ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6916/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6916/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

civil de față;

La data de 26 februarie 2006, reclamantele L.C.

și S.C. au chemat în judecată pe pârâtele SC O.F. SA și SC T.F.I. SA,

solicitând instanței să dispună desființarea dispoziției nr. D1. din 1

februarie 2006, emisă de pârâta SC O.F. SA, să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare - cumpărare încheiat între cele două pârâte având ca

obiect suprafața de 142 mp situată în Municipiul Craiova, str. T.L. și să

oblige pe pârâta SC O.F. SA să restituie în natură această suprafață de teren

reclamantelor.

În motivarea cererii

s-a arătat că reclamantele au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001

către Primăria Municipiului Craiova, emițându-se dispoziția nr. D2. din 20

decembrie 2005, cu soluție de înaintare a notificării către deținătorul

terenului, pârâta SC O.F. SA.

S-a susținut că

imobilul a fost preluat de către stat prin efectul exproprierii, al cărui scop

nu s-a realizat decât în limita suprafeței de 58 mp., astfel încât, suprafața

de teren poate fi restituită în natură.

Prin sentința civilă

nr. 1288 din 16 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr.

1202/2006, s-a respins acțiunea formulată de reclamantele L.C. și S.C.

Au declarat apel

împotriva sentinței reclamantele L.C. și S.C.

Motivând apelul,

apelantele reclamante au susținut că în mod greșit s-a reținut că pârâta nu are

calitate de unitate deținătoare și că nu se poate proceda la cercetarea

fondului pricinii și că, în acest mod, este exclusă posibilitatea reclamantelor

de a solicita restituirea în natură a imobilului cu motivarea greșită că ar fi

aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 636 din 28 mai 2007, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul nr.

11873/63/2008, a fost admis apelul declarat de către reclamante, a fost

desființată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Dolj.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că speța dedusă judecății are un caracter aparte, în

sensul că intimata pârâtă nu întrunea - la data adoptării Legii nr. 10/ 2001 -

elementele necesare pentru a fi categorisită ca fiind unitate deținătoare în

sensul acestei legi, însă în același timp se află în posesia bunului în baza

unui act translativ de proprietate încheiat după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001 cu SC L. SA, în perioada în care persoanele îndreptățite puteau

emite pretenții, respectiv puteau formula notificări pentru restituirea în

natură sau prin echivalent a bunurilor preluate abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Actul translativ de proprietate

în baza căruia autoarea intimatei pârâte a dobândit în proprietate terenul în litigiu

este contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. V1. din 1 noiembrie 2001

de BNP C.G. (și nu contractul indicat de reclamante, din 13 mai 2002), act încheiat

între vânzătoarea SC L. SA și cumpărătoarea SC T.F.I. SA.

Întrucât actul translativ

de proprietate în baza căruia intimata pârâtă deține terenul a fost încheiat după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu sunt aplicabile prevederile art. 45

din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv reclamantele nu aveau obligația de

a ataca în justiție acest act în termenul de l an de la data intrării în vigoare

a legii.

Nu sunt incidente, însă,

nici dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, prin care

s-a interzis înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune etc. a bunurilor imobile

- terenuri și/sau construcții - notificate potrivit prevederilor prezentei legi,

întrucât alin. (5) al art. 21, în numerotarea actuală a legii, a fost introdus abia

în 2005, ca urmare a modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, situație

în care nu poate fi aplicat retroactiv.

Nefiind parte în contractul

de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. V1. din 1 noiembrie 2001 și întrucât

acest contract a fost încheiat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

dar înainte de expirarea termenului stabilit de lege pentru formularea notificărilor,

acest contract nu poate fi opus reclamantelor.

Sub aspectul calității

procesuale pasive, Curtea a reținut că unitatea deținătoare în sensul Legii nr.

10/2001 era la data apariției legii, potrivit actelor de la dosar, SC L. SA, astfel

că, această societate trebuia introdusă în cauză pentru a se analiza, în principal,

în raport cu aceasta dacă este posibilă restituirea în natură a suprafeței de teren

în litigiu, în funcție de statutul acestei unități la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 (respectiv dacă SC L. SA era societate comercială cu capital integral

sau parțial de stat ori societate comercială cu capital integral privat) și de situația

juridică și de fapt a bunului la aceeași dată.

Calitate procesuală pasivă

are însă, în cauză, și intimata pârâtă SC O.F. SA, întrucât bunul se află în prezent

în patrimoniul său, iar hotărârea ce urmează a fi pronunțată trebuie să-i poată

fi opusă. De asemenea, menținerea acestei pârâte în cauză se impune pentru a-și

putea formula eventualele apărări.

Împotriva acestei hotărâri

a formulat recurs SC O.F. SA, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin decizia nr. 1455

din 04 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul ca nefondat,

reținând că SC O.F. SA și SC T.F.I. SRL Internațional sunt una și aceeași persoană

juridică, eroarea fiind provocată chiar de către recurentă, instanța de apel rezolvând

corect excepțiile invocate de pârâtă. S-a recomandat ca în rejudecare să se aibă

în vedere dispozițiile art. 21 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001 și ale

art. 21 pct. 1

lit. b) din H.G. nr. 250/2007.

În rejudecare, cauza a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 1878/63/2008 și la cererea

reclamantelor, s-a extins acțiunea și față de SC L. SA.

În dovedirea cererii,

reclamantele au solicitat, iar instanța a încuviințat proba cu expertiza topografică.

Prin sentința civilă

nr. 368 din 13 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj s-a admis acțiunea formulată

de reclamante , în contradictoriu cu pârâtele SC O.F. SA și SC L. SRL, s-a constatat

nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub

nr. V1. din 1 noiembrie 2001 în ceea ce privește suprafața de 145,57 m.p. situată

în Craiova, str. D. (actuală str. T.L.) , s-a dispus restituirea în natură către

reclamante a suprafeței de 145,57 m.p. situată în Craiova, str. T.L., identificată

în raportul de expertiză întocmit de expert A.D.M. și a dat în debit reclamantele

cu suma de 200 RON, reprezentând supliment onorariu expertiză.

Prima instanță a motivat

că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. (1) și (5) din Legea nr.

10/2001, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia

nr. 14555/2008 - decizie obligatorie pentru judecătorii fondului, în privința dezlegării

dată problemelor de drept.

Potrivit acestor dispoziții

- sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative

și, după caz, judiciare, este interzisă înstrăinarea (…) bunurilor imobile terenuri

și sau construcții notificate, potrivit prevederilor legii - iar conform art. 21

pct. 1 lit. b) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, indisponibilizarea operează începând cu data de 14

februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară.

În raport de aceste dispoziții

și de data încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr. V1. din 1

noiembrie 2001 - a constatat instanța nulitatea absolută a actului încheiat cu nesocotirea

interdicției legale - pentru suprafața în litigiu de 145,57 m.p.

Examinând posibilitatea

restituirii în natură a acestui teren - pe baza constatărilor consemnate în raportul

de expertiză tehnică întocmit în cauză - instanța a motivat că este posibilă restituirea

suprafeței de 145,57 m.p. din terenul expropriat de la reclamante, pentru că nu

este afectată de utilități publice, iar art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001

consacră regula restituirii în natură și doar ca excepție măsurile reparatorii în

echivalent.

Împotriva sentinței au

declarat apel pârâtele SC O.F. SA și SC L. SRL Craiova.

S-au solicitat de către

instanță date privitoare la situația pârâtei SC L. SRL și a structurii capitalului

social de la Oficiul Registrului Comerțului - datele fiind comunicate la data de

13 iulie 2011.

Din datele comunicate,

rezultă că în baza sentinței nr. 1828 din 15 decembrie 2010 a Tribunalului Dolj,

secția comercială, menținută prin decizia nr. 576 din 7 aprilie 2011 a Curții de

Apel Craiova, secția comercială, prin care s-a dispus închiderea procedurii falimentului

debitoarei SC L. SRL, radierea debitoarei din registrul comerțului, descărcarea

lichidatorului de orice îndatoriri și responsabilități cu privire la procedură,

s-a radiat societatea din registrul comerțului, astfel că a încetat ca persoană

juridică - la data radierii, respectiv data de 30 decembrie 2010 - după declararea

apelului.

Prin decizia nr. 309 din

20 septembrie 2011 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins apelurile.

În motivarea deciziei

s-au re

ț

inut următoarele.

Problema de drept a inaplicabilității

interdicției de înstrăinare a imobilului în litigiu - motivată de formularea notificării

ulterior înstrăinării, mai exact problema de drept privind data de la care operează

interdicția, a fost dezlegată prin decizia nr. 1455 din 4 martie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție. Prin decizie s-a indicat ca în rejudecare, instanțele

să aibă în vedere dispozițiile art. 21 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001 în

redactarea ulterioară republicării, precum și art. 21.1. lit. b) din H.G. nr.

250 din 17 martie 2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară

a legii - potrivit cărora „indisponibilizarea operează începând cu data de 14 februarie

2001, data intrării în vigoare a legii, chiar dacă notificarea s-a formulat ulterior.”

Excepția de nelegalitate

a dispozițiilor art. 21.1 lit. b) din HG nr. 250/2007 fiind respinsă irevocabil,

aceste dispoziții ce prevăd că interdicția înstrăinării operează de la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, chiar dacă notificarea s-a formulat ulterior, sunt

pe deplin aplicabile.

Întrucât interdicția înstrăinării

operează indiferent de data notificării - de la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001 până la data soluționării pe cale administrativă ori judiciară a notificării

și această procedură nu s-a finalizat, este nerelevantă persoana care a fost notificată

de reclamante.

Este nerelevant faptul

că notificarea a fost adresată Primăriei Municipiului Craiova, de îndată ce în privința

terenului litigios notificarea a fost înaintată unității care deține terenul. În

acest sens, sunt și dispozițiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în redactarea

actuală.

Conform acestor dispoziții

notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane

fizice sau juridice, a respectării termenului - chiar dacă a fost adresată altei

unități, decât cea care deține imobilul.

Trebuie avute în vedere

și dispozițiile art. 27 alin (5) din Legea nr. 10/2001 și art. 27.1 (fost art. 25.1

din H.G. nr. 498/2003) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 - ce prevăd că în cazul în care persoana

juridică notificată nu deține imobilele solicitate, aceasta va proceda la direcționarea

notificării entității investite cu soluționarea acesteia, ori, după caz, unității

deținătoare.

Nu este întemeiat nici

argumentul (adus în susținerea aceluiași motiv de apel privitor la lipsa efectelor

notificării reclamantelor), referitor la nesolicitarea restituirii în natură prin

notificarea inițială.

Notificarea inițială a

reclamantelor a avut semnificația juridică a cererii de acordare a măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, măsuri ce pot consta în restituirea în natură a

imobilului, atribuirea altui imobil în compensare, ori acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent.

Regula instituită prin

lege este a restituirii în natură. Prin urmare, în toate situațiile în cadrul procedurii

reglementată de Legea nr. 10/2001, atât în faza administrativă, cât și în cea juridică,

se analizează posibilitatea restituirii în natură și numai în cazul în care această

restituire nu este posibilă, se recurge la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent.

Cererile ulterioare formulate

de reclamante prin care au insistat în finalizarea procedurii, menționând că solicită

restituirea imobilului, nu pot fi considerate cereri noi având ca obiect pretenții

distincte, separate, ci ca o întregire a notificării inițiale, cât timp privesc

măsuri reparatorii pentru același imobil.

Sunt nefondate și susținerile

apelantelor potrivit cărora, imobilul nu se poate restitui în natură. Nu există

o prevedere legală prin care se interzice restituirea imobilelor expropriate. Dimpotrivă,

art. 11 din Legea nr. 10/2001 - prin care se reglementează situația imobilelor expropriate,

cuprinde mai multe ipoteze de restituire în natură.

În cauză, pe baza înscrisurilor

depuse și a expertizei efectuate, s-a reținut că terenul expropriat de la reclamante

nu a fost folosit în scopul pentru care s-a dispus exproprierea , respectiv pentru

construirea unor blocuri de locuințe, fiind doar în parte ocupat de stradă și trotuar

, iar diferența de teren solicitată în cauză, este ocupată de construcții edificate

de SC O.F. SA - construcții neprevăzute prin actul exproprierii.

Prin urmare, nu s-a realizat

scopul exproprierii în privința terenului ce a aparținut reclamantelor, terenul

căpătând altă destinație, încât concluzia ce se impune este a preluării fără titlu

valabil a terenului.

Din aceste considerente

, precum și pentru că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/22001 - pârâta

SC L. SA (care a obținut certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului) nu era societate privatizată, ci cu capital de stat, nu se poate reține

nici incidența dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Aplicabilitatea acestor

dispoziții este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două cerințe: preluarea

imobilului cu titlu valabil și existența acestuia în patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate, cu respectarea normelor legale. Neîndeplinirea oricăreia

dintre aceste cerințe, împiedică aplicarea textului invocat de apelante iar în speță

nu sunt întrunite aceste condiții.

Pe de altă parte, prin

decizia nr. 1445 din 4 martie 2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

primul ciclu procesual, s-a constatat că în mod corect s-a reținut în apel că imobilul

se afla în patrimoniul SC L. SA - persoană juridică din categoria celor prevăzute

de art. 21 din Legea nr. 10/2001, deci societate comercială la care statul era acționar

majoritar.

Cât privește aplicarea

dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 - problema de drept a privit dezlegarea

în primul ciclu procesual, în sensul că aceste dispoziții nu se aplică întrucât

contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, iar textul legal are în vedere actele anterioare legii (decizia

nr. 636/2007 a Curții de Apel Craiova, menținută prin decizia nr. 1445/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.)

Pe de altă parte, nulitatea

actului juridic în discuție este prevăzută expres de lege și este atrasă de nerespectarea

unei dispoziții imperative a legii.

Mai trebuie avut în vedere

și faptul că pârâta SC O.F. SA este succesoare a SC T.F.I. SA - cumpărătoarea imobilului

de la SC L. SA - încât nu se poate considera terț de bună credință invocând înscrierile

efectuate de aceasta în CF privitoare la imobil - iar cumpărătoarea (care avea același

sediu cu vânzătoarea și deținea cu chirie imobilul anterior înstrăinării), avea

cunoștință de situația juridică a imobilului astfel că nu a fost cumpărător de bună

credință.

În primul ciclu procesual

s-a clarificat și calitatea procesual - pasivă a celor două pârâte, încât nu se

mai poate repune în discuție această excepție în rejudecare .

Chiar dacă în sensul Legii

nr. 10/2001 - pârâta SC O.F. SA nu este unitatea deținătoare și nu are atribuții

de soluționare a notificărilor - se apreciază că nu se impune schimbarea sentinței

prin care s-a dispus restituirea imobilului, în contradictoriu cu ambele pârâte.

În condițiile constatării

nulității contractului de vânzare - cumpărare de care s-a prevalat pârâta spre a

justifica deținerea imobilului - față de aceasta cererea de chemare în judecată

are semnificația unei revendicări pe deplin admisibilă.

În situația concretă în

care se află intimatele reclamante (al căror bun a revenit în patrimoniul unei societăți

comerciale ulterior radiate), acestea nu au altă cale de redobândire a imobilului.

Împotriva deciziei men

ț

ionată anterior a declarat

recurs pârâta SC O.F. SA.

În motivarea recursului

s-au arătat următoarele.

Decizia recurată a fost

dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv efectele interdicției de înstrăinare

instituite prin Legea nr. 10/2001 au fost în mod greșit extinse circumstanțelor

cauzei. În continuare recurenta a prezentat situația de fapt asupra căreia consideră

că instanța de recurs urmează a stabili modalitatea corectă de aplicare a legii,

ș

i anume a făcut prezentarea

cronologică a transferurilor succesive de proprietate precum și a demersurilor întreprinse

de către reclamante cu privire la imobilul revendicat.

Raportat la măsurile dispuse

pe parcursul etapelor procesuale anterioare precum și la considerentele instanței

de recurs, recurenta a considerat că se impun următoarele concluzii: în momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul se afla în patrimoniul SC L.

SRL; imobilul a fost vândut de către SC L. SRL la data de 1 noiembrie 2001, înainte

de formularea de către reclamante a notificării; notificarea formulată de către

reclamante a fost adresată Primăriei Municipiului Craiova, iar nu societății SC

L. SRL, și a vizat acordarea măsurilor reparatorii în echivalent (despăgubiri),

iar nu restituirea în natură a Imobilului; către SC L. SRL nu a fost transmisă niciodată

o notificare și/sau informare privind intenția persoanelor îndreptățite de a redobândi

în natură imobilul; instanța de recurs a dispus rejudecarea cauzei și verificarea

incidenței art. 21 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001 și art. 21.1 lit. b) din

H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 „raportat la circumstanțele cauzei".

Recurenta a arătat în

continuare că raportat la circumstanțele cauzei, decizia recurată este nelegală.

Instanța de recurs trebuie să stabilească dacă este aplicabilă interdicția de înstrăinare

instituită prin art. 21 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001 și imobilelor înstrăinate

anterior formulării notificării, respectiv entităților juridice cărora o astfel

de notificare nu le-a fost transmisă.

În rezolvarea acestei

chestiuni, instanța de recurs urmează a avea în vedere aspectele deja dispuse, cu

caracter irevocabil, de către instanța de recurs cu prilejul primului ciclu procesual;

instanța de recurs a dispus verificarea incidenței art. 21 alin. (1) și (5) din

Legea nr. 10/2001 asupra circumstanțelor cauzei, fără însă a tranșa chestiunea incidenței

sau a efectelor. Opinia împărtășită de instanța de apel a fost în sensul că interdicția

de înstrăinare ar opera indiferent de succesiunea în timp a evenimentelor (deci

chiar dacă la momentul încheierii actului juridic translativ de proprietate notificarea

nu exista) și indiferent de destinatarul notificării (deci chiar dacă părțile între

care a fost încheiat actul juridic nu au fost beneficiarele notificării și, deci,

nu au avut cunoștință de formularea ei).

În continuare recurenta

a sus

ț

inut inaplicabilitatea

interdicției de înstrăinare a imobilului, date fiind circumstanțele cauzei.

Demersul prealabil, absolut

necesar aplicării unei interdicții de înstrăinare, constă în stabilirea corectă

a sferei și condițiilor de aplicare a unei asemenea interdicții,

ș

i anume a sferei de aplicare

a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art.

21.1 lit. b) din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007.

De altfel, acesta a fost

și sensul trimiterii cauzei spre rejudecare. Instituind o excepție de la regula

liberei circulații civile, normele speciale care instituie limitări trebuie interpretate

și aplicate exclusiv situațiilor pe care le reglementează și potrivit scopului pentru

care au fost instituite.

Textele în discuție prevăd

că:

Art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001: ”(...) Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea

procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege,

este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune,

ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul

unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile

- terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi."

Art. 21.1. din H.G.

nr. 250/2007: „Prevederea alin. (1) al art. 21 din lege are semnificații juridice

multiple, respectiv: (...) b) indisponibilizarea respectivă operează începând cu

data de 14 februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară;

c) indisponibilizarea acestor bunuri are drept scop primordial îndeplinirea obligației

de restituire în natură către adevăratul proprietar;"

Din analiza dispozițiilor

legale menționate, se impun următoarele concluzii: sancțiunea nulității absolute

vizează actele juridice de înstrăinare a imobilelor notificate; durata interdicției

de înstrăinare este cuprinsă între data de 14 februarie 2001 și momentul soluționării

procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de legea specială,

proceduri referitoare la notificările formulate; scopul primordial al măsurii de

indisponibilizare îl reprezintă îndeplinirea, de către unitatea notificată, a obligației

de restituire în natură a imobilelor notificate.

Raportat la circumstanțele

cauzei, interdicția de înstrăinare nu poate opera. Interdicția de înstrăinare nu

operează în speță și, pe cale de consecință, sancțiunea nulității absolute este

greșit aplicată, dat fiind că reclamantele nu au solicitat în termen restituirea

în natură a imobilului. Unitatea deținătoare nu a cunoscut și nici nu ar fi putut

cunoaște, prin urmare, intenția fostului proprietar de a redobândi imobilul.

Prin notificarea formulată

la data de 14 decembrie 2001, în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, reclamantele

au solicitat plata de despăgubiri în echivalent pentru terenul ce le aparținuse.

Abia ulterior, la data de 31 octombrie 2005 (după împlinirea termenului de depunere

a notificărilor), reclamantele și-au modificat solicitarea adresată prin notificare,

din despăgubiri în echivalent, în restituirea în natură a terenului. Această modificare

s-a făcut mult după termenul legal de depunere a notificărilor, astfel că reclamantele

nu nai aveau dreptul să solicite restituirea în natură.

Este firesc să fie așa

întrucât solicitarea de restituire în echivalent (prin despăgubiri) produce alte

efecte juridice decât notificarea de restituire în natură (în cazul depunerii în

termen a unei notificări de restituire prin echivalent fiind permisă, spre exemplu,

înstrăinarea imobilului de către deținător). Prin urmare, reclamantele nu sunt îndreptățite

să obțină restituirea în natură a imobilului în litigiu întrucât nu au formulat

în termenul legal o notificare de restituire în acest sens (în natură). Cu atât

mai puțin notificarea de acordare de despăgubiri putea avea ca efect indisponibilizarea

imobilului.

Notificarea formulată

de către reclamante nu poate produce efecte față de autoarea recurentei, SC L.

SRL. și cu atât mai puțin fată de recurentă. Notificarea a fost adresată exclusiv

Primăriei Municipiului Craiova.

Chiar dacă s-ar admite,

ipotetic, că notificarea formulată în scopul obținerii unor măsuri reparatorii în

echivalent (despăgubiri) ar putea conduce la restituirea în natură a imobilului

(producând efecte similare), din istoricul anterior prezentat rezultă că notificarea

nu a fost adresată SC L. SRL. ci Primăriei Municipiului Craiova.

În această situație, notificarea

nu poate produce efecte decât în raport cu persoana notificată, care are obligația

de a o soluționa în condițiile prevăzute de lege, aceasta fiind singura entitate

care, cunoscând existența notificării, ar fi putut fi sancționată pentru nerespectarea

interdicției impuse de legea specială răspunzând astfel scopului măsurii de indisponibilizare.

Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat deja asupra efectelor produse de notificare exclusiv în privința

persoanei notificate, sens în care s-a reținut, într-o speță similară, că "Notificarea

formulată produce efecte în raport cu persoana notificată (...) indisponibilizarea

la care se referă art. 20.1 din H.G. nr. 498/2003 privește bunurile deținute la

data intrării in vigoare a legii de una dintre entitățile cu personalitate juridică

prevăzute de textul citat (...) în prezenta cauză. însă, notificarea este adresată

Primăriei Municipiului lași, iar cererea de notare a interdicției de înstrăinare

privește indisponibilizarea imobilului, teren și construcție, proprietatea intimaților,

bun dobândit prin cumpărare în baza contractului aflat la dosarul instanței de apel".

Interpretarea contrară

celei anterior expuse, respectiv interpretarea în sensul că interdicția de înstrăinare

operează chiar și cu privire la imobilele nenotificate și/sau față de persoanele

juridice cărora nu li s-a adus la cunoștință existența notificării, ar conduce la

concluzia că, în perioada cuprinsă între 14 februarie 2001 și august 2002 (momentul

expirării termenului de depunere a notificărilor), niciuna dintre societățile comerciale

nu ar fi putut încheia acte translative de proprietate cu privire la imobilele deținute

în patrimoniu, indiferent dacă existau sau nu notificări privind declanșarea procedurilor

de restituire cu privire la acestea. Practic, ar însemna să se admită că, pentru

a se evita riscul descoperii ulterioare a unei astfel de notificări cu privire la

un imobil din patrimoniu, nici un act translativ de proprietate nu ar fi trebuit

încheiat, cu atât mai mult cu cât proveniența imobilelor și existența sau inexistența

unor acte de preluare de către stat nu reprezintă informații care să fi fost accesibile

la acel moment. Or, o astfel de interpretare este absurdă și depășește scopul instituirii

interdicției de înstrăinare (asigurarea posibilității de a restitui în natură imobilele

notificate) atât timp cât această categorie de persoane juridice (care dețin bunuri

imobile nenotificate) ar fi fost lipsite de prerogativa dispoziției în mod absolut

nejustificat.

Dat fiind că, pe de o

parte, nici SC L. SRL și nici recurenta nu au avut cunoștință despre formularea

unei notificări cu privire la imobil iar, pe de altă parte, faptul că oricum notificarea

formulată și adresată altei entități nu a vizat restituirea în natură a imobilului,

apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile stricte și limitative prevăzute de lege

pentru a opera interdicția de înstrăinare și, prin urmare, decizia recurată se impune

a fi modificată.

Recurenta a arătat în

continuare că actul de înstrăinare dintre SC L. SRL și recurentă a fost încheiat

cu bună-credin

ț

ă, astfel că este valabil,

potrivit art. 46 alin. (2) din legea 10/2001. La data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1. din 1 noiembrie 2001 la BNP C.G. din

Craiova, între vânzătoarea SC L. SRL și cumpărătoarea SC T.F.I. SA, imobilul nu

fusese notificat. Mai mult decât atât, notificarea depusă ulterior de reclamante

a fost adresată Primăriei Municipiului Craiova, fiind transmisă de aceasta din urmă,

spre soluționare, recurentei, abia la data de 20 decembrie 2005. În plus, prin notificarea

formulată inițial, reclamantele au solicitat doar restituirea în echivalent a imobilului,

prin plata de despăgubiri, iar abia la data, de 31 octombrie 2005, reclamantele

și-au modificat solicitarea inițială și au solicitat restituirea în natură a terenului.

Așa fiind, înstrăinarea imobilului înainte ca reclamantele să adreseze o notificare

de restituire în natură este pe deplin valabilă.

Prin urmare, având în

vedere faptul că recurenta a intrat în proprietatea imobilului înainte ca reclamantele

să formuleze o notificare de restituire în natură a terenului, este evident că recurenta,

ca de altfel și vânzătoarea SC L. SA, au încheiat cu bună-credință contractul de

vânzare-cumpărare asupra imobilului. Concluzia instanței de apel privind lipsa bunei

credințe este exclusiv enunțată, fără însă a fi susținută cu argumente.

Recurenta este un terț

dobânditor de bună credință și cu titlu oneros, care a dobândit dreptul de proprietate

întemeindu-se pe înscrierile din cartea funciară. Astfel cum rezultă din situația

de fapt anterior descrisă, imobilul a fost dobândit de către SC T.F.I. SA în data

de 1 noiembrie 2001, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

V1. din 1 noiembrie 2001 la BNP C.G. din Craiova, de la societatea SC L. SRL. Astfel

cum rezultă din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, dobânditorul bunului

imobil a avut în vedere formalitățile de publicitate imobiliară efectuate deja în

legătură cu acesta de către vânzător și a efectuat, la rândul său, înscrierea dreptului

de proprietate astfel dobândit, după cum rezultă din încheierea nr. 6628/2002 a

Biroului de CF de pe lângă Judecătoria Craiova, județul Dolj.

Imobilul a suferit ulterior

alte două transferuri succesive de proprietate, respectiv urmare a unei divizări

parțiale, a fost transferat către SC T.F.I. SRL Internațional, iar ulterior acțiunile

acestei societăți au fost integral vândute, denumirea societății devenind, în prezent,

SC O.F. SA România. Întrucât fiecare dintre aceste transferuri de proprietate asupra

imobilului a presupus efectuarea formalităților de publicitate imobiliară, buna-credin

ț

ă a dobânditorului actual

nu poate fi pusă la îndoială. În aceste condiții, dat fiind că dreptul de proprietate

asupra imobilului a fost dobândit printr-un act juridic cu titlu oneros, iar formalitățile

de publicitate imobiliară au fost îndeplinite, devin aplicabile și dispozițiile

speciale ale art. 36 pct. 1 și art. 38 din Legea nr. 7/1996 care instituie un termen

de prescripție de 3 ani al dreptului de a cere rectificarea înscrierii dreptului

în cartea funciară, termen care începe să curgă la momentul în care a fost înregistrat

dreptul de proprietate al SC L. SRL. După împlinirea acestui termen, dreptul de

proprietate al subdobânditorului de bună credință și cu titlu oneros se consolidează,

acesta (și, implicit, succesorii săi) bucurându-se pe deplin de efectele publicității

imobiliare.

Înalta Curte a constatat

nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În esen

ț

ă, recurenta invocă următoarele

argumente în sensul respingerii cererii de constatare a nulită

ț

ii contractului nr.

V1. din 1 noiembrie 2001încheiat între autoarea sa

ș

i SC L. SA:

- instanța de recurs a

dispus rejudecarea cauzei și verificarea incidenței art. 21 alin. (1) și (5) din

Legea nr. 10/2001 și art. 21.1 lit. b) din H.G. nr. 250 din 7 martie 2007 „raportat

la circumstanțele cauzei";

- contractul a fost încheiat

înainte de formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, de

ș

i după intrarea în vigoare

a acestei legi;

- notificarea formulată

de către reclamante a fost adresată Primăriei Municipiului Craiova, iar nu societății

SC L. SRL, și a vizat acordarea măsurilor reparatorii în echivalent (despăgubiri),

iar nu restituirea în natură a imobilului;

- către SC L. SRL nu a

fost transmisă niciodată o notificare și/sau informare privind intenția persoanelor

îndreptățite de a redobândi în natură imobilul;

- autoarea recurentei

a fost de bună credin

ț

ă întrucât s-a întemeiat

pe înscrierile din cartea funciară.

În spe

ț

ă este vorba despre un

imobil care făcea obiectul Legii nr. 10/2001

ș

i care la data intrării în vigoare a acestei

Legi se afla în patrimoniul unei societă

ț

i comerciale în care statul era ac

ț

ionar majoritar în sensul

art. 20 alin. (1) (forma în vigoare la data înstrăinării imobilului).

Înalta Curte va face trimitere

în continuare la prevederile legale în forma în vigoare la data înstrăinării imobilului,

în aplicarea principiului tempus regit actum.

Imobilul în cauză a fost

înstrăinat după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar înainte de formularea

în termenul prevăzut la art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (prelungit succesiv)

a notificării.

În aceste condi

ț

ii se pune problema dacă

Legea nr. 10/2001 a realizat o indisponibilizare a bunurilor care făceau obiectul

său (până la prevederea expresă a sanc

ț

iunii nulită

ț

ii prin art. 21 alin. (5) a

ș

a cum a fost modificat

prin Legea nr. 247/2005)

ș

i dacă da, de când opera

această indisponibilizare, de la data intrării în vigoare a legii sau de la data

formulării efective a notificării.

Se mai pune de asemenea

problema, dacă operează indisponibilizarea, în cazul în care notificarea este adresată

unei alte unită

ț

i decât cea care de

ț

ine imobilul,

ș

i în cazul în care prin

notificare s-au cerut ini

ț

ial despăgubiri

ș

i abia ulterior restituirea

în natură.

Faptul că ini

ț

ial reclaman

ț

ii au cerut restituirea

prin echivalent a imobilului preluat abuziv și abia ulterior restituirea în natură

(pe lângă faptul că imobilul a fost înstrăinat de unitatea de

ț

inătoare înainte de expirarea

termenului prevăzut de lege pentru formularea notificării, fără a a

ș

tepta să vadă dacă imobilul

va face obiectul unei notificări, fiind astfel nerelevant sub aspectul stabilirii

atitudinii subiective a păr

ț

ilor contractante dacă reclaman

ț

ii au cerut restituirea

prin echivalent sau în natură prin notificarea ini

ț

ială) nu o îndreptă

ț

ea pe unitatea de

ț

inătoare să înstrăineze

imobilul, chiar dacă această opera

ț

iune ar fi avut loc după formularea notificării,

având în vedere că în chiar art. 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 se precizează

expres regula restituirii în natură a imobilelor care fac obiectul acestei legi,

fiind prevăzute expres imobilele pentru care se acordă măsuri reparatorii în echivalent.

Această regulă este întărită

prin mai multe prevederi ale Legii nr. 10/2001, de ex. art. 7, 9, 12, 24 (conform

formei ini

ț

iale a Legii nr. 10/2001).

Astfel,

potrivit art. 7

:

„ (1)

De regulă, imobilele

preluate în mod abuziv se restituie în natură.

(2)

Dacă restituirea în natură

este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin

echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege.”

Ca atare, voința persoanei

îndreptă

ț

ite de a i se acorda despăgubiri

(măsuri reparatorii prin echivalent) nu putea produce efecte decât în condi

ț

iile expres prevăzute

de lege, iar stabilirea îndreptă

ț

irii la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii

prin echivalent nu putea avea loc decât la momentul solu

ț

ionării notificării, moment

până la care imobilul era indisponibilizat.

De asemenea, faptul că

notificarea a fost trimisă primăriei iar nu unită

ț

ii de

ț

inătoare, nu este de natură a se trage

concluzia că nu mai opera indisponibilizarea imobilului până la finalizarea procedurii

prevăzută de Legea nr. 10/2001, având în vedere că potrivit art. 26 alin. (1) prima

teză „În cazul în care persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului imobil

solicitat, notificarea se va trimite primăriei în a cărei rază se află imobilul,

respectiv Primăriei Municipiului București.”, aceasta fiind obligată, conform alineatelor

următoare, să identifice unitatea deținătoare și să comunice persoanei îndreptățite

elementele de identificare a acesteia, iar potrivit art. 21 alin. (4) „Notificarea

înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau

juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată

altei unități decât cea care deține imobilul.”

Mai mult, legea reglementează

ș

i situa

ț

ia în care persoana îndreptă

ț

ită trimite notificarea

unei unită

ț

i care nu deține imobilul

solicitat (art. 25), caz în care, de la primirea comunicării prevăzute de lege curge

un nou termen de notificare.

Ca atare, dispozi

ț

iile legii fiind clare,

chiar dacă imobilul ar fi fost înstrăinat după formularea notificării recurenta

nu s-ar fi putut apăra prin sus

ț

inerea că autoarea sa ar fi fost de bună credin

ț

ă la încheierea contractului,

întrucât cu minime diligen

ț

e ar fi putut afla că a fost formulată o notificare cu privire

la imobilul în cauză, care a fost adresată primăriei, posibilitate pe care chiar

Legea nr. 10/2001 o prevede, a

ș

a cum s-a arătat mai sus.

De altfel, a

ș

a cum s-a re

ț

inut mai sus, imobilul

a fost înstrăinat de unitatea de

ț

inătoare înainte de expirarea termenului prevăzut

de lege pentru formularea notificării, fără a a

ș

tepta să vadă dacă imobilul va face obiectul

unei notificări, fiind astfel nerelevant sub aspectul stabilirii atitudinii subiective

a păr

ț

ilor contractante faptul

că reclaman

ț

ii au adresat notificarea

primăriei iar nu unită

ț

ii de

ț

inătoare.

În ceea ce prive

ș

te data de la care se

produce indisponibilizarea bunurilor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, aceasta

nu poate fi decât data intrării în vigoare a legii, iar nu data formulării notificării,

având în vedere că a

ș

a cum s-a re

ț

inut anterior finalitatea

aplicării legii este restituirea în natură a imobilelor care fac obiectul acesteia,

restituirea prin echivalent fiind prevăzută cu titlu de excep

ț

ie. Dacă s-ar opta pentru

interpretarea propusă de către recurentă aceasta ar duce la eludarea legii, prin

aceea că până la formularea notificării de către persoana îndreptă

ț

ită s-ar fi putut înstrăina

toate imobilele care fac obiectul legii, fapt ce ar fi avut drept consecin

ț

ă nemaiatingerea finalită

ț

ii legii.

Această interpretare este

confirmată de prevederile art. 42 alin. (1) care fac trimitere expresă la momentul

intrării în vigoare a legii, în legătură cu distrugerile și degradările cauzate

imobilelor care fac obiectul acestei legi, deci acest moment este aplicabil cu atât

mai mult raportat la înstrăinarea imobilelor care fac obiectul legii.

De altfel, prin art. 43

se prevede expres posibilitatea înstrăinării imobilelor cu altă destinație decât

cea de locuință care nu se restituie persoanelor îndreptățite. Per a contrarilor,

imobilele care se restituie sau care au voca

ț

ia, la data intrării în vigoare a legii, spre

a fi restituite, nu pot fi înstrăinate.

În ceea ce prive

ș

te felul nulită

ț

ii contractului încheiat

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cu privire la un imobil care face obiectul

acestei legi

ș

i care nu se situează

în categoria imobilelor excluse de la restituirea în natură, nu este corectă afirma

ț

ia recurentului în sensul

că sunt aplicabile prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 care reglementează

regimul nulită

ț

ii actelor juridice de

înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca

obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi.

Aceste prevederi se referă

la actele juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii, fapt care rezultă

din prevederile art. 46 alin.

(5)

potrivit cărora prin

derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune

se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Este evident că nu poate să curgă termenul de prescrip

ț

ie special, de la data

intrării în vigoare a legii, decât pentru contractele încheiate anterior intrării

în vigoare a legii iar nu și pentru contractele care nu existau la această dată.

Ca atare, pentru stabilirea

regimului nulită

ț

ii contractului în cauză

este aplicabil dreptul comun, iar nu dispozi

ț

iile speciale ale art. 46 din Legea nr. 10/2001.

A

ș

a cum s-a re

ț

inut anterior, înstrăinarea

unui imobil care făcea obiectul Legii nr. 10/2001 înainte de finalizarea procedurii

prevăzute de această lege ar duce la eludarea legii, a cărei finalitate este restituirea

în natură a imobilelor care fac obiectul acesteia, restituirea prin echivalent fiind

prevăzută cu titlu de excep

ț

ie.

Or, încheierea unui act

juridic cu fraudarea legii reprezintă o cauză de nulitate absolută potrivit dreptului

comun.

Prin dispozi

ț

iile art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 a

ș

a cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 nu s-a făcut

altceva decât să se reia dispozi

ț

ia din dreptul comun prin precizarea expresă a

sanc

ț

iunii de drept civil de

care sunt lovite actele de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul acestei legi

încheiate înainte de finalizarea procedurii de restituire prevăzută de această lege.

Este nefondată sus

ț

inerea recurentei în sensul

că autoarea sa a fost de bună credin

ț

ă la încheierea contractului nr. V1. din 1

noiembrie 2001 cu SC L. SA, întrucât la acel moment cu privire la acel imobil nu

se formulase notificare.

În raport cu situa

ț

ia specială a imobilului

în cauză, buna credin

ț

ă este reprezentată de

credin

ț

a păr

ț

ilor contractante că imobilul

nu face obiectul Legii nr. 10/2001, iar nu că nu a fost notificat, atâta timp cât

la momentul încheierii contractului nu expirase termenul prevăzut de art. 21

alin. (1), cu modificările ulterioare, pentru a se formula notificarea.

Faptul că imobilul făcea

obiectul Legii nr. 10/2001 rezulta din situa

ț

ia juridică a imobilului raportată la prevederile

art. 1 coroborat cu art. 2 din Lege, iar principiul restituirii în natură rezulta

din prevederile Legii men

ț

ionate mai sus, când s-a

analizat acest aspect.

Ca atare, autorul recurentei

putea afla cu minime diligen

ț

e că imobilul în cauză făcea obiectul Legii nr. 10/2001, că

se afla în de

ț

inerea unei societă

ț

i comerciale la care statul

era acționar majoritar, astfel că art. 20 alin. (1) teza finală impunea restituirea

în natură,

ș

i că nu putea fi înstrăinat

în mod valabil până la lămurirea situa

ț

iei sale juridice.

Faptul că imobilele care

făceau obiectul acestei legi nu puteau fi înstrăinate până la lămurirea situa

ț

iei lor juridice potrivit

Legii nr. 10/2001 rezultă din chiar finalitatea legii, restituirea în natură a acestor

imobile, a

ș

a cum s-a men

ț

ionat anterior, dreptul

de dispozi

ț

ie al unită

ț

ilor deținătoare (unită

ț

i de stat) fiind limitat

în cadrul unui interval rezonabil de timp, dat de termenul pentru formularea notificării,

rapiditatea solu

ț

ionării acesteia fiind

la dispozi

ț

ia unită

ț

ii de

ț

inătoare.

Această limitare a unui

atribut al dreptului de proprietate asupra imobilelor ce făceau obiectul legii

ș

i care se aflau în de

ț

inerea unor societă

ț

i ale statului este justificată

de respectarea dreptului de proprietate al persoanelor de la care aceste imobile

au fost preluate abuziv de către stat.

Nu se pune problema inopozabilită

ț

ii acestei situa

ț

ii juridice întrucât nu

ar fi fost men

ț

ionat în cartea funciară

faptul că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, având în vedere că Legea

nr. 10/2001 nu prevede o astfel de obliga

ț

ie, pe de o parte, iar pe de altă parte, legea,

fiind publicată în Monitorul oficial, era prezumată a fi cunoscută de către toate

persoanele interesate.

Recurenta reclamantă este

având cauză fa

ț

ă de societatea care a

încheiat contractul cu SC L. SA, SC T.F.I. SA, ca urmare a divizării par

ț

iale a acestei societăți,

în calitate de succesor cu titlu universal, în urma căreia a preluat

ș

i imobilul în cauză, astfel

că actul juridic încheiat de autorul său î

ș

i produce efectele

ș

i fa

ț

ă de aceasta, preluând

toate drepturile

ș

i obliga

ț

iile autorului, raportat

la patrimoniul preluat.

Ca atare, nu se pune problema

unor transferuri succesive de proprietate ulterioare încheierii contractului nr.

V1. din 1 noiembrie 2001, ci de preluarea unor drepturi

ș

i obliga

ț

ii de la autoarea sa,

în calitate de având-cauză.

Celelalte aspecte, legate

de faptul că ini

ț

ial prin notificare s-a

cerut restituirea prin echivalent

ș

i că notificarea a fost adresată primăriei, au

fost analizate mai sus

ș

i nu au inciden

ț

ă cu privire la stabilirea

bunei credin

ț

e a autoarei recurentei

care ar fi trebuit să existe la data încheierii contractului, întrucât notificarea

a fost formulată în termen, dar după momentul încheierii contractului în cauză.

În ceea ce prive

ș

te aplicarea art. 36

pct. 1

ș

i art. 38 din Legea

nr. 7/1996, dispozi

ț

ii legale invocate de

către recurentă, pe de o parte, obiectul prezentului litigiu nu îl constituie o

ac

ț

iune în rectificare de

CF. Pe de altă parte, autoarea recurentei, fa

ț

ă de care recurenta este având cauză, nu

poate invoca buna credin

ț

ă la încheierea actului,

pentru considerentele expuse anterior, astfel că nu se încadrează în ipoteza

art. 38 din Legea nr. 7/1996, ci în ipoteza art. 37 alin. (1), care reglementează

regula imprescriptibilită

ț

ii ac

ț

iunii în rectificare de

CF.

În consecin

ț

ă, în temeiul art. 312

alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9

ș

i art. 316 raportat la art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC O.F. SA împotriva deciziei nr. 309 din 20 septembrie 2011

a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie

2012.