ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3821/2012

Asupra cererii de completare a

hotărârii sus-menționate, constată:

Prin decizia nr. 5698 pronunțată la data de 04 iulie 2011,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantul S.R.M. împotriva

deciziei nr. 200 din 06 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

A modificat decizia recurată, în

sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 30.000 euro sau

echivalentul în RON al acestei sume, reprezentând daune morale, la data plății

efective.

A respins ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Prahova, împotriva aceleiași hotărâri.

Ulterior pronunțării acestei decizii,

petentul S.R.M. a formulată o cerere, în cuprinsul căreia a arătat că „instanța

de recurs a menționat și o despăgubire materială”, care este sub valoarea pretențiilor

sale, apreciate de petent la suma de 35.000 euro, sumă ce solicită a i se acorda,

cu titlul de daune materiale.

Cererea de completare a hotărârii urmează

a fi respinsă pentru considerentele ce succed:

Prin acțiunea formulată de reclamantul

S.R.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

la 07 decembrie 2009, pe rolul Tribunalului Prahova, acesta a solicitat instanței,

pe calea Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro,

echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune morale urmare condamnării

sale, conform sentinței penale nr. 438 din 21 iunie 1957 pronunțată de Tribunalul

Sibiu la 3 ani închisoare corecțională.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă

nr. 907 din 05 iulie 2010, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic

al măsurii aplicată reclamantului, constând în condamnarea sa și a dispus obligarea

pârâtului la plata sumei de 2.000 euro, sau echivalentul în RON al acestei sume,

la data plății efective, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că, prin sentința penală nr. 438 din 21 iunie 1957 a Tribunalului Militar

Sibiu, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională pentru infracțiunea

de agitație publică, conform art. 327 C. pen. și art. 137 C. pen.

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă,

prin decizia nr. 200 din 06 octombrie 2010, a admis apelul formulat de reclamantul

S.R.M. împotriva sentinței civile nr. 907 din 05 iulie 2010 a Tribunalului Prahova.

A schimbat în parte sentința primei instanțe,

în sensul că pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 5.000 euro,

și nu 2.000 euro, cât a stabilit prima instanță. A respins apelul formulat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Prahova. A păstrat restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut în esență că reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională,

iar în perioada 26 februarie 1957-29 noiembrie 1957 a fost încarcerat în Penitenciarul

Aiud și că, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 221/2009, astfel că reclamantul

este îndreptățit să i se acorde despăgubiri în cuantum de 5.000 euro pentru prejudiciul

moral, constând în suferința fizică și psihică la care a fost supus.

Hotărârea Curții de apel a fost atacată

cu recurs de ambele părți, iar prin decizia a cărei completare se solicită, instanța

supremă a admis recursul reclamantului, a modificat decizia recurată și a dispus

obligarea pârâtului la 30.000 euro sau echivalentul în RON al acestei sume, reprezentând

daune morale, la data plății respective. A respins ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Prahova împotriva aceleiași decizii.

Instanța de recurs a reținut, în esență,

că, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, operează criteriile echității

și proporționalității, stabilind un cuantum îndestulător pentru a acoperi consecințele

negative suferite de reclamant prin faptul condamnării sale pentru săvârșirea unei

fapte pe care actuala lege (nr. 221/2009) o consideră ca având caracter politic.

Așadar, suma stabilită de instanța de

apel (5.000 euro) a fost majorată de instanța de recurs la 30.000 euro, sau echivalentul

în RON al acestei sume, cu titlul de daune morale.

Prin prezenta cerere, petentul S.R.M.

a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a omis a se pronunța asupra daunelor

materiale, ce nu au fost acordate în cuantumul de 35.000 euro, cuantum la care acesta

consideră că este îndreptățit, sumă pe care o solicită ca despăgubiri materiale,

peste cea stabilită de instanța de recurs (ca daune morale), prin decizia nr. 5698

din 04 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Potrivit dispozițiilor art. 281

2

alin. (1) „dacă prin hotărârea dată, instanța a omis să se pronunțe asupra unui

capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale,

se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara,

după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date

în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare”.

Este de observat că, potrivit petitului

acțiunii introductive de instanță, reclamantul a solicitat acordarea daunelor morale,

și nu materiale, astfel că obiectul învestirii instanței de fond și al examinării

legalității de către instanța de recurs s-a realizat, evident, cu respectarea principiului

disponibilității, în acord cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Așa fiind, este evident că în acest cadru

procesual nu se poate încuviința o cerere de completare a deciziei nr. 5698 din

04 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu majorarea cuantumului unor

daune, ce nu au fost solicitate prin cererea introductivă de instanță și care nu

au făcut obiect de examinare în calea extraordinară de atac a recursului.

Ca atare, încuviințarea unei cereri de

completare a unei hotărâri judecătorești este admisibilă exclusiv atunci când instanța

a omis a se pronunța asupra unui capăt de cerere, lăsându-l nesoluționat ori nepronunțându-se

asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Cum însă, în cazul prezentei cereri,

nu se regăsește situația menționată, nu se poate admite acordarea unor daune, cu

un alt titlul, printr-o cerere ulterioră pronunțării hotărârii, care nu a vizat

pretențiile deduse judecății, într-un alt cadru procesual, în care instanța nu a

fost sesizată cu o astfel de cerere.

Urmare celor reținute este evident că,

în această situație, calea procedurală nu este aceea a completării hotărârii, reglementată

de dispozițiile art. 281

2

C. proc. civ., iar cererea va fi respinsă,

nefiind incidente prevederile sus-menționate, deoarece în cazul dedus judecății,

nu a existat o omisiune a instanței de recurs de a se pronunța asupra unei cereri

principale, accesorii sau incidentale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de completare a dispozitivului

deciziei civile nr. 5698 din 04 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, formulată de petentul S.R.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

28 mai 2012.