ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1425/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 371 pronunțată în

data de 13 septembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamanta SC O.F. România

SA în contradictoriu cu pârâții L.C., S.C., SC L. SRL și Guvernul României.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut, în esență, următoarele:

SC O.F. România SA, în calitate de

apelantă pârâtă în dosarul nr. 11878/63/2008 al Curții de Apel Craiova, secția

I civilă și pentru cauze cu minori si familie, la data de 31 martie 2007, în

temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a invocat

excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 21.1 lit. b) din H.G. nr. 250 din

07 martie 2007 raportat la prevederile art. 15 alin. (2) și art. 135 alin. (5)

din Constituția României.

Reclamanta a susținut, în motivarea

excepției de nelegalitate, că dispozițiile criticate contravin art. 15 alin.

(2) din Constituție, care instituie principiul neretroactivității legii. Mai

mult, prevederile criticate extind sfera interdicției de înstrăinare a

imobilelor notificate și pentru perioada anterioară promovării notificării.

Pe de alta parte, dispozițiile menționate

contravin și art. 135 alin. (5) din Constituție, deoarece prin aplicarea normelor

criticate, intrate în vigoare ulterior momentului încheierii actelor juridice

de înstrăinare, s-ar ajunge la încălcarea dreptului de proprietate al

dobânditorilor unor astfel de imobile, proprietatea privată fiind încălcată.

A mai susținut că H.G. nr. 250/2007

nu este o lege organică, astfel că orice limitare a dreptului la proprietate și

implicit a atributelor acestuia nu își poate găsi aplicarea, fiind

neconstituțională.

Curtea de Apel Craiova, secția I civila

și pentru cauze cu minori și familie, prin încheierea din data de 28 aprilie

2010 pronunțată în dosarul nr. 11878/63/2008 a scos cauza de pe rol și a

înaintat-o Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal în

vederea soluționării excepției de nelegalitate,având în vedere că de actul

administrativ unilateral H.G. nr. 250/2007, art. 21.1 lit. b) depinde

soluționarea litigiului.

Totodată, a suspendat cauza până la

soluționarea excepției de nelegalitate.

Prin întâmpinare, pârâtul Guvernul

României a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea cererii, în raport

de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în sensul că excepția

de nelegalitate poate avea ca obiect numai actele administrative cu caracter

individual, nu și pe cele cu caracter normativ, pentru care legea instituie o

altă procedură.

Pe fondul cauzei, pârâtul a susținut

ca H.G. nr. 250/2007 este adoptată în temeiul prevederilor art. 108 din

Constituția României.

Curtea de apel, a constat în ceea ce

privește excepția de inadmisibilitate invocată în cauză, că este neîntemeiată

având în vedere principiul de drept potrivit căruia legea se interpretează în

sensul de a produce efecte și nu în sensul înlăturării efectelor sale, astfel

că actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate

în procedura prevăzută de art. 4 din legea contenciosului administrativ.

În ceea ce privește fondul cauzei,

instanța a reținut că a

rt. 21.1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007

nu conține norme contrare legii în baza căreia a fost adoptată, ci dimpotrivă,

acestea sunt emise în respectarea principiului prevalentei restituirii în

natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări, principiu reglementat

prin art. 1 alin. (1), art. 7 si 9 din Legea nr. 10/2001.

Conchide instanța că

dispozițiile art. 21.1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007 nu

retroactivează și nici nu limitează dreptul de proprietate, după cum susține

reclamanta, întrucât indisponibilizarea imobilelor era reglementată de art. 21

din lege, mențiunea conținută în art. 21.1 lit. b) referindu-se doar la data de

14 februarie 2001, care este data publicării legii.

În termen legal, împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta

S.C. O.F. România S.A. București.

Criticile

aduse

sentinței au fost subsumate de recurentă motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se și exercitarea controlului judiciar

în temeiul art. 304

1

C. proc. civ.

În esență, prin

cererea de recurs s-a arătat că actul administrativ atacat pe calea procedurii

prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu îndeplinește cerința de

a fi fost emis în aplicarea art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 ci adaugă

la lege, în condițiile în care acest din urmă text nu face nicio referire la

vreo restricție asupra dreptului de a înstrăina imobile, ci dimpotrivă

statuează, în mod abstract, dreptul persoanelor îndreptățite la restituirea în

natură a imobilelor preluate abuziv.

Astfel, deși art.

21.1. lit. b) din H.G. nr. 250/2007 este emis în aplicarea unui text legal bine

determinat, anume art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instituie o

nepermisă suplimentare a conținutului textului legal pe care îl referă.

Mai mult, a

arătat recurenta, actul administrativ atacat nu este emis în aplicarea niciunei

alte dispoziții din cuprinsul Legii nr. 10/2001, ceea ce vine în sprijinul

concluziei că se adaugă la lege. Instanța de fond face o evaluare globală a Legii

nr. 10/2001 și în acest fel nu observă că singura interpretare rațională a art.

21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este aceea că indisponibilizarea bunurilor

obiect al acestui act normativ operează de la momentul deschiderii unei proceduri

administrative sau judiciare de restituire, iar o interpretare contrară ar duce

la concluzia că în perioada cuprinsă între 14 februarie 2001 și 14 august 2002

(momentul expirării termenului de depunere a notificărilor) niciuna dintre societățile

comerciale nu ar fi putut încheia acte translative de proprietate cu privire la

imobilele deținute în patrimoniu, indiferent dacă existau sau nu notificări privind

declanșarea procedurilor de restituire cu privire la acestea. Apreciază recurenta

că o astfel de interpretare ar fi neconformă cu însăși rațiunea legii de restituire,

H.G. atacată extinzând sfera interdicției de înstrăinare a imobilelor notificate

și pentru perioada anterioară promovării notificării.

În fine,

recurenta a reiterat că dispozițiile criticate contravin și art. 15 alin. (2)

precum și art. 135 alin. (5) din Constituție, permițând aplicarea retroactivă a

legii și limitarea principiului inviolabilității proprietății private printr-o hotărâre

de guvern care nu este lege organică.

Examinând cauza

din perspectiva criticilor enunțate mai înainte, a obiectului excepției de

nelegalitate, a probatoriului administrat și a prevederilor legale incidente,

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este nefondat și îl va respinge

ca atare.

Considerentele sentinței

atacate demonstrează exercitarea controlului judecătoresc asupra art. 21.1 lit.

b) din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007, norme emise pentru aplicarea

unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv

în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prin prisma procedurii

instituite prin art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

Astfel,

judecătorul fondului a procedat la verificarea legalității art. 21.1 lit. b)

din Normele menționate prin raportare la actul normativ cu forță juridică

superioară, respectiv la Legea nr. 10/2001 în baza căruia a fost emis actul

normativ cenzurat pe calea procedurii prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ.

S-a observat în

acest fel că H.G. nr. 250/2007 a fost adoptată în temeiul art. 108 din

Constituția României și art. 51 din Legea nr. 10/2001, iar textul în discuție –

art. 21.1 lit. b) – conține norme emise în respectarea prevalenței restituirii

în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări, principiu reglementat

prin Legea nr. 10/2001 [art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9].

Dispoziția în

discuție este dată în organizarea executării prevederilor Legii nr. 10/2001 și

nu pot fi primite criticile recurentei privitoare la încălcarea principiului

neretroactivității legii sau la limitarea dreptului de proprietate deoarece

însăși Legea nr. 10/2001 prin art. 21 reglementează indisponibilizarea

imobilelor, art. 21.1 lit. b) din Normele aprobate prin H.G. nr. 250/2007

menționând doar data de la care operează această indisponibilizare, anume data

de 14 februarie 2001 ca dată a publicării legii.

Nu va fi primită

deci nici critica privitoare la „evaluarea globală” a Legii nr. 10/2001 cu

ocazia examinării legalității art. 21.1 lit. b), analiza instanței de fond pornind

de la textul legii în baza căruia a fost emisă această normă și finalizându-se

cu concluzia că excepția de nelegalitate nu este întemeiată deoarece art. 21.1

lit. b) nu face altceva decât să detaileze art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Văzând și

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 4 alin. (3) din Legea nr.

554/2004 modificată și completată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. O.F.

România S.A. București împotriva sentinței nr. 371 din 13 septembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 10 martie 2011.