ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2923/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanțe

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, astfel cum a fost precizată,

reclamantul R.M., în contradictoriu cu pârâta B.L., în calitate de Președinte

al Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție ce a

soluționat Dosarul nr. 5971/1/2009, a solicitat obligarea pârâtei să răspundă

cererii sale din data de 29 ianuarie 2010.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat faptul că a adresat pârâtei o cerere prin care a solicitat

să-i comunice în scris motivele care au determinat încălcarea dispozițiilor

art. 264 alin. (1) C. proc. civ., prin nemotivarea în termenul legal a deciziei

din 23 noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 5971/1/2009.

instanței de fond

Prin sentința

civilă nr. 2923 din 12

aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul R.M. în contradictoriu cu

pârâta B.L., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond, analizând cu prioritate

excepția inadmisibilității

acțiunii invocată din oficiu, a constatat că reclamantul a solicitat cenzurarea

refuzului de soluționare a cererii sale, având ca obiect justificarea redactării

cu întârziere a unei hotărâri și care a fost adresată unui judecător ce a făcut

parte din completul care a soluționat o cauză în care reclamantul a avut calitatea

de parte.

Față de dispozițiile

art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, Curtea a apreciat

că acțiunea formulată de reclamant este inadmisibilă, întrucât vătămarea dreptului

sau interesului legitim reclamat nu este urmarea unui act administrativ (asimilat)

al unei autorități publice, activitatea magistratului neconcretizându-se în acte

administrative, astfel cum acestea sunt definite de Legea contenciosului administrativ.

atac exercitată

Împotriva

acestei sentințe, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, a declarat

recurs reclamantul R.M., invocând ca temei legal dispozițiile art. 304

pct. 5 C. proc. civ.

În motivarea

căii de atac, recurentul-reclamant susține, în esență, că instanța

de fond a dezlegat cauza pe o excepție de procedură, neîntemeiată, fără să o pună

în discuția părților, ceea ce este incompatibil cu statutul de magistrat și

inechitabil în raport cu dispozițiile Cap. IV din Codul deontologic al magistraților.

Prin urmare,

arată recurentul, Curtea de Apel a încălcat principiul contradictorialității și

al dreptului la apărare al părților, principii care garantează o judecată imparțială,

hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind nulă, în baza art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent,

precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

expuse în continuare.

După cum rezultă

din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamantul R.M. s-a adresat instanței

de contencios administrativ, solicitând obligarea pârâtei să emită un act administrativ

în care să arate, în scris, motivele care au determinat încălcarea dispozițiilor

art. 264 alin. (1) C. proc. civ., precum și obligarea la plata de daune morale în

cuantum de 50 RON și daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere.

În conformitate

cu dispozițiile art. 126 alin. (2) coroborate cu art. 129 din Constituție, competența

instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege,

iar împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public

pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, „orice persoană care se consideră

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate

publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a

unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru

anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea

pagubei ce i-a fost cauzată”.

Relevante

în cauza dedusă judecății sunt și dispozițiile art. 8 alin. (1) din

Legea contenciosului administrativ, conform cărora „Persoana vătămată într-un drept

recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral,

nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun

răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța

de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în

parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune

morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel

care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea

în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și

prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru

exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Contenciosul

administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004

ca fiind ”activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ

competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți

este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,

după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea

în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare

la un drept sau interes legitim”.

Instanța

de fond a ajuns, în mod corect, la concluzia - împărtășită și de instanța de control

judiciar – că obiectul acțiunii reclamantului excede competenței instanței de contencios

administrativ, întrucât redactarea și comunicarea hotărârilor judecătorești

constituie operațiuni specifice puterii judecătorești și nu ale ceRON

executive, iar comunicarea motivelor pentru care o hotărâre nu a fost redactată

în termenul prevăzut de art. 264 alin. (1) C. proc. civ. nu reprezintă un act administrativ

emis de o autoritate publică, în sensul prevăzut de Legea contenciosului administrativ.

Pe de altă

parte, Înalta Curte apreciază că susținerile potrivit cărora instanța de fond a

încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare sunt neîntemeiate

și nu corespund realității.

Astfel, principiul

contradictorialității presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse

dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea

de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă

judecății, dar pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea

să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.

Contradictorialitatea

se manifestă atât în raporturile dintre părți, iar pentru aceasta trebuie în prealabil

ca părțile să fie informate exact despre existența procesului, conținutul pretențiilor

și argumentelor părții adverse, cât și în raporturile dintre părți și instanță.

Din actele

și lucrările dosarului rezultă fără putință de tăgadă că dreptul la apărare al recurentului-reclamant

nu a fost încălcat, având în vedere cererile formulate la data de 22 aprilie 2010,

la data de 29 septembrie 2010, la data de 13 decembrie 2010 și la data de 01

martie 2011, prin care reclamantul a solicitat judecarea cauzei în lipsa sa, precum

și faptul că instanța de fond a procedat la soluționarea pricinii cu îndeplinirea

legală a procedurii de citare a părților, conform dispozițiilor art. 85 C.

proc. civ.

Mai mult,

referirea din considerentele sentinței recurate cu privire la invocarea excepției

inadmisibilității, din oficiu, în ședința publică din data de 07 noiembrie 2008

este apreciată de către instanța de control judiciar ca fiind o eroare materială,

în condițiile în care, în cauză, nu a fost fixat un termen de judecată la data menționată.

Totodată,

Înalta Curte reține faptul că soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă,

în raport de elementele de fapt și de drept sus-arătate, se privește, în realitate,

ca o veritabilă soluționare pe fond și nu strict în temeiul unei simple excepții

de procedură, cum a susținut recurentul, căci în cauza de față inadmisibilitatea

reținută se confundă practic cu fondul acțiunii recurentului.

Față de modalitatea

de soluționare a recursului de față, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune

examinarea celorlalte critici și susțineri ale recurentului, care privesc fondul

litigiului dedus judecății.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge,

ca nefondat, recursul formulat de reclamantul R.M.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D

E

Respinge recursul declarat de R.M.

împotriva sentinței civile nr. 2923 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

12 iunie 2012.