ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1842/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 13180 din 3 decembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 14606/3/2008, Tribunalul București - secția a VI-a comercială a admis acțiunea formulată de reclamanții B.C., B.L. și B.E., împotriva pârâților A.I. și SC D.C. SRL, obligând pârâții să achite în solidar reclamanților, suma 30.000 Euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății și suma de 2.400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, str. Lucrețiu Pătrășcanu, iar pârâții nu au justificat un titlu de folosință.

A reținut că, potrivit expertizei efectuate în cauză, pârâții datorează reclamanților despăgubiri de 178.488,74 Euro, constând în contravaloarea lipsei de folosință pentru spațiul ocupat fără titlu. A reținut că folosința ilicită a aparținut ambilor pârâți, de aceea a făcut aplicarea dispozițiilor articolului 1003 C. civ., care prevăd solidaritatea răspunderii. În raport de cererea reclamanților, a făcut aplicarea dispozițiilor articolului 274 C. proc. civ. și a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată efectuate. Prin decizia comercială nr. 251 din 21 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a comercială, a fost constatat nul apelul declarat de pârâți. Prin decizia comercială nr. 709 din 23 februarie 2010, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - secția comercială, a fost admis recursul declarat de pârâta SC D.C.

SRL, a fost casată decizia comercială nr. 251/2009 a Curții de Apel București - secția a V-a comercială și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Dosarul a fost înregistrat sub nr. 14606./3/2008 la 31 martie 2010 pe rolul Curții de Apel București - secția a V-a comercială și a fost soluționat prin Decizia comercială nr. 300 din 13 mai 2010, în sensul respingerii apelului declarat de pârâți, ca nefondat. În motivarea apelului, pârâții au criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că, la momentul pronunțării acestei hotărâri, reclamanții nu mai erau proprietarii imobilului în litigiu, întrucât vânduseră acest spațiu. în dezvoltarea acestei critici au invocat și certificatul de grefa eliberat de Curtea de Apel București - secția a V-a comercială în dosarul nr. 5762/3/2008, din care rezultă că a fost soluționat prin pronunțarea unei hotărâri care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Pârâții au mai arătat că reclamanții, întrucât și-au întemeiat cererea și pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, în afară de dovada proprietății asupra imobilului în litigiu, trebuiau să probeze și faptul că pârâții și-au mărit patrimoniul folosindu-se de bunul reclamanților, că în acest fel a sărăcit patrimoniul reclamanților, precum și că există un raport cauzal între îmbogățirea pârâților și sărăcirea reclamanților. Pentru a pronunța această soluție, față de actele și lucrările dosarului și în raport de probele administrate în cauză, instanța de control judiciar a reținut că, reclamanții și-au întemeiat în drept cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. , pe dispozițiile art. 998 C. civ.

și pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, iar instanța de fond, în considerentele hotărârii atacate, a reținut ca temei al obligației de despăgubire principul răspunderii civile delictuale, apreciind că ambii pârâți au săvârșit un delict civil constând în folosința fără drept a unui bun a cărui proprietate aparține intimaților reclamanți. Față de temeiurile juridice invocate de reclamanți, a reținut că, în mod temeinic, judecătorul fondului a analizat cauza prioritar din perspectiva răspunderii civile delictuale, având în vedere caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso, ceea ce presupune că se poate uza de acțiunea în îmbogățire fără justă cauză, numai atunci când, persoana care tinde la repararea prejudiciului, nu mai are la îndemână o acțiune principală, izvorând din contract sau din delict.

Din acest punct de vedere, a apreciat ca neîntemeiată critica formulată de pârâți relativ la neanalizarea tuturor condițiilor impuse de aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză, atâta vreme cât temeiul răspunderii nu a fost faptul juridic licit, ci dimpotrivă, un fapt juridic ilicit.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a apreciat soluția primei instanțe ca fiind legală și temeinică, având în vedere că, prin decizia nr. 669 din 18 februarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 5762/3/2008, înalta Curte de Casație și Justiție - secția comercială a admis recursul împotriva deciziei nr. 34 din 26 ianuarie 2009 a Curții de Apel București - secția a V a comercială, în sensul că a desființat în parte sentința comercială nr. 8014 din 26 iunie 2008 a Tribunalului București - secția a VI-a comercială, trimițând cauza la tribunal pentru soluționarea pe fond a capătului de cerere privind constatarea vânzării-cumpărării intervenite între reclamanții din cauza de față și L.Z., L.A. și SC G.I.E.

SRL, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii. În această situație, a reținut că, de la momentul sesizării instanței cu cererea de chemare în judecată - 21 mai 2008 și până la momentul soluționării cauzei în apel, pârâții nu au putut opune reclamanților un titlu valabil cu care să justifice folosirea spațiului în litigiu, și dimpotrivă, reclamanții au opus în mod valabil pârâților contractele de vânzare-cumpărare autentificate la B.N.P. E.A.F. din București sub nr. 441 din 27 aprilie 2004 și nr. 539 din 20 mai 2004, înscrise în Cartea funciară, cu care și-au dovedit calitatea de proprietar și care îi îndrituia, conform art. 480, 482 și 483 C. civ., atât la posesia bunului, cât și la fructele acestuia, naturale sau industriale.

Față de situația de fapt, reținând că este dovedită și necontestată folosința bunului de către ambii pârâți în perioada de referință indicată în cerea de chemare în judecată, având în vedere și determinarea prejudiciului constând în lipsa de folosință a acestui bun prin expertiza întocmită în cursul judecății în fond, Curtea de Apel a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect ca fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale, făcând aplicarea dispozițiilor articolelor 998 și următoarele și 1003 C. civ. Împotriva Deciziei comerciale nr. 300 din 13 mai 2010 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a comercială, au declarat apel pârâții A.I. și SC D.C. SRL București, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., solicitând în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 din același cod, suspendarea judecării căii extraordinare de atac până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 5762/2/2008 pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție - secția comercială, susținând că tranșarea prezentului litigiu, depinde de soluția ce urmează a fi pronunțată în cauza anterior menționată. l. În memoriul de recurs, pârâții nu au dezvoltat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., limitându-se doar să-l indice ca temei de drept, fără să subsumeze acestuia o critică anume.

Funcție de prevederile textului legal menționat, care vizează schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, prin interpretarea greșită a acestuia, raportate la susținerile pârâților și la considerentele deciziei atacate, înalta Curte reține că, în cauză nu se regăsește situația prevăzută de norma amintită, astfel încât, apreciază motivul ca fiind nefondat și urmează să-l înlăture.

Critici le formulate de pârâți în ceea ce privește analiza făcută de instanțele de fond asupra condițiilor de admisibilitate a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, în sensul că au admis acțiunea reclamanților, în condițiile în care, aceștia nu au dovedit diminuarea patrimoniului lor și majorarea patrimoniului pârâților și nici legătura de cauzalitate dintre îmbogățirea unui patrimoniu și sărăcirea celuilalt, urmează a fi înlăturate de înalta Curte, care, ca instanță de recurs, este ținută a se pronunța exclusiv asupra motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., critica mai sus expusă, ținând exclusiv de administrarea probatoriului, neputând fi încadrată în niciunul dintre cazurile prevăzute de norma legală menționată.

Referitor la o posibilă circumscriere a criticii mai sus expuse motivului prevăzut la pct. 8 al art. 304, înalta Curte reține că instanța de apel nu a schimbat natura actului juridic dedus judecății, pârâții tăcând confuzie între actul juridic dedus judecății (în cauză, fapt juridic, constând în lipsirea de folosința imobilului) și natura acțiunii cu care a fost învestită instanța. Astfel, în măsura în care, s-a insinuat de către pârâți, că deși, învestite cu o acțiune în îmbogățire tară justă cauză, instanța de fond și ulterior instanța de control, s-au pronunțat și au admis o acțiune în răspundere civilă delictuală, înalta Curte respinge ca nefondată o asemenea critică.

Argumentele pe care se bazează această soluție constau, pe de o parte în considerarea confuziei mai sus expuse, care face ca această critică să nu se încadreze în prevederea legală indicată, și pe de altă parte, în considerarea celor consemnate de instanța de apel, în sensul că acțiunea reclamanților a fost întemeiată pe art. 998 C. civ. și pe principiul îmbogățirii tară justă cauză, prima instanță analizând corect, prioritar acțiunea în răspundere civilă delictuală, în raport de caracterul subsidiar al acțiunii " de in rem verso", de care partea nu putea uza, decât în măsura în care ar fi epuizat acțiunile derivând din actul sau faptul juridic dedus judecății. 2. Al doilea motiv de critică invocat și subsumat de pârâți dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., vizează încălcarea art. 720 1 din același cod de către instanța de apel. Norma mai sus menționată reglementează procedura prealabilă a concilierii în litigiile comerciale, iar pârâții susțin că nu a fost parcursă de reclamanți. Verificând actele si lucrările dosarului, înalta Curte constată că această critică nu a fost ridicată în fața primei instanțe, nu a fost formulată în apel, nu a făcut obiectul cenzurii instanței de control judiciar prin decizia atacată și nu poate forma obiectul analizei omisso medio, în calea extraordinară de atac a recursului. De asemenea, apreciază că această critică a fost formulată pro causa, întrucât la filele 4, 5 și 7 dosar nr. 14606/2/2008 (fond) se regăsesc înscrisuri doveditoare ale îndeplinirii procedurii concilierii.

Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâții A.I. și SC D.C. SRL București, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții A.I. și SC D.C. SRL București împotriva Deciziei comerciale nr. 300 din 13 mai 2010 pronunțate de Curtea de Apel București — secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2011.