ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1842/2011

Asupra

recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 13180 din 3 decembrie

2008, pronunțată în dosarul nr. 14606/3/2008, Tribunalul București - secția a

VI-a comercială a admis acțiunea formulată de reclamanții B.C., B.L. și B.E.,

împotriva pârâților A.I. și SC D.C. SRL, obligând pârâții să achite în solidar

reclamanților, suma 30.000 Euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua

plății și suma de 2.400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în

esență că

reclamanții au făcut dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului

situat în București, str.

Lucrețiu Pătrășcanu, iar pârâții nu au justificat un titlu de folosință.

A reținut că, potrivit expertizei efectuate în cauză,

pârâții datorează reclamanților despăgubiri de 178.488,74 Euro, constând în

contravaloarea lipsei de folosință pentru spațiul ocupat fără titlu.

A reținut că

folosința ilicită a aparținut ambilor pârâți, de aceea a

făcut aplicarea

dispozițiilor articolului 1003 C. civ., care prevăd solidaritatea răspunderii.

În

raport de cererea reclamanților, a făcut aplicarea dispozițiilor articolului

274 C. proc. civ. și a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată

efectuate.

Prin

decizia comercială nr. 251 din 21 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel

București - secția a V-a comercială, a fost constatat nul apelul declarat de

pârâți.

Prin decizia

comercială nr. 709 din 23 februarie 2010, pronunțată

de înalta Curte de

Casație și Justiție - secția comercială, a fost admis recursul declarat de

pârâta SC D.C. SRL, a fost casată decizia comercială nr. 251/2009 a Curții de

Apel București - secția a V-a comercială și a fost trimisă cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Dosarul a fost înregistrat sub nr. 14606./3/2008 la 31

martie 2010 pe rolul Curții de Apel București - secția a V-a comercială și a

fost soluționat prin Decizia comercială nr. 300 din 13 mai 2010, în sensul

respingerii apelului declarat de pârâți, ca nefondat.

În motivarea

apelului, pârâții au criticat hotărârea primei instanțe

pentru

nelegalitate și netemeinicie, susținând că, la momentul pronunțării acestei

hotărâri, reclamanții nu mai erau proprietarii imobilului în litigiu, întrucât

vânduseră acest spațiu. în dezvoltarea acestei critici au invocat și

certificatul de grefa eliberat de Curtea de Apel București - secția a V-a comercială

în dosarul nr. 5762/3/2008,

din care

rezultă că a fost soluționat prin pronunțarea unei hotărâri care

ține

loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Pârâții

au mai arătat că reclamanții, întrucât și-au întemeiat cererea și pe principiul

îmbogățirii fără justă cauză, în afară de dovada

proprietății asupra imobilului în litigiu, trebuiau să probeze și faptul

că

pârâții și-au mărit patrimoniul folosindu-se de bunul reclamanților,

că în acest fel a sărăcit patrimoniul reclamanților, precum și că există un

raport cauzal între îmbogățirea pârâților și sărăcirea reclamanților.

Pentru

a pronunța această soluție, față de actele și lucrările dosarului și în raport

de probele administrate în cauză, instanța de control judiciar a reținut că, reclamanții

și-au întemeiat în drept

cererea de chemare

în judecată pe dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

, pe

dispozițiile art. 998 C. civ. și pe principiul îmbogățirii fără justă cauză,

iar instanța de fond, în considerentele hotărârii atacate, a reținut ca temei

al obligației de despăgubire principul răspunderii civile delictuale, apreciind

că ambii pârâți au săvârșit un delict civil constând în folosința fără drept a

unui bun a cărui proprietate aparține intimaților reclamanți.

Față de temeiurile juridice invocate de

reclamanți, a reținut că, în

mod temeinic, judecătorul fondului a

analizat cauza prioritar din perspectiva răspunderii civile delictuale, având

în vedere caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso, ceea ce presupune

că se poate uza de acțiunea în îmbogățire fără justă cauză, numai atunci când,

persoana care tinde la repararea prejudiciului, nu mai are la îndemână o

acțiune principală, izvorând din contract sau din delict.

Din acest punct de vedere, a apreciat ca neîntemeiată

critica

formulată de pârâți relativ la

neanalizarea tuturor condițiilor impuse de

aplicarea principiului

îmbogățirii fără justă cauză, atâta vreme cât temeiul răspunderii nu a fost

faptul juridic licit, ci dimpotrivă, un fapt juridic ilicit.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a apreciat soluția

primei instanțe ca fiind legală și temeinică, având în vedere că, prin decizia

nr. 669 din 18 februarie 2010, pronunțată în dosarul nr. 5762/3/2008,

înalta Curte de Casație și Justiție - secția comercială

a admis recursul

împotriva deciziei nr. 34 din 26 ianuarie 2009 a Curții

de Apel București - secția a V a comercială, în sensul că a desființat în parte

sentința comercială nr. 8014 din 26 iunie 2008 a Tribunalului București - secția

a VI-a comercială, trimițând cauza la tribunal pentru soluționarea pe fond a

capătului de cerere privind constatarea vânzării-cumpărării intervenite între

reclamanții din cauza de față și

L.Z., L.A.

și SC G.I.E. SRL, menținând

celelalte dispoziții ale hotărârii.

În această situație, a reținut că, de la momentul

sesizării instanței

cu cererea de chemare în judecată - 21 mai 2008 și

până la momentul soluționării cauzei în apel, pârâții nu au putut opune

reclamanților un titlu valabil cu care să justifice folosirea spațiului în

litigiu, și

dimpotrivă, reclamanții au opus

în mod valabil pârâților contractele de

vânzare-cumpărare autentificate

la B.N.P. E.A.F. din București sub nr. 441 din 27 aprilie 2004 și nr. 539 din

20 mai 2004, înscrise în Cartea funciară, cu care și-au dovedit calitatea de

proprietar și care îi îndrituia, conform art. 480, 482 și 483 C. civ., atât la

posesia bunului, cât și la fructele acestuia, naturale sau industriale.

Față

de situația de fapt, reținând că este dovedită și necontestată

folosința bunului de către ambii pârâți în

perioada de referință indicată

în cerea de chemare în judecată, având în

vedere și determinarea

prejudiciului

constând în lipsa de folosință a acestui bun prin expertiza

întocmită în

cursul judecății în fond, Curtea de Apel a apreciat că prima instanță a reținut

în mod corect ca fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale,

făcând aplicarea dispozițiilor articolelor 998 și următoarele și 1003 C. civ.

Împotriva Deciziei comerciale nr. 300 din 13 mai 2010

pronunțate de Curtea de Apel București - secția a

V-a comercială, au

declarat apel pârâții A.I. și SC D.C. SRL București,

criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 din

același cod, suspendarea judecării căii extraordinare de atac până la

soluționarea irevocabilă a cauzei ce formează obiectul dosarului nr.

5762/2/2008 pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție - secția comercială,

susținând că tranșarea prezentului litigiu, depinde de soluția ce urmează a fi

pronunțată în cauza anterior menționată.

l. În memoriul de recurs, pârâții nu au dezvoltat

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., limitându-se

doar să-l indice ca temei de drept, fără să subsumeze acestuia o critică anume.

Funcție de prevederile textului legal menționat, care vizează

schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus

judecății, prin interpretarea greșită a acestuia, raportate la susținerile

pârâților și la considerentele deciziei atacate, înalta Curte reține că, în

cauză nu se regăsește situația prevăzută de norma amintită, astfel încât,

apreciază motivul ca fiind nefondat și urmează să-l înlăture.

Critici le formulate de pârâți în ceea ce

privește analiza făcută de

instanțele de fond asupra condițiilor de

admisibilitate a acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, în sensul că au admis

acțiunea reclamanților, în condițiile în care, aceștia nu au dovedit diminuarea

patrimoniului lor și majorarea patrimoniului pârâților și nici legătura

de cauzalitate dintre îmbogățirea unui patrimoniu

și sărăcirea celuilalt, urmează a fi înlăturate de înalta Curte, care, ca

instanță de recurs, este ținută a se pronunța exclusiv asupra motivelor de

nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., critica

mai sus expusă, ținând exclusiv de administrarea

probatoriului, neputând fi încadrată în niciunul dintre cazurile prevăzute de

norma legală menționată.

Referitor

la o posibilă circumscriere a criticii mai sus expuse motivului prevăzut la

pct. 8 al art. 304, înalta Curte reține că instanța de apel nu a schimbat

natura actului juridic dedus judecății, pârâții tăcând confuzie între actul

juridic dedus judecății (în cauză, fapt juridic, constând în lipsirea de

folosința imobilului) și natura acțiunii cu care a fost învestită instanța.

Astfel, în măsura în care, s-a insinuat de către pârâți, că deși, învestite cu

o acțiune în îmbogățire tară justă

cauză,

instanța de fond și ulterior instanța de control, s-au pronunțat și

au

admis o acțiune în răspundere civilă delictuală, înalta Curte respinge ca

nefondată o asemenea critică. Argumentele pe care se bazează această soluție

constau, pe de o parte în considerarea confuziei mai sus expuse, care face ca

această critică să nu se încadreze în prevederea legală indicată, și pe de altă

parte, în considerarea celor consemnate de instanța de apel, în sensul că

acțiunea reclamanților a fost întemeiată pe art. 998 C. civ. și pe

principiul îmbogățirii tară justă cauză, prima

instanță analizând corect,

prioritar acțiunea în răspundere civilă

delictuală, în raport de caracterul subsidiar al acțiunii " de in rem

verso", de care partea nu putea uza, decât în măsura în care ar fi epuizat

acțiunile derivând din actul sau faptul juridic dedus judecății.

pârâți

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., vizează încălcarea art.

720

1

din același cod de

către instanța de apel.

Norma mai sus menționată reglementează procedura

prealabilă a concilierii în litigiile comerciale, iar pârâții susțin că nu a

fost parcursă

de reclamanți.

Verificând actele si lucrările dosarului, înalta Curte

constată că această critică nu a fost ridicată în fața primei instanțe, nu a

fost formulată în apel, nu a făcut obiectul cenzurii instanței de control

judiciar prin decizia atacată și nu poate forma

obiectul analizei omisso

medio, în calea extraordinară de atac a

recursului. De asemenea,

apreciază că

această critică a fost formulată pro causa, întrucât la filele

4, 5 și 7

dosar nr. 14606/2/2008 (fond) se regăsesc înscrisuri doveditoare ale

îndeplinirii procedurii concilierii.

Față

de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâții A.I. și SC D.C. SRL

București, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâții A.I. și SC D.C. SRL București împotriva

Deciziei comerciale nr. 300 din 13 mai 2010 pronunțate de Curtea de Apel

București — secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 12 mai 2011.