, Tribunalul Ialomița a respins acțiunea ca prematur introdusă, iar apelul declarat de reclamanți împotriva acestei soluții a fost respins prin decizia civilă nr. 416/A din 25 octombrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 3029 din 15 aprilie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a fost admis recursul promovat de reclamanți împotriva deciziei instanței de apel, instanța de casare reținând că, în apel, reclamanții au depus la dosar dispoziția nr. 1246 din 08 septembrie 2002 emisă de Primarul Municipiului Slobozia, prin care s-a respins notificarea formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, act nou ce nu a fost supus analizei, deși, în raport de caracterul devolutiv al apelului, instanța avea obligația de a cerceta înscrisul și de a evoca fondul pricinii. Prin decizia civilă nr. 446/A din 29 iunie 2006, Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul.

Rejudecând apelul, instanța a stabilit că reclamanții au încasat despăgubiri pentru întreg imobilul în litigiu (teren și construcție) cu ocazia demolării construcției, astfel încât, potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001, aceștia nu mai erau îndrituiți a beneficia de alte sume de bani cu titlu de despăgubiri. Împotriva deciziei au formulat recurs reclamanții, susținând că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 10 pct. 6 din Legea nr. 10/2001, conform cărora valoarea corespunzătoare a construcțiilor preluate în mod abuziv și demolate se stabilește pe baza actelor normative în vigoare la data demolării, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective. Prin decizia nr. 6530 din 10 octombrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul, casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Instanța de casare a reținut că imobilul în discuție, compus din teren în suprafață de 855 mp și construcție, ce a reprezentat proprietatea autorului N.S., a fost preluat de stat prin expropriere, construcția a fost demolată, iar pe teren s-au edificat blocuri de locuințe. Rejudecând apelul promovat de reclamanți, Curtea a apreciat că este fondat, astfel acesta fiind admis reținându-se următoarele: În speță, imobilul în discuție a fost expropriat prin Decretul nr. 239 din 14 iunie 1972, construcția existentă pe teren a fost demolată, fiind edificat în zona cu pricina un ansamblu de blocuri de locuințe.

Pe de altă parte, ulterior promovării acțiunii pendinte a fost emisă dispoziția nr. 1246 din 08 septembrie 2002 a Primarului Municipiului Slobozia, prin care a fost respinsă cererea de „restituire în echivalent bănesc” a imobilului compus din construcție și terenul aferent, stabilindu-se că dispozițiile Legii nr. 10/2001 referitoare la acordarea de despăgubiri nu sunt aplicabile, dat fiind că la momentul exproprierii au fost acordate despăgubiri pentru întregul imobil. În raport de această împrejurare, în primul ciclu procesual, instanța de casare a apreciat că în cadrul devolutiv al apelului, instanța avea obligația de a cerceta actul nou, respectiv dispoziția prin care a fost soluționată notificarea (decizia nr. 3029 din 15 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală).

De altfel, prin decizia civilă nr. 6530 din 10 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală a stabilit că reclamanții, în calitate de moștenitori ai autorului N.S., sunt îndrituiți la măsuri reparatorii în echivalent, că nu se poate aprecia că aceștia ar fi fost îndestulați cu suma primită cu titlu de despăgubire cu ocazia exproprierii și că în cauză, concomitent cu analiza dosarului instrumentat de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, finalizat prin dispoziția nr. 1246 din 08 septembrie 2002, se impune administrarea de dovezi suplimentare („alte probe”) în vederea stabilirii măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților. O atare analiză, însă, nu poate fi realizată cu ignorarea cadrului procesual stabilit în virtutea principiului disponibilității.

Analiza dispoziției emise de primar poate fi efectuată în cadrul contestației promovate împotriva acesteia, ori în speță instanța nu a fost sesizată cu o atare solicitare. În cauză s-a întocmit expertiza tehnică de specialitate prin care a fost stabilită valoarea de circulație a imobilului în litigiu, compus din teren și construcție demolată și valoarea reactualizată a sumei reprezentând despăgubirile primite la momentul exproprierii, fiind valorificată modalitatea de evaluare a bunurilor, respectiv de apreciere a întinderii măsurilor reparatorii constând în despăgubiri, astfel cum sunt acestea cuprinse în legea specială, aspect avut în vedere prin decizia de casare. În consecință, în temeiul art. 297 alin. (2) C. proc.

civ., Curtea a admis apelul, a anulat sentința primei instanțe și, evocând fondul, a admis cererea precizată formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligându-l pe acest pârât la 1.319.771 lei către reclamanți cu titlu de despăgubiri și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Prefectura Județului Ialomița și Primăria Municipiului Slobozia. Împotriva deciziei civile a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice care a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate: Hotărârea dată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Având în vedere faptul că acțiunea reclamanților a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și nu cu Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, prin admiterea acțiunii în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, o altă persoană decât cea chemată în judecată de reclamanți se încalcă principiul disponibilității părților, fapt ce atrage nulitatea deciziei civile atacate. Se susține că din cererea de chemare în judecată reiese faptul că reclamantul a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, și nu Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu. O altă critică vizează încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în nume propriu, se consideră că: Instanța de apel reține în considerentele hotărârii atacate faptul că, întrucât acțiunea se privește ca o cerere de restituire prin echivalent (.) Curtea a apreciat că obligația de despăgubire cade în sarcina expropriatorului - Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice", pentru ca în dispozitiv să admită acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și tot în sarcina acestuia din urmă a stabilit și obligația de plată. Se apreciază că, analiza fondului ar trebui făcută numai prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, (așa cum se reține și în cea de-a doua decizie de casare), iar soluția să fie fundamentată pe acestea.

În considerarea celor de mai sus, se apreciază că, în mod greșit, instanța de judecată a admis cererea, pe fond, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 119.771 lei, întrucât, în speță nu se realizează identitatea cerută de lege între cel ce poate fi chemat în judecată în calitate de pârât și Ministerul Finanțelor Publice. Din cele reținute de instanța supremă, prin decizia de casare este fără putință de tăgadă că, în rejudecarea apelului, instanța era obligată să procedeze la analiza cauzei prin raportare strictă la dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înființat Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta având competența de a analiza și stabili cuantumul final al despăgubirilor și de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire.

În raport de obiectul celui de-al doilea capăt de cerere, astfel cum a fost el formulat de reclamanți, se apreciază că instanța de apel, în virtutea rolului său activ, precum și a obligațiilor ce-i revin în temeiul art. 315 C. proc. civ., ce au fost stabilite în sarcina sa prin decizia de casare, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, trebuia să pună în vedere Primăriei Municipiului Slobozia, în calitatea sa de unitate deținătoare, fiind și parte în cauză, să comunice lista bunurilor ce ar putea fi atribuite în compensare, în considerarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și după administrarea acestei probe, dacă s-ar fi făcut dovada faptului că nu există teren disponibil a fi acordat în compensare, instanța de apel ar fi putut trece și la administrarea altor probe pentru soluționarea cauzei.

Ca urmare, se apreciază că în mod greșit instanța de apel a statuat în sensul că în cauză s-ar impune ultima măsura reparatorie respectiv a despăgubirilor, câtă vreme, în absența unor probe contrare, există posibilitatea atribuirii unui bun (teren) cu o valoare egală celui preluat abuziv de către stat, cu atât mai mult cu cât cererea reclamanților, în ceea ce privește terenul în litigiu, a fost formulată în sensul acordării unui teren în compensare. Cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților, se susține că suma de 1.319.771 lei, reprezentând cuantumul despăgubirilor date reclamanților, nu a fost stabilită efectiv de către expertul desemnat în cauză să efectueze raportul de expertiză, ci de către instanța de judecată, în considerarea faptului că în cauză s-a întocmit un raport de expertiză tehnică evaluatoare, prin care a fost stabilită valoarea de circulație a imobilului în litigiu, compus din teren și construcție.

Față de răspunsul formulat de expert la obiecțiuni, se apreciază că se impunea ca acesta să fi revenit asupra calculului făcut inițial, gradul de uzură ce trebuia folosit în metoda de calcul urmând a fi cel mult de 20%, și nu 40%, cât s-a apreciat inițial de către același expert. Se invocă în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a susținut următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate. Se critică decizia civilă nr. 283/A din 29 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca fiind nelegală, deoarece ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, se susține că: În rejudecarea apelului, după casare, al treilea ciclu procesual, la termenul de judecată din 15 aprilie 2010, reprezentantul intimatului - pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice a invocat lipsa calității sale procesuale pasive, în raport de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, precum și de dispozițiile prevăzute în titlul VII din Legea nr. 247/2005, arătând că singura persoană care justifică calitate procesuală pasivă în cauză și care poate fi obligată în raportul juridic dedus judecații este Primăria Municipiului Slobozia, în calitatea sa de unitate deținătoare a imobilului în litigiu și respectiv entitate investită cu soluționarea notificării.

Se solicită instanței de recurs admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și pe cale de consecință, respingerea acțiunii în contradictoriu cu acesta, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată s-a apreciat că se impune a se verifica și obiectul dosarului nr. 536/2006 ce s-a aflat pe rolul Tribunalului Ialomița (.) "care are ca obiect tot Legea nr. 10/2001, aspect omis a fi avut în vedere de instanța de apel". Analizând recursurile declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt fondate pentru considerentele ce succed: În cauza supusă judecății, unitatea deținătoare Primăria Municipiului Slobozia care are calitatea de pârâtă în prezenta cauză, a emis dispoziția nr. 1246/2002 prin care a respins cererea reclamanților de restituire în echivalent bănesc a imobilului situat în Slobozia str. Lacului, apreciindu-se că restituirea în natură nu se poate dispune, deoarece terenul este ocupat de construcții.

Reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată, precum și acordarea pentru terenul preluat de stat în mod abuziv, a unui teren în compensare, iar instanța de apel a admis apelul, a anulat sentința primei instanțe și evocând fondul, a admis cererea precizată, obligându-l pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.319.771 lei cu titlu de despăgubiri, respingând acțiunea față de Prefectura Ialomița și Primăria Municipiului Slobozia. Ulterior, prin încheierea din 7 februarie 2011, Curtea de Apel București – secția a III-a civilă a admis cererea formulată de apelanții reclamanți N.C. și N.G. A dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr. 283/A din 29 aprilie 2010 în sensul că în loc de „Ministerul Finanțelor Publice” se va trece „Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Față de această încheiere de îndreptare a erorii materiale, apare ca fiind de prisos analiza criticilor formulate de recurentă, privind greșita obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata despăgubirilor, în loc de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pe fondul recursurilor, criticile formulate de recurenți sunt fondate. Hotărârea recurată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 C. proc. civ., motiv de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că autorul reclamantului N.C.

a avut în proprietate suprafața de 855 mp teren intravilan, situat în Slobozia, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 239 din 14 iunie 1972 s-a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafață de 855 mp și demolarea casei, iar prin procesul verbal din 31 octombrie 1972 s-a stabilit valoarea despăgubirilor acordate în sumă de 18.695 lei, sumă încasată de autor. Reclamanții au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, atât pentru imobilul expropriat și demolat, cât și pentru terenul aferent acestuia, precizând, prin cererea depusă ulterior (după casarea cu trimitere) că solicită obligarea Primarului Municipiului Slobozia la emiterea dispoziției motivate privind plata despăgubirilor cuvenite, în cuantum actualizat și înaintarea acesteia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Asupra acestei cereri, instanța de apel nu s-a pronunțat, susținându-se doar că nu se poate analiza dispoziția emisă de Primar și că prezenta acțiune se privește a fi o cerere de restituire în echivalent, cu privire la care obligația de despăgubire ar cădea în sarcina expropriatorului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus prin decizia de casare a se analiza dosarul instrumentat de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, finalizat prin dispoziția nr. 1246 din 08 septembrie 2002, dispoziția instanței supreme fiind obligatorie conform art. 315 C. proc. civ. pentru instanța de rejudecare. Pentru aceste considerente, se vor admite recursurile declarate, în baza art. 312 C. proc.

civ., se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. Cu ocazia rejudecării, se vor analiza și celelalte critici invocate de recurenți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 283/A din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza la aceeași instanță spre rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2011.