ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6265/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6265/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 14 mai 2002 pe rolul Tribunalului Ialomița, reclamanții

N.C. și N.G. au chemat în judecată Prefectura Județului Ialomița și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în temeiul Legii nr. 10/2001,

obligarea pârâților la plata sumei de 5.000 euro (150 milioane lei vechi), cu

titlu de despăgubiri pentru construcția situată în Slobozia, str. Lacului,

demolată abuziv în timpul regimului comunist, pentru care s-a acordat suma

modică de 18.000 lei, precum și la acordarea unui teren în compensare, în

suprafață de 855 mp, într-o zonă echivalentă, în intravilanul municipiului

Slobozia, în locul suprafeței preluate de stat în mod abuziv de la autorul

acestora.

În cauză a fost

introdusă în calitate de pârâtă Primăria Municipiului Slobozia.

Prin sentința civilă nr.

721/F din 08 iulie 2002, Tribunalul Ialomița a respins acțiunea ca prematur

introdusă, iar apelul declarat de reclamanți împotriva acestei soluții a fost

respins prin decizia civilă nr. 416/A din 25 octombrie 2002 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă.

Prin decizia civilă nr.

3029 din 15 aprilie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală a fost admis recursul promovat de

reclamanți împotriva deciziei instanței de apel, instanța de casare reținând

că, în apel, reclamanții au depus la dosar dispoziția nr. 1246 din 08

septembrie 2002 emisă de Primarul Municipiului Slobozia, prin care s-a respins

notificarea formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001, act nou ce nu

a fost supus analizei, deși, în raport de caracterul devolutiv al apelului,

instanța avea obligația de a cerceta înscrisul și de a evoca fondul pricinii.

Prin decizia civilă nr.

446/A din 29 iunie 2006, Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul.

Rejudecând apelul,

instanța a stabilit că reclamanții au încasat despăgubiri pentru întreg

imobilul în litigiu (teren și construcție) cu ocazia demolării construcției, astfel

încât, potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001, aceștia nu mai erau îndrituiți a

beneficia de alte sume de bani cu titlu de despăgubiri.

Împotriva deciziei au

formulat recurs reclamanții, susținând că în cauză s-a făcut o greșită aplicare

a dispozițiilor art. 10 pct. 6 din Legea nr. 10/2001, conform cărora valoarea

corespunzătoare a construcțiilor preluate în mod abuziv și demolate se

stabilește pe baza actelor normative în vigoare la data demolării, actualizată

cu indicele de inflație la data plății efective.

Prin decizia nr. 6530

din 10 octombrie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția

civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul, casată decizia

atacată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Instanța de casare a

reținut că imobilul în discuție, compus din teren în suprafață de 855 mp și

construcție, ce a reprezentat proprietatea autorului N.S., a fost preluat de

stat prin expropriere, construcția a fost demolată, iar pe teren s-au edificat

blocuri de locuințe.

Rejudecând apelul

promovat de reclamanți, Curtea a apreciat că este fondat, astfel acesta fiind

admis reținându-se următoarele:

În speță, imobilul în

discuție a fost expropriat prin Decretul nr. 239 din 14 iunie 1972, construcția

existentă pe teren a fost demolată, fiind edificat în zona cu pricina un

ansamblu de blocuri de locuințe.

Pe de altă parte,

ulterior promovării acțiunii pendinte a fost emisă dispoziția nr. 1246 din 08

septembrie 2002 a Primarului Municipiului Slobozia, prin care a fost respinsă

cererea de „restituire în echivalent bănesc” a imobilului compus din

construcție și terenul aferent, stabilindu-se că dispozițiile Legii nr. 10/2001

referitoare la acordarea de despăgubiri nu sunt aplicabile, dat fiind că la

momentul exproprierii au fost acordate despăgubiri pentru întregul imobil.

În raport de această

împrejurare, în primul ciclu procesual, instanța de casare a apreciat că în

cadrul devolutiv al apelului, instanța avea obligația de a cerceta actul nou,

respectiv dispoziția prin care a fost soluționată notificarea (decizia nr. 3029

din 15 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția civilă și

de proprietate intelectuală).

De altfel, prin

decizia civilă nr. 6530 din 10 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și

Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală a stabilit că

reclamanții, în calitate de moștenitori ai autorului N.S., sunt îndrituiți la

măsuri reparatorii în echivalent, că nu se poate aprecia că aceștia ar fi fost

îndestulați cu suma primită cu titlu de despăgubire cu ocazia exproprierii și

că în cauză, concomitent cu analiza dosarului instrumentat de Comisia locală de

aplicare a Legii nr. 10/2001, finalizat prin dispoziția nr. 1246 din 08

septembrie 2002, se impune administrarea de dovezi suplimentare („alte probe”)

în vederea stabilirii măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților.

O atare analiză,

însă, nu poate fi realizată cu ignorarea cadrului procesual stabilit în

virtutea principiului disponibilității.

Analiza dispoziției

emise de primar poate fi efectuată în cadrul contestației promovate împotriva

acesteia, ori în speță instanța nu a fost sesizată cu o atare solicitare.

În cauză s-a întocmit

expertiza tehnică de specialitate prin care a fost stabilită valoarea de

circulație a imobilului în litigiu, compus din teren și construcție demolată și

valoarea reactualizată a sumei reprezentând despăgubirile primite la momentul

exproprierii, fiind valorificată modalitatea de evaluare a bunurilor, respectiv

de apreciere a întinderii măsurilor reparatorii constând în despăgubiri, astfel

cum sunt acestea cuprinse în legea specială, aspect avut în vedere prin decizia

de casare.

În consecință, în

temeiul art. 297 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a admis apelul, a anulat

sentința primei instanțe și, evocând fondul, a admis cererea precizată

formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, obligându-l pe acest pârât la 1.319.771 lei către reclamanți cu titlu

de despăgubiri și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Prefectura

Județului Ialomița și Primăria Municipiului Slobozia.

Împotriva deciziei

civile a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice care a susținut

următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:

Hotărârea dată a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.

(2), motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Având în vedere

faptul că acțiunea reclamanților a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul

Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și nu cu Ministerul

Finanțelor Publice în nume propriu, prin admiterea acțiunii în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, o altă persoană decât cea chemată în

judecată de reclamanți se încalcă principiul disponibilității părților, fapt ce

atrage nulitatea deciziei civile atacate.

Se susține că din

cererea de chemare în judecată reiese faptul că reclamantul a chemat în

judecată Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului

Român, și nu Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu.

O altă critică

vizează încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice

în nume propriu, se consideră că:

Instanța de apel

reține în considerentele hotărârii atacate faptul că, întrucât acțiunea se

privește ca o cerere de restituire prin echivalent (.) Curtea a apreciat că

obligația de despăgubire cade în sarcina expropriatorului - Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice", pentru ca în dispozitiv să admită acțiunea

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și

tot în sarcina acestuia din urmă a stabilit și obligația de plată.

Se apreciază că, analiza

fondului ar trebui făcută numai prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001,

(așa cum se reține și în cea de-a doua decizie de casare), iar soluția să fie

fundamentată pe acestea.

În considerarea celor

de mai sus, se apreciază că, în mod greșit, instanța de judecată a admis

cererea, pe fond, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și a

dispus obligarea acestuia la plata sumei de 119.771 lei, întrucât, în speță nu

se realizează identitatea cerută de lege între cel ce poate fi chemat în

judecată în calitate de pârât și Ministerul Finanțelor Publice.

Din cele reținute de

instanța supremă, prin decizia de casare este fără putință de tăgadă că, în

rejudecarea apelului, instanța era obligată să procedeze la analiza cauzei prin

raportare strictă la dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și ale Titlului VII

al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înființat Comisia Centrala pentru

Stabilirea Despăgubirilor, aceasta având competența de a analiza și stabili

cuantumul final al despăgubirilor și de a emite decizia reprezentând titlul de

despăgubire.

În raport de obiectul

celui de-al doilea capăt de cerere, astfel cum a fost el formulat de

reclamanți, se apreciază că instanța de apel, în virtutea rolului său activ,

precum și a obligațiilor ce-i revin în temeiul art. 315 C. proc. civ., ce au

fost stabilite în sarcina sa prin decizia de casare, în raport de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, trebuia să pună în vedere Primăriei Municipiului Slobozia,

în calitatea sa de unitate deținătoare, fiind și parte în cauză, să comunice

lista bunurilor ce ar putea fi atribuite în compensare, în considerarea

dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și după administrarea

acestei probe, dacă s-ar fi făcut dovada faptului că nu există teren disponibil

a fi acordat în compensare, instanța de apel ar fi putut trece și la

administrarea altor probe pentru soluționarea cauzei.

Ca urmare, se

apreciază că în mod greșit instanța de apel a statuat în sensul că în cauză

s-ar impune ultima măsura reparatorie respectiv a despăgubirilor, câtă vreme,

în absența unor probe contrare, există posibilitatea atribuirii unui bun

(teren) cu o valoare egală celui preluat abuziv de către stat, cu atât mai mult

cu cât cererea reclamanților, în ceea ce privește terenul în litigiu, a fost

formulată în sensul acordării unui teren în compensare.

Cu privire la

cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților, se susține că suma de

1.319.771 lei, reprezentând cuantumul despăgubirilor date reclamanților, nu a

fost stabilită efectiv de către expertul desemnat în cauză să efectueze

raportul de expertiză, ci de către instanța de judecată, în considerarea

faptului că în cauză s-a întocmit un raport de expertiză tehnică evaluatoare,

prin care a fost stabilită valoarea de circulație a imobilului în litigiu,

compus din teren și construcție.

Față de răspunsul

formulat de expert la obiecțiuni, se apreciază că se impunea ca acesta să fi

revenit asupra calculului făcut inițial, gradul de uzură ce trebuia folosit în

metoda de calcul urmând a fi cel mult de 20%, și nu 40%, cât s-a apreciat

inițial de către același expert.

Se invocă în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a susținut următoarele motive de

nelegalitate a deciziei recurate.

Se critică decizia

civilă nr. 283/A din 29 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca fiind

nelegală, deoarece ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii,

motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, se susține că:

În rejudecarea

apelului, după casare, al treilea ciclu procesual, la termenul de judecată din

15 aprilie 2010, reprezentantul intimatului - pârât Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice a invocat lipsa calității sale procesuale pasive,

în raport de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, precum și de

dispozițiile prevăzute în titlul VII din Legea nr. 247/2005, arătând că singura

persoană care justifică calitate procesuală pasivă în cauză și care poate fi

obligată în raportul juridic dedus judecații este Primăria Municipiului

Slobozia, în calitatea sa de unitate deținătoare a imobilului în litigiu și

respectiv entitate investită cu soluționarea notificării.

Se solicită instanței

de recurs admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și pe cale de consecință,

respingerea acțiunii în contradictoriu cu acesta, ca fiind îndreptată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată s-a apreciat

că se impune a se verifica și obiectul dosarului nr. 536/2006 ce s-a aflat pe

rolul Tribunalului Ialomița (.) "care are ca obiect tot Legea nr. 10/2001,

aspect omis a fi avut în vedere de instanța de apel".

Analizând recursurile

declarate prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că sunt fondate pentru considerentele ce succed:

În cauza supusă

judecății, unitatea deținătoare Primăria Municipiului Slobozia care are

calitatea de pârâtă în prezenta cauză, a emis dispoziția nr. 1246/2002 prin

care a respins cererea reclamanților de restituire în echivalent bănesc a

imobilului situat în Slobozia str. Lacului, apreciindu-se că restituirea în

natură nu se poate dispune, deoarece terenul este ocupat de construcții.

Reclamanții au

solicitat acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată, precum și

acordarea pentru terenul preluat de stat în mod abuziv, a unui teren în

compensare, iar instanța de apel a admis apelul, a anulat sentința primei

instanțe și evocând fondul, a admis cererea precizată, obligându-l pe pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.319.771 lei cu titlu de

despăgubiri, respingând acțiunea față de Prefectura Ialomița și Primăria

Municipiului Slobozia.

Ulterior, prin

încheierea din 7 februarie 2011, Curtea de Apel București – secția a III-a

civilă a admis cererea formulată de apelanții reclamanți N.C. și N.G. A dispus

îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr. 283/A

din 29 aprilie 2010 în sensul că în loc de „Ministerul Finanțelor Publice” se

va trece „Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Față de această

încheiere de îndreptare a erorii materiale, apare ca fiind de prisos analiza

criticilor formulate de recurentă, privind greșita obligare a Ministerului

Finanțelor Publice la plata despăgubirilor, în loc de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Pe fondul

recursurilor, criticile formulate de recurenți sunt fondate.

Hotărârea recurată a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 C.

proc. civ., motiv de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție reține că autorul reclamantului N.C. a avut în proprietate suprafața

de 855 mp teren intravilan, situat în Slobozia, prin Decretul Consiliului de

Stat nr. 239 din 14 iunie 1972 s-a dispus exproprierea pentru cauză de

utilitate publică a terenului în suprafață de 855 mp și demolarea casei, iar

prin procesul verbal din 31 octombrie 1972 s-a stabilit valoarea despăgubirilor

acordate în sumă de 18.695 lei, sumă încasată de autor.

Reclamanții au

solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, atât pentru imobilul

expropriat și demolat, cât și pentru terenul aferent acestuia, precizând, prin

cererea depusă ulterior (după casarea cu trimitere) că solicită obligarea

Primarului Municipiului Slobozia la emiterea dispoziției motivate privind plata

despăgubirilor cuvenite, în cuantum actualizat și înaintarea acesteia Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Asupra acestei

cereri, instanța de apel nu s-a pronunțat, susținându-se doar că nu se poate

analiza dispoziția emisă de Primar și că prezenta acțiune se privește a fi o

cerere de restituire în echivalent, cu privire la care obligația de despăgubire

ar cădea în sarcina expropriatorului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

De altfel, Înalta

Curte de Casație și Justiție a dispus prin decizia de casare a se analiza

dosarul instrumentat de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001,

finalizat prin dispoziția nr. 1246 din 08 septembrie 2002, dispoziția instanței

supreme fiind obligatorie conform art. 315 C. proc. civ. pentru instanța de

rejudecare.

Pentru aceste

considerente, se vor admite recursurile declarate, în baza art. 312 C. proc.

civ., se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. Cu ocazia rejudecării, se vor analiza și celelalte critici invocate

de recurenți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 283/A din 29

aprilie 2010 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Casează decizia și

trimite cauza la aceeași instanță spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 septembrie 2011.