ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1304/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1304/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii

deduse judecății

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, reclamantele D.M. și Ț.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin A.N.R.P. – C.C.S.D., obligarea acestuia să emită, pe baza

raportului de expertiză ce va fi întocmit de evaluator, de îndată și fără

trecerea unui termen, decizia care să conțină titlul de despăgubire pentru

imobilul la care face referire dispoziția din 9 octombrie 2006 a Primarului

Municipiului Râmnicu-Vâlcea, pentru suma ce se va stabili prin raportul de

evaluare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantele au arătat că prin dispoziția din 9 octombrie 2006 emisă de

Primarul Municipiului Râmnicu-Vâlcea s-a propus să li se acorde despăgubiri în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul construcție

situat în Râmnicu Vâlcea, demolat, și terenul aferent în suprafață de 1.020 m.p.,

iar dosarul a fost înregistrat la autoritatea pârâtă sub nr. 28495/CC,

susținând că, deși au făcut demersuri la autoritatea pârâtă, soluționarea

dosarului este tergiversată în mod nejustificat, fiindu-le încălcat astfel

dreptul la un proces echitabil.

Prin întâmpinare,

pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. a invocat excepția de nelegalitate a dispoziției

din 09 octombrie 2006 emisă de Primăria Municipiului Râmnicu Vâlcea în temeiul

art. 4, alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, iar pe fond solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pârâtul a mai

subliniat faptul că cererea este formulată în contradictoriu cu Statul Român

prin A.N.R.P. - C.C.S.D., iar cele două instituții sunt diferite, atribuțiile

ce revin fiecăreia dintre acestea fiind reglementate prin acte normative

distincte.

Totodată, autoritatea

pârâtă C.C.S.D. a formulat atât cerere reconvențională, solicitând obligarea

reclamantelor să facă dovada dreptului de proprietate asupra întregii suprafațe

de teren pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, invocând

prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, în caz contrar nu are

obligația transmiterii dosarului de despăgubire la evaluare, cât și cerere de

chemare în garanție a Primăriei Municipiului Râmnicu-Vâlcea prin Primar întrucât

această entitate nu a comunicat în totalitate documentația aferentă dosarului

de despăgubire.

Reclamantele au

formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, solicitând respingerea

acesteia ca nefondată, pentru că între pârâtă și chemata în garanție nu există

vreun raport juridic bazat pe vreo obligație legală de garanție, în condițiile

în care dosarul administrativ a fost înaintat Comisiei Centrale încă din anul

2006, presupunându-se astfel că la momentul preluării a fost verificat conținutul

acestuia.

Prin încheierea din

data de 27 octombrie 2010, prima instanță a respins excepția de nelegalitate a dispoziției

din 09 octombrie 2006, emisă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea,

constatând că aceasta nu reprezintă un act administrativ, ci are natura unui

act juridic civil, nefiind îndeplinite condițiile art. 4 din Legea nr.

554/2004.

Prin sentința nr. 157

din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată, obligând pârâta să procedeze la finalizarea

etapei de verificare a Dosarului înregistrat sub nr. 28495/CC și la desemnarea evaluatorului

în vederea întocmirii raportului de evaluare, iar ulterior finalizării etapei de

evaluare să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri în

favoarea reclamantelor.

Prin aceeași sentință,

a respins cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție a Primăriei

Municipiului Râmnicu Vâlcea, formulate de către pârâtă, obligând pârâta la 800 RON

cheltuieli de judecată către reclamante, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la calitatea

procesuală pasivă invocată, decurgând din aceea că reclamantele au chemat în judecată

Statul Român, reprezentat prin A.N.R.P. – C.C.S.D., deși în fapt, A.N.R.P. și Comisia

Centrală sunt autorități diferite, cu atribuții distincte, prima instanță a reținut

că, într-adevăr, atribuțiile A.N.R.P. sunt reglementate distinct prin H.G. nr. 361/2005,

fără competențe în privința emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire,

competențe date exclusiv în sarcina Comisiei Centrale prin Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, înființată ca entitate distinctă, fără personalitate juridică, însă

cele două instituții se află în relații de interdependență în ceea ce privește obiectul

de activitate, A.N.R.P. asigurând organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei

Centrale.

Prin dispoziția nr.

3223 din 09 octombrie 2006, emisă de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantelor, în calitate de moștenitoare

ale autorului I.Ț.M., în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru pentru construcția situată

în Râmnicu Vâlcea, demolată, și terenul aferent în suprafață de 1.020 m.p., dosarul

fiind transmis către C.C.S.D. și înregistrat sub nr. 28495/CC.

Prima instanță a reținut,

față de înscrisurile existente la dosar, că au fost respectate dispozițiile din

Normele de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr.

1095/2005, invocate de pârâtă în adresa de restituire a dosarului către primărie,

prin care a solicitat completarea dosarului, în sensul că în situația în care nu

există înscrisuri care să descrie construcțiile demolate, se va solicita persoanei

îndreptățite o declarație autentificată, la dosar existând declarația pe proprie

răspundere a reclamantei Ț.A.

Totodată, s-a rețiut că

adresa de restituire a dosarului către Primăria Râmnicu Valcea a fost emisă de pârâtă

la data de 24 iunie 2010, deci după data promovării prezentei acțiuni, înregistrată

la 08.06.2010, și după data citării pârâtei în cauză, respectiv, 22 iunie 2010.

Prima instanță a reținut

că de la momentul înregistrării dosarului la pârâtă și până la data promovării acțiunii

autoritatea pârâtă nu a parcurs nici o etapă din procedură administrativă reglementată

de Capitolul 5 din Titlul VII al Legii 247/2005, singurul demers în acest sens a

fost efectuat după primirea citației în cauză, când a invocat lipsa documentelor

privind calitatea de moștenitor a reclamantelor față de autorul îndreptățit și înscrisuri

doveditoare ale proprietății.

Or, înscrisurile invocate

se regăsesc la dosarul cauzei, respectiv, declarațiile și actele de stare civilă

ale reclamantelor, precum și declarația martorului V.M.L., conform căreia acestea

sunt singurele moștenitoare ale autorului Ț.T., al cărui certificat de deces este

depus la dosar și care, ar fi moștenit imobilul în cauză de la autorul său Țoanță

Marin, menționat drept proprietar al imobilului, iar solicitarea de a se depune

alte înscrisuri doveditoare ale proprietății, inclusiv pentru terenul reconstituit

în temeiul Legii nr. 18/1991, apare ca fiind excesivă.

În concluzie, prima instanță

a reținut refuzul nejustificat al autorității pârâte de a aplica prevederile Legii

nr. 247/2005 în privința soluționării Dosarului nr. 28495/CC, în sensul parcurgerii

etapelor ulteriorare analizării dosarului pentru evaluare și stabilirii despăgubirilor

cuvenite reclamantului, încăcându-se astfel prevederile art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și ale art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1, prin depășirea

unui termen rezonabil de soluționare a dosarului reclamantului.

În ceea ce privește cererea

reconvențională, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 119 alin. (1)

și (2) C. proc. civ., iar referitor la cererea de chemare în garanție a apreciat

că nu sunt îndeplinite cerințele art. 60 alin. (1) din același cod.

Prima instanță a făcut

și aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în raport de culpa procesuală

reținută în sarcina pârâtei, iar în privința sumei solicitate cu titlu de cheltuieli

de judecată a apreciat că aceasta este justificată, având în vedere complexitatea

cauzei și valoarea pretențiilor, precum și prestația apărătorului reclamantelor.

în cauză

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâta C.C.S.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice,

invocând prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:

3.1 Reclamantele au chemat

în judecată Statul Român prin A.N.R.P. - C.C.S.D., însă cele două instituții

sunt diferite, iar atribuțiile ce revin fiecăreia dintre acestea sunt reglementate

prin acte normative distincte.

Recurenta a susținut astfel

că A.N.R.P. nu are competențe în privința emiterii deciziei conținând

titlul de despăgubire în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII

din Legea nr. 247/2005, asigurând numai organizarea și funcționarea Secretariatului

Comisiei Centrale, aceste competențe fiind date în sarcina respectivei comisii.

Cu toate acestea, în etapa procesuală a fondului, în citativ a fost trecută doar

A.N.R.P. în calitate de pârâtă, în condițiile în care, prin hotărârea pronunțată

a fost obligată Comisia Centrală la efectuarea operațiunilor administrative

prevăzute de lege.

3.2. În mod greșit prima

instanță a respins cererea de sesizare a instanței competente cu soluționarea excepției

de nelegalitate a dispoziției din 09 octombrie 2006 emisă de Primarul Municipiului

Râmnicu Vâlcea, susținând că această dispoziție este un act administrativ care poate

fi atacat, indirect, pe cale de excepție, la instanța de contencios administrativ.

Totodată, recurenta a

arătat că dispoziția în litigiu a fost emisă de către Primărie cu încălcarea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, având în vedere lipsa înscrisurilor care să ateste dreptul de

proprietate al autorilor reclamantelor cu privire la întreaga suprafață de teren

pentru care s-a propus acordarea de măsuri repartorii prin această dispoziție, iar

prin adresa din 24 iunie 2010 dosarul aferent dispoziției a fost remis Primăriei

Râmnicu Vâlcea în vederea completării.

3.3 În mod netemenic prima

instanță a obligat autoritatea pârâtă la finalizarea etapei de verificare a Dosarului

nr. 28495/CC și la desemnarea evaluatorului în vederea emiterii raportului de evaluare,

iar ulterior la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire conform Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, reținând încălcarea principiului procesului rezonabil,

fără a ține cont de aspectele obiective ale soluționării dosarului de despăgubire

al reclamantelor.

În cauză, etapa transmiterii

și înregistrării dosarelor a fost parcursă, dosarul fiind înregistrat la Secretariatul

Comisiei Centrale sub nr. 28495/CC , făcându-se aplicarea art. 3 din Decizia

nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale, în sensul că a fost aprobată cererea reclamantelor

de soluționare cu prioritate a dosarului de despăgubire în ședința din 18 mai 2010.

Totodată, recurenta a

susținut că dosarul a fost analizat sub aspectul verificării legalității respingerii

cererii de restituire în natură a imobilului notificat, constatându-se că lipsesc

o serie de înscrisuri privind dovada calității reclamantelor de moștenitoare, lipsa

actului de proprietate a autorului reclamantelor, cât și lipsa actelor privind descrierea

imobilului construcție, motiv pentru care a fost transmis entității care l-a soluționat

pentru completare.

În concret, criticile

recurentei-pârâte aduse sentinței atacate constau în faptul că prima instanță a

ignorat faptul că respectivul dosar nu a fost completat cu actele solicitate, susținând

că nu se poate trece peste etapele prevăzute de Legea nr. 247/2005, așa încât nu

se poate vorbi de un refuz nejustificat al autorității în soluționarea cererii reclamantelor.

3.4 În mod neîntemeiat

au fost respinse de prima instanță cele două cereri formulate, respectiv cererea

reconvențională și cererea de chemare în garanție, având în vedere că în cauză nu

s-au respectat prevederile Legii nr. 10/2001.

3.5 Recurenta a criticat

sentința și sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată,

solicitând, în principal, respingerea acestui capăt de cerere, iar în subsidiar,

reducerea cuantumului acestor cheltuieli, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

În fine, C.C.S.D. a arătat

că nu poate fi obligată să plătească, în nume propriu, cheltuielile de judecată,

pentru că nu are un buget prevăzut în acest scop, și, în plus, această comisie reprezinte

Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Prin întâmpinare, intimatele-reclamante

au solicitat respingerea recursului. Au arătat că indicarea celor două entități

în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu este greșită, iar în cauză apărările

au fost formulate de către C.C.S.D., în esență, arătând că toate criticile recurentei

sunt nefondate, sentința pronunțată în cauză fiind legală și temeinică.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate de recurent, cât și sub toate aspectele, în temeiul

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Argumentele corespunzătoare

motivelor de recurs

Referitor la susținerile

recurentei, potrivit cărora A.N.R.P. și C.C.S.D. sunt două instituții diferite,

atribuțiile ce revin fiecăreia dintre acestea fiind reglementate prin acte

normative distincte, Înalta Curte constată că acestea sunt adevărate, însă, în speță,

se constată că nu s-a dispus vreo obligație în sarcina A.N.R.P., ci doar în ceea

ce o privește pe autoritatea pârâtă Comisia Centrală, potrivit atribuțiilor sale

stabilite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la motivul

de recurs ce vizează soluția dată cererii de sesizare a instanței competente cu

soluționarea excepției de nelegalitate

Prin încheierea din data

de 27 octombrie 2010 a fost respinsă cererea de sesizare a instanței competente

cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispoziției din 09 octombrie 2006, emisă

de Primarul Municipiului Râmnicu Vâlcea, încheiere care nu a fost atacată în cauză,

dar s-au formulat critici asupra acestei soluții, iar Înalta Curte observă că prima

instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a prevederilor art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004.

Din interpretarea dispozițiilor

legale menționate rezultă că excepția de nelegalitate poate avea ca obiect numai

actele administrative unilaterale supuse regimului contenciosului administrativ;

nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate actele unilaterale care fie nu

au natură juridică administrativă (așa cum este dispoziția prin care entitatea deținătoare

soluționează o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, calificată ca act juridic

civil supus jurisdicției civile), fie sunt exceptate de la controlul exercitat pe

calea contenciosului administrativ în temeiul art. 5 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la încălcarea

principiului termenului rezonabil

Intimatele-reclamante

au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul derulării

etapelor procedurii administrative de stabilire a despăgubirilor, reglementate în

art. 16 alin. (5), (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, respectiv analizarea

dosarului de despăgubire, desemnarea unui evaluator și emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire pentru imobilul construcție situat în Râmnicu Vâlcea, calitatea

de persoane îndreptățite la despăgubiri fiindu-le recunoscută prin dispoziția

din 09 octombrie 2006, emisă de Primăria Râmnicu Vâlcea.

Potrivit susținerilor

recurentei, dosarul aferent dispoziției a fost înregistrat la S.C.C.S.D. cu nr.

28495/CC și a fost analizat cu prioritate, în baza art. 3 din decizia nr. 2815/2008

privind ordinea soluționării dosarelor, conform aprobării date în ședința comisiei

din data de 18 mai 2010, dar de la acea dată nu a fost nici întocmit raportul de

evaluare, nici emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire, potrivit art. 16

alin. (5) și următoarele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Mai mult, după introducerii

acțiunii (08 iunie 2010) și emiterea citațiilor în cauză,

la

aproape trei ani de la înregistrarea dosarului la Secretariatul Comisiei Centrale,

pârâta a semnalat

lipsa

unor documente,

procedând

la restituirea dosarului către Primăria Râmnicu Valcea

. În

aceste condiții, adresa din

24 iunie 2010 prin care s-a cerut completarea

dosarului

are un evident caracter pro causa,

în plus, potrivit înscrisurilor

depuse la dosarul cauzei, toate documentele necesare emiterii dispoziției și efectuării

evaluării fuseseră depuse la dosarul aferent dispoziției în litigiu.

Înalta Curte constată

astfel că sunt nefondate criticile formulate de recurenta-pârâtă în justificarea

refuzului său de parcurgere a etapelor procedurii administrative cu care a fost

învestită, reținând că, în mod corect, în raport cu dispozițiile art. 16 din Capitolul

V din Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005”, prima instanță a obligat

pârâta să transmită dosarul către evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare

pentru imobilul în litigiu, iar ulterior finalizării etapei de evaluare să procedeze

la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în favoarea reclamantelor.

Instanța de control judiciar

constată că reclamantele au început procedurile de recuperare a bunului sau contravalorii

acestuia prin notificarea formulată în anul 2001, iar dosarul cu dispoziția de acordare

a despăgubirilor, împreună cu documentația aferentă, a fost înregistrat sub nr.

28495/CC la Comisia Centrală.

Intervalul mare de timp

pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul

preluat abuziv, de aproximativ 9 ani, conferă consistență concluziei la care a ajuns

instanța de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un

termen rezonabil consacrat de art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Dispozițiile art. 20 din

Constituția României și normele interne cuprinse în legislația primară și secundară

având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi

interpretate și aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluționarea

cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenție ca

o garanție a dreptului la un proces echitabil, principiu aplicabil nu numai procedurii

judiciare, ci și celei administrative.

Așadar, complexitatea

procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 constituie

un criteriu de apreciere a termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru

justificarea unei conduite de pasivitate a autorității publice, principiul soluționării

cauzelor într-un termen rezonabil constituind o garanție a caracterului echitabil

al procedurii, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului

și o componentă a dreptului la o bună administrare , statuat în art. 41 din Carta

Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Cu privire la soluția

dată cererii reconvenționle

Criticile ce vizează soluția

dată cererii reconvenționale sunt, de asemenea, nefondate, întrucât S.C.C.S.D.,

potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al Legii 247/2005, are ca atribuție doar

verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului,

iar nu de a cenzura dispoziția emisă în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001 din

alte perspective ce intrau exclusiv în competența entității învestite cu soluționarea

notificării.

Recurenta-pârâtă a încercat

să-și motiveze pasivitatea prin pretinsa lipsă a unor înscrisuri privind proprietatea

sau descrierea imobilului, care fac imposibilă, în opinia ei, parcurgerea etapei

evaluării conform alin. (5) și (6) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la soluția

dată cererii de chemare în garanție

Referitor la criticile

privind soluția cererii de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Râmnicu-Vâlcea

prin Primar, instanța de control judiciar reține că nici Primăria și nici Primarul

nu au vreo atribuție legală în soluționarea cererii de acordare a despăgubirilor

pentru reclamante.

Cu privire la acordarea

cheltuielilor de judecată

Înalta Curte constată

că prima instanța a aplicat corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

care, admițând acțiunea, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, culpa

sa procesuală constând în nederularea procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005

înăuntrul unui termen rezonabil.

Totodată, Înalta Curte

constată că suma 800 RON nu poate fi considerată excesiv de mare în raport cu valoarea

litigiului și cu demersurile procedurale efectuate în scopul recunoașterii dreptului

subiectiv al reclamantelor, motiv pentru care, în speță, nu se impunea aplicarea

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

2.Temeiul legal al soluției

adoptate în recurs

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de C.C.S.D. împotriva sentinței

nr. 157 din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 martie

2012.